ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 35/2023

Ședința publică din data de 18 ianuarie 2023

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța la data de 18 octombrie 2019 sub numărul x/2019, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare- cumpărare nr. x/20.01.2003 autentificat de BNP D. pentru lipsa unor elemente esențiale cerute de art. 948 C. civ., respectiv lipsa prețului si lipsa cauzei, ceea ce duce la aplicarea art. 966 C. civ., cu consecința repunerii părților în situația anterioară; în subsidiar, a solicitat rezoluțiunea contractului menționat, cu consecința repunerii părților în situația anterioară.

La data de 06.11.2020 reclamanta a completat acțiunea cu un al doilea capăt subsidiar de cerere, solicitând obligarea pârâților la plata prețului.

Pârâții au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea primului capăt de cerere, ca neîntemeiat, iar cu privire la capătul subsidiar de cerere au solicitat admiterea exceptiei prescripției extinctive a dreptului material la acțiune al reclamantei, intervenită la data de 20.01.2006. Au solicitat sancționarea reclamantei cu amendă judiciară în cuantum maxim, de 1.000 RON, pentru introducerea cu rea-credință a cererii principale și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 19.04.2021, pârâții au depus întâmpinare la cererea completatoare prin care au invocat aceeași excepție a prescripției dreptului material la acțiune.

Prin sentința nr. 9819 din 06.11.2020, Judecătoria Constanța a declinat cauza spre competentă soluționare Tribunalului Constanța, secția I civilă.

Prin sentința nr. 3618/12.10.2021, Tribunalul Constanța, secția I civilă a admis acțiunea; a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/20.01.2003 la BNP D.; a dispus repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului de vânzare cumpărare prin revenirea în patrimoniul comun al vânzătorilor A. și B. a imobilului apartament situat în Constanța, bdul x, jud. Constanța; a obligat pârâții la plata, către reclamantă, a sumei de 9.502 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat.

Prin decizia nr. 95/C/06.04.2022, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinței nr. 3618/12.10.2021; a obligat apelantul la plata cheltuielilor de judecată către intimată în cuantum de 4.500 de RON.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., pârâtul B..

Recurentul a arătat că hotărârea instanței de apel încalcă dispozițiile art. 1191 C. civ. vechi. Astfel, în contractul a cărui nulitate absolută se solicită, se menționează în mod expres faptul că transferul dreptului de proprietate se realizează în schimbul unui preț și faptul că întregul preț fusese plătit înainte de încheierea contractului.

Invocând prevederile art. 967 alin. (1) și alin. (2) C. civ., recurentul arată că, în speță, mențiunile din cuprinsul contractului sunt menite să dovedească existența și caracterul licit al cauzei, în sensul că transferul dreptului de proprietate s-a realizat în schimbul unui preț, iar prețul a fost plătit. Pe tot parcursul dosarului reclamanta a încercat, pe de o parte, să dovedească că vânzarea s-a realizat în lipsa unui preț, iar pe de altă parte, să dovedească că prețul nu a fost niciodată plătit. Cu alte cuvinte, reclamanta a încercat să administreze diverse probe contra mențiunilor explicite dintr-un înscris, mai precis contra mențiunilor dintr-un act juridic care stabileau că există un preț și prețul fusese plătit, iar instanțele anterioare au reținut că prețul vânzării nu a existat în realitate și prețul nu a fost plătit, pe baza unor depoziții de martori.

În ceea ce privește mențiunile din cadrul contractului de vânzare (privind existenta prețului și achitarea acestuia) instanțele au reținut că acestea nu au nicio valență probatorie, nefiind constatate în mod personal de notarul instrumentator, caz în care acestea puteau fi combătute prin martori, raționament profund nelegal prin raportare la dispozițiile art. 1191 alin. (1) și (2) din vechiul C. civ.. Astfel, recurentul arată că prin martori nu se poate face dovada în contra unui înscris din care reiese că plata s-a efectuat.

A mai arătat recurentul că în cauză au fost încălcate principiile dreptului la apărare (art. 13 C. proc. civ.) și rolului activ al instanței (art. 22 C. proc. civ.), principii din a căror coroborare rezultă că părțile au dreptul să-și argumenteze toate cererile și pretențiile în fața unei instanțe judecătorești și să administreze probele pe care le consideră oportune în dovedirea propriilor afirmații, iar instanța este obligată să motiveze soluția prin raportare la toate afirmațiile părtilor.

Învederează recurentul că, încălcând aceste principii, instanța de apel nu i-a încuviințat nicio probă suplimentară, reținând că este decăzut din dreptul de a propune probe suplimentare prin raportare la dispozițiile art. 470 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.. Recurentul arată că a respectat această normă și a arătat în cuprinsul cererii de apel care sunt probele prin care înțelege să-și dovedească susținerile. Dispozițiile art. 470 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. nu impun însă și atașarea probelor cererii de apel. Pe de altă parte, încuviintarea și administrarea probelor ar fi putut fi, oricum, realizate direct, în baza art. 254 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., acestea nefiind în măsură să conducă la amânarea cauzei, deoarece intimatele au precizat în mod expres în fața instanței de apel că înscrisurile depuse de recurent erau deja cunoscute acestora din alte dosare.

De asemenea, instanța de apel a înlăturat toate motivele de apel ale recurentului prin raportare la o serie de aspecte considerate de acesta nelegale. Astfel, instanța de apel a reținut că recurentului i-ar fi revenit sarcina probării plății prețului, teorie ce nu are la bază nicio normă juridică. Sarcina probării plății prețului nu avea cum să revină recurentului, acesta având calitatea de vânzător în cadrul actului în discuție, calitate în care nu are nicio obligație să dovedească plata prețului, aceasta fiind o obligație în sarcina cumpărătorilor. Mai mult, recurentul arată că a făcut dovada plății prețului prin intermediul înscrisului atacat, în care se menționează în mod expres că prețul a fost achitat, iar această mențiune a fost acceptată în fața notarului public de toate părțile din contract.

Totodată, instanța de apel a reținut că mențiunile din contract privind plata prețului instituie numai o prezumție, care poate fi combătută prin orice probă contrară, dar nici această susținere nu are fundament legal, din contră, este contrazisă de art. 1191 alin. (1) și (2) din vechiul C. civ., în sensul că mențiunile din cadrul unui act juridic cu o valoare de peste 0,025 RON nu pot fi combătute cu martori, ci numai cu înscrisuri. În speță, reclamanta nu a administrat nicio probă cu vreun înscris din care să rezulte că prețul nu ar fi fost achitat.

Instanța de apel a mai reținut că mențiunile din contract privind plata prețului valorează numai un început de dovadă scrisă, dar nici această constatare nu are la bază vreo normă juridică. Mențiunile din înscrisul discutat nu au valența unui început de dovadă scrisă, ci valența unui înscris însușit și acceptat de toate părțile, atât la data întocmirii acestuia, cât și la 16 ani după acest moment.

Instanța de apel a reținut că neplata prețului rezultă din chiar interogatoriul administrat reclamantei, însă o situație de fapt pretinsă de o parte litigantă nu are cum să fie dovedită tot prin manifestarea de voință a părții în cauză.

Instanța de apel a reținut că declarația martorei E., care reprezintă început de dovadă scrisă, nu a fost completată cu nicio altă probă, concluzie contrară realității întrucât acea declarație a fost completată cu o serie de probe, respectiv contractul de vânzare atacat în speță, răspunsul la interogatoriu al recurentului, poziția reclamantei care prin capetele subsidiare ale cererii introductive solicită, fie rezolutiunea (deci acceptă că există un preț), fie plata prețului. Declarația martorului ar fi putut fi competată cu înscrisurile depuse în fața instanței de apel, dacă ar fi fost încuviințate.

Instanța de apel a reținut ca părinții recurentului nu ar fi exercitat niciun atribut al dreptului de proprietate, concluzie, de asemenea, contrară realității, întrucât aceștia s-au comporta ca adevărați proprietari, sens în care au înscris dreptul de proprietate în cartea funciară, au obținut radierea dreptului de ipotecă ce greva imobilul, au deschis rol fiscal, au plătit taxe și impozite în calitate de proprietari.

În concluzie, recurentul solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata a expus etapele procesuale anterioare ale litigiului și arată că motivul de recurs privind încălcarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 1191 C. civ. din 1864, este formulat omisso medio, critica este dedusă judecății pentru prima dată în recurs, ceea ce este inadmisibil față de dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.. Mai arată intimata că art. 1191 nu este o normă de drept material care să poată fi încadrată în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., intimata arată că prin intermediul acestui motiv recurentul critică, în realitate, modalitatea în care instanța de apel a interpretat probele administrate în cauză și situația de fapt.

În ce privește încălcarea dreptului la apărare și a principiului rolului activ al instanței, intimata arată că în cauză au fost interpretate și aplicate corect dispozițiile art. 470 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., iar din dezbateri nu a rezultat necesitatea suplimentării probatoriului, pentru a fi incident art. 478 alin. (2) teza finală C. proc. civ.

Prin notele de ședință depuse la dosarul cauzei, recurentul solicită respingerea apărărilor intimatei-reclamantă A. privind invocarea art. 1191 C. civ. omisso medio, întrucât argumentele reținute în hotărârea recurată au fost invocate direct în apel, de catre instanța de control judiciar, cu ocazia soluționării cererii de apel. Pe de altă parte, se poate sustine că acestea au fost deja invocate, astfel cum ar reieși din paragrafele 21,22 și 33 din cererea de apel.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ. "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol "Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca argumentele formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate.

În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.

Cererea de recurs formulată de pârâtul B. nu conține motive care să reprezinte o minimă argumentare în drept a vreunei critici de nelegalitate.

Înalta Curte constată că recursul, deși formal încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., nu conține critici care să poată fi subsumate textelor legale menționate și nu se raportează la considerentele hotărârii atacate.

Sub un prim aspect, prin memoriul de recurs, recurentul a invocat încălcarea prevederilor art. 1191 C. civ., respectiv imposibilitatea dovedirii cu martori în contra mențiunilor din cuprinsul contractului de vânzare- cumpărare autentificat sub nr. x/20.01.2003, privind existența și plata prețului. Acest argument a fost invocat atât prin prisma motivului de casare prevăzut de pct. 5, cât și prin raportare la motivul de casare reglementat de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Cu titlu preliminar, se constată că intimata-reclamantă A. a susținut în apărare faptul că recurenul a invocat, omisso medio, încălcarea dispozițiilor art. 1191 C. civ.

Analizând actele dosarului se reține că art. 1191 C. civ. nu a fost invocat nici la judecata în primă instanță și nici în apel, fiind dedus judecății pentru prima dată prin cererea de recurs.

Astfel, prin sentința civilă nr. 3618/12.10.2021, Tribunalul Constanța, secția I civilă a admis acțiunea, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/20.01.2003 la BNP D. și a dispus repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului atacat.

Împotriva acestei hotărâri a exercitat calea de atac a apelului pârâtul B., iar din analiza cererii de apel se constată că pârâtul a criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul intervenirii prescripției dreptului material la acțiune pentru plata prețului, arătând, de asemenea, că hotărârea ar fi insuficient argumentată, iar probele administrate în cauză au fost interpretate eronat și, totodată, a solicitat reducerea onorariului de avocat.

Apărările recurentului în sensul că aplicabilitatea și modul de interpretare al dispozițiilor art. 1191 C. civ. nu ar fi putut fi invocate în fața instanței de apel, nu pot fi primite având în vedere că proba testimonială a fost încuviințată și administrată în fața instanței de fond, iar teza probatorie a fost detaliată în încheierea de ședință de la termenul din 17 februarie 2021 .

De asemenea, este lipsită de temei apărarea subsidiară a recurentului potrivit căreia ar fi invocat art. 1191 C. civ. în cuprinsul cererii de apel (paragrafele 21, 22 și 33) întrucât conținutul cererii nu dovedește cele afirmate de către recurent privind invocarea respectivelor prevederi legale.

O cale de atac nu poate fi exercitată omisso medio, respectiv, nu pot fi criticate direct în recurs aspecte care nu au fost supuse dezbaterii la instanțele de fond, pentru că, într-o atare situație, instanța de recurs, nu poate exercita controlul judiciar asupra hotărârii pronunțate, iar analizarea, direct în faza recursului, a motivelor privind incidența art. 1191 C. civ. ar duce la privarea părții de un grad de jurisdicție și, implicit, la încălcarea principiului "non omisso medio".

Astfel, art. 457 alin. (1) C. proc. civ. prevede că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei, iar dispozițiile art. 483 C. proc. civ. reglementează obiectul și scopul recursului, statuând expres că "hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului".

Există, așadar, o ierarhie a căilor de atac menită să asigure respectarea principiului dublului grad de jurisdicție.

Or, câtă vreme recurentul-pârât nu a dedus judecății incidența art. 1191 C. civ. în fața instanțelor de fond, se constată că aceste critici sunt invocate omisso medio, ceea ce determină imposibilitatea analizării de către instanța de recurs, potrivit art. 457 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu art. 483 din același cod, judecarea recursului vizând exclusiv aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate, iar nu chestiuni litigioase ce nu au fost supuse dezbaterii și analizei instanței de apel.

Sub un alt aspect, evocând motivul de recurs întemeiat formal pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susținut nelegalitatea deciziei recurate, întrucât instanța de apel ar fi încălcat principiul legalității, principiul dreptului la apărare (art. 13 C. proc. civ.) și principiul rolului activ al instanței (art. 22 C. proc. civ.). În acest sens, recurentul a criticat soluția instanței de apel referitoare la sancțiunea decăderii pârâtului din dreptul de a propune probe suplimentare prin raportare la dispozițiile art. 470 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., precum și la interpretarea probelor administrate în cauză privind existența și plata prețului.

Din perspectiva dispozițiilor procesuale privind încuviințarea probelor, dreptul la apărare presupune dreptul la propunerea probelor, în termenul și condițiile legale, nu și garanția încuviințării oricărei probe solicitate în mod generic în cuprinsul cererii de apel, întrucât instanța de apel, în exercitarea atributului de apreciere asupra cererii de probatorii solicitate de părți, are la îndemână inclusiv soluția privind constatarea decăderii părții din dreptul de a administra probe, astfel cum rezultă din interpretarea prevederilor art. 470 alin. (1) lit. d) și alin. (3), coroborate cu dispozițiile art. 150 și art. 194 lit. e), art. 341 C. proc. civ., aplicabile și în apel, potrivit art. 482 din același cod.

Or, niciunul din aspectele indicate în memoriul de recurs nu se grefează pe statuările instanței de apel care arată că sancțiunea decăderii părții din dreptul de a administra proba cu înscrisurile depuse la termenul din 6 aprilie 2022 a intervenit prin prisma lipsei detalierii tezei probatorii a înscrisurilor, precum și în raport de faptul că documentația prezentată este anterioară formulării căii de atac, putând fi atașată cererii de apel.

Rolul activ al judecătorului presupune obligația instanței de judecată de a stabili starea de fapt și de drept, în scopul aflării adevărului, atunci când părțile nu au propus probe ori probele administrate, la propunerea părților, sunt insuficiente. Intervenția instanței în alte împrejurări ar echivala cu substituirea părții în efectuarea unui act procedural, cu încurajarea atitudinii culpabile a părții căreia îi revenea sarcina probării aspectelor invocate în cauză, ceea ce ar avea drept consecință ruperea echilibrului procesual. Din economia prevederilor art. 22 C. proc. civ. reiese că judecătorul are obligația de a asigura tuturor părților dreptul la un proces echitabil, inclusiv în plan probator, precum și de a veghea la respectarea dispozițiilor legale cu ocazia soluționării pricinii deduse judecății. Apărarea recurentului potrivit căreia instanța de apel ar fi reținut că acestuia i-ar fi revenit sarcina probării prețului, exced dezlegărilor date prin considerentele hotărârii, în contextul în care instanța de apel a analizat probele administrate de toate părțile.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că argumente recurentului nu combat în vreun fel considerentele hotărârii atacate, așa încât nu permit, prin modalitatea de redactare, identificarea unor elemente de nelegalitate care să poată fi analizate de către instanța de control judiciar.

Pe de altă parte, afirmațiile recurentului referitoare la dovezile administrate cu privire la existența și plata prețului (pag. 7-9 din cererea de recurs) tind la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare care, de asemenea, nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu se circumscriu ipotezei menționate, întrucât vizează aspecte de temeinicie ale hotărârii recurate, legate de modalitatea de administrare și interpretare a probatoriilor (înscrisuri, mijloace materiale de probă, interogatoriul intimatei-reclamante, proba testimonială), astfel că, argumentele învederate în memoriul de recurs, în maniera în care au fost formulate, nu constituie aspecte de natură să încalce principiile legalității, dreptului la apărare și rolului activ al instanței.

Pentru aceste considerente și pentru că nu au fost identificate nici motive de ordine publică care să ducă la analizarea din oficiu a hotărârii criticate, se va constata nul recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 95/C din 06 aprilie 2022 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Reținând culpa procesuală a recurentului, în baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., acesta va fi obligat la 4.500 RON cheltuieli de judecată către intimata - reclamantă A., ocazionate de judecata în faza procesuală a recursului, constând în onorariu avocat .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 95/C din 06 aprilie 2022 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Obligă pe recurentul - pârât la plata sumei de 4.500 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata - reclamantă A..

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 18 ianuarie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.