Decizia nr. 899/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 3205/2019 a Tribunalului Constanța

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă la 2 iunie 2015, reclamanții A., B. și C. i-au chemat în judecată pe pârâții D., E., F., G., H., I. și J., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să oblige pârâții să le lase, în deplină proprietate și posesie, terenul în suprafață de 855 m.p., situat în Constanța, str. x și să plătească contravaloarea lipsei de folosință a terenului pentru ultimii trei ani anteriori formulării acțiunii, cu cheltuieli de judecată. La 9 iulie 2015, reclamanții au formulat precizări privind cadrul procesual pasiv al cererii de chemare în judecată, indicând, ca pârâți, pe D., E., K., H., J., I. și L..

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 3205 din 18 decembrie 2019, Tribunalul Constanța, secția I civilă a luat act de renunțarea reclamanților la judecata capătului de cerere având ca obiect obligarea la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului, a admis cererea și le-a obligat pe pârâtele H. și M. să lase, în deplină proprietate și posesie, reclamanților terenul în suprafață de 278 m.p., situat în Constanța, str. x, reprezentând lotul delimitat de punctele 6-7-D-5, potrivit raportului de expertiză topografică întocmit de expert N.. A respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâții D., E., K., I. și J., ca nefondată, iar cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul L., ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință. A obligat reclamanții la plata sumei de 4.250 RON cheltuieli de judecată către pârâții D., E. și K.. Împotriva acestei hotărâri au exercitat apel reclamanții A., B. și C..

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Constanța Prin decizia civilă nr. 120/C din 16 septembrie 2020, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții A., B. și C. împotriva sentinței civile nr. 3205 din 18 decembrie 2019 pronunțate de Tribunalul Constanța. Au fost obligați apelanții la plata către intimații Anton a sumei de 2.000 RON, cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a constatat următoarele: După cum a reținut și prima instanță, reclamanții A., B. și C. (în calitate de moștenitori ai lui O.) sunt proprietarii unui teren în suprafață de 855 m.p., situat în Constanța, str. x, primit în compensare de autorul lor în temeiul Legii nr. 10/2001, prin decizia nr. 7185/13 decembrie 2007 a Primarului Municipiului Constanța; prin procesul-verbal de predare-primire nr. x/31 martie 2008 s-a procedat la "predarea-primirea în natură" a acestui imobil, dar această punere în posesie a fost una formală, deoarece o parte din teren, măsurând 562,05 m.p., era folosită de pârâții P., E. și Q., iar o altă parte, măsurând 278 m.p., era împrejmuită și folosită de către pârâta H.. Astfel, după cum a rezultat din raportul de expertiză topografică întocmit în cauză de expert N. și avizat favorabil de O.C.P.I. Constanța, un teren în suprafață de 562,05 m.p., folosit de pârâții P., E. și Q. și aparținând, în proprietate, acestora conform sentinței civile nr. 22765/12 decembrie 2008 a Judecătoriei Constanța, definitivă prin decizia civilă nr. 235/03 aprilie 2009 a Tribunalului Constanța, se suprapune integral peste o parte din terenul în suprafață de 855 m.p., pentru care au un titlu de proprietate și reclamanții; apoi, un teren în suprafață de 278 m.p. este împrejmuit și folosit de către pârâta H.. Cu referire la această suprafață de 278 m.p., folosită de pârâta H., despre care s-a constatat că excede titlului de proprietate reprezentat de sentința civilă nr. 3197/29 martie 2005 a Judecătoriei Constanța, definitivă prin decizia civilă nr. 231/13 martie 2006 a Tribunalului Constanța, și este posedat peste ceea ce instanțele au recunoscut ca urmare a constatării intervenirii prescripției achizitive asupra imobilului compus din terenul în suprafață de 382,30 m.p. și construcție cu trei camere și dependințe, situat în Constanța, str. x, expertul a subliniat că imobilul - în limitele pentru care s-a constatat dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune în baza hotărârii judecătorești - se învecinează cu imobilul reclamanților, astfel că ceea ce depășește limitele titlului pârâtei H. trebuie restituit de aceasta, în deplină proprietate, reclamanților. Situația care a condus la admiterea acțiunii în contradictoriu cu pârâta H. (și care nici nu a fost contestată de aceasta pe calea apelului, astfel că a intrat în autoritate de lucru judecat) nu este similară cu aceea a pârâților Anton și, din acest motiv, cei din urmă nu pot fi obligați la lăsarea, în deplină proprietate și posesie, reclamanților a terenului pentru care au produs un titlu de proprietate preferabil. Astfel, prin sentința civilă nr. 22765/12 decembrie 2008 (definitivă prin decizia nr. 235/03 aprilie 2009 a Tribunalului Constanța), Judecătoria Constanța a constatat, în contradictoriu cu Municipiul Constanța, că pârâta P. și R. (ulterior decedat - la 16 februarie 2014, la succesiunea acestuia venind soția supraviețuitoare, P., E. și Q., în calitate de fii) au dobândit, prin uzucapiune, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 562,05 m.p., situat în Constanța, str. x. Acțiunea în revendicare este acea acțiune reală și petitorie prin care proprietarul care nu are posesia bunului său cere restituirea acestuia de la posesorul neproprietar. Acțiunea în revendicare este o acțiune petitorie, în sensul că tinde să stabilească existența dreptul de proprietate invocat de reclamant (delimitându-se de acțiunile posesorii, unde se verifică doar atingerile aduse posesiei, o simplă stare de fapt); de asemenea, revendicarea este o acțiune reală, cerere de natură a o diferenția de acțiunile personale patrimoniale și, în special, de acțiunile ex contractu (derivând dintr-un contract): acțiunea în revendicare se întemeiază direct pe dreptul de proprietate, iar acțiunile contractuale se bazează pe un drept de creanță a cărui obligație corelativă nu a fost executată. Uzucapiunea (prescripția achizitivă) este un mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra unui bun prin posedarea neîntreruptă a acestuia în termenul și condițiile prevăzute de lege; cerința esențială a uzucapiunii este existența unei posesii. Deși art. 1846 alin. (2) C. civ. definește posesia drept "deținerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înșine sau de altul în numele nostru", totuși, în mod riguros, posesia este caracterizată ca fiind stăpânirea de fapt a unui bun, care, din punct de vedere al conduitei posesorului, apare că o exteriorizare a atributelor unui drept real. Prin uzucapiune, în mod indirect, este sancționat și fostul proprietar care, prin pasivitatea lui, a făcut ca, timp îndelungat, bunul să se afle în posesia unei alte persoane care s-a comportat ca proprietar (sau titular al unui alt drept real). După cum reiese și din definiția expusă anterior, principalul efect al uzucapiunii este dobândirea dreptului de proprietate asupra lucrului cu privire la care s-a exercitat posesia; concomitent, se stinge dreptul de proprietate al fostului titular, cu caracter retroactiv, uzucapantul fiind considerat proprietar din ziua în care a început posesia. Uzucapiunea, ca mod de dobândire a proprietății, poate fi invocată de cel interesat atât pe calea unei acțiuni, cât și pe cale de excepție. Or, dacă, atunci când instanțele sunt învestite cu cereri de constatare a prescripției achizitive, ca mijloc de apărare, împotriva unor acțiuni în revendicare, admiterea cererii reconvenționale/excepției uzucapiunii are drept consecință respingerea acțiunii în revendicare, chiar dacă reclamantul din această acțiune a dovedit dreptul său căruia adversarul îi opune doar o posesie, cu atât mai mult nu poate avea succes o acțiune în revendicare a celui ce are un titlu de proprietate de la persoana sancționată pentru pasivitate prin mecanismul prescripției achizitive. Aceasta și pentru că Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 stabilește că persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii își vor putea exercita "calitatea de proprietar" (legiuitorul a avut în vedere dreptul de proprietate) după primirea deciziei/dispoziției motivate sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor Legea nr. 10/2001, fiind determinat caracterul constitutiv, și nu recognitiv, al actelor de autoritate prin care s-au stabilit măsuri reparatorii (după scurgerea procedurii de restituire administrative și/sau judiciare). Or, această concluzie conduce la calificarea ca fiind justă constatarea primei instanței conform căreia, în soluționarea cererii în revendicare, s-a aflat în situația în care ambele părți își dovedeau proprietatea printr-un titlu de proprietate, iar pârâții - care aveau un titlu privind proprietatea bunului, existând și concordanță între titlu și posesiune -, se bucură de un titlu preferabil. Astfel, se impune respingerea acțiunii reclamanților, ce urmăresc revendicarea unui teren atribuit prin compensare din patrimoniul unității administrativ-teritoriale, în locul imobilului preluat de stat, imposibil de restituit în natură, în defavoarea celor care au exercitat o posesie utilă în tot timpul cerut de lege, ale cărei efecte au fost consfințite prin intervenția prescripției achizitive, constatare ce a avut ca efect stingerea retroactivă a dreptului de proprietate al Municipiului Constanța, de la momentul intrării pârâților în posesia terenului, astfel că, la 13 decembrie 2007, data emiterii deciziei nr. 7185/2007 în temeiul Legii nr. 10/2001, nu se mai afla în proprietatea unității deținătoare. Cu privire la demersul de comparare a titlurilor de proprietate, pârâții au arătat că principalul efect al uzucapiunii este acela că uzucapantul devine proprietar încă din momentul în care a început să curgă termenul de prescripție, ceea ce înseamnă că dreptul de proprietate al Municipiului Constanța s-a stins, iar terenul nu se mai afla în patrimoniul unității administrativ-teritoriale la data emiterii deciziei în temeiul Legii nr. 10/2001. Totodată, potrivit dispozițiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, în forma în vigoare la data dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, pentru opozabilitatea dreptului față de terți nu era necesară înscrierea în cartea funciară. Din această perspectivă, Curtea a apreciat, ca lipsită de relevanță, împrejurarea că autorul reclamanților și-a înscris, în cartea funciară, dreptul de proprietate dobândit în temeiul Legii nr. 10/2001, cât timp această înscriere, care este legată de o posibilă verificare a respectării de către părți a formalităților de publicitate imobiliară, publicitate ce ar face dreptul lor preferabil pentru că astfel acesta a devenit opozabil terților, este lipsită de finalitate, atunci când dreptul în discuție iese din patrimoniul autorului la o dată anterioară formalităților de publicitate imobiliară și când pârâții nu erau obligați să facă, la rândul lor, publicitatea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune. Aceasta, întrucât, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale sunt opozabile față de terți fără înscrierea în cartea funciară, când provin din uzucapiune, aceste drepturi trebuind înscrise, în prealabil, dacă titularul înțelege să dispună de ele; de aceea, apreciind că publicitatea imobiliară pe care o realizase autorul reclamanților produce aceleași efecte ca și opozabilitatea față de terți a hotărârii de uzucapiune rezultând din înseși prevederile legii, în mod just, prima instanță a revenit la cercetarea titlului mai bine caracterizat, prin care s-a dat relevanța cuvenită momentului de la care fostul posesor este considerat proprietar - momentul de la care a început să exercite posesia utilă. Referitor la puterea/autoritatea de lucru judecat de care se bucură soluția dată în cadrul dosarului nr. x/2012, privind legalitatea deciziei nr. 7185/13 decembrie 2007 a Primarului Municipiului Constanța, s-a constatat că Tribunalul și-a bazat hotărârea pe legalitatea titlului reclamanților (altfel nu ar fi putut realiza comparația de titluri, în lipsa acestuia, reclamanții neputându-se prezenta în fața instanței ca "proprietari neposesori"). Respingerea unei solicitări de constatare a nulității absolute a deciziei emise în temeiul Legii nr. 10/2001 în favoarea apelanților nu implică, sub nicio formă, și dezlegarea raportului juridic creat de situația că, asupra aceluiași bun imobil, două persoane invocă titluri de proprietate legale, fiecare pretinzând că dreptul său este preferabil, acest raport fiind apanajul exclusiv al instanței învestite cu revendicarea bunului în cauză. Conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ., apelanții au fost obligați la plata sumei de 2.000 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, către intimații Anton.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Constanța au declarat recurs reclamanții A., B. și C., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. A. În cuprinsul cererii de recurs, recurenții reclamanți au arătat, în esență, în primul rând, că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, argumentat de faptul că, deși, în prealabil, a reținut că, la 13 decembrie 2007, data emiterii deciziei nr. 7185/2007 în temeiul Legii nr. 10/2001, terenul nu se mai afla în patrimoniul unității deținătoare, iar, cu privire la demersul de comparare a titlurilor de proprietate, a reținut că principalul efect al uzucapiunii este acela că uzucapantul devine proprietar încă din momentul în care a început să curgă termenul de prescripție, ceea ce înseamnă că dreptul de proprietate al Municipiului Constanta s-a stins, iar terenul nu se mai afla în patrimoniul unității administrativ-teritoriale la data emiterii deciziei, în partea finală a motivelor hotărârii pronunțate, instanța de apel a constatat legalitatea titlului reclamanților. Astfel, instanța de apel, pe de o parte, a reținut că titlul de proprietate al reclamanților - decizia nr. 7185/13 decembrie 2007 - este unul legal, iar pe de altă parte, că, la data emiterii respectivei decizii, dreptul de proprietate al Municipiului Constanța s-a stins, iar terenul nu se mai afla în patrimoniul unității administrativ-teritoriale - ceea ce conduce la concluzia că titlul este unul nelegal emis, aspect care este unul contrar soluției definitive a instanței de judecată din dosarul nr. x/2012, în care s-a statuat, cu putere de lucru judecat, asupra legalității modului de transmitere a dreptului de proprietate de la Municipiul Constanța către autorul reclamanților, O.. Reținerea faptului că titlul reclamanților este legal face să fie nelegale aprecierile anterioare ale instanței de apel cu privire la stingerea dreptului de proprietate în patrimoniul unității deținătoare la data emiterii deciziei din 2007. B. În al doilea rând, au considerat că hotărârea atacată cu recurs a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material în materia revendicării imobiliare, instanța încălcând și aplicând greșit prevederile art. 5 din Legea nr. 71/2011, dispozițiile art. 25 alin. (4) și alin. (7), art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, art. 563 din noul C. civ., precum și art. 26 din Legea nr. 7/1996. a. Instanța de apel nu a clarificat dacă, în cauză, era aplicabil C. civ. de la 1865 sau noul C. civ. în materia revendicării, față de dispozițiile art. 5 din Legea nr. 71/2011. Aceasta, cu atât mai mult cu cât temeiul juridic indicat în cererea de chemare în judecată a fost reprezentat de art. 563 alin. (1) și art. 566 alin. (1) din noul C. civ. b.1. Indiferent de legea aplicabilă speței în materie de revendicare, recurenții sunt cei care exhibă un titlu preferabil celui al intimaților pârâți. Criteriile de comparare a titlurilor de proprietate nu se regăsesc în dispozițiile art. 480 C. civ., astfel încât au fost stabilite în doctrina și jurisprudența în materie, care disting între mai multe ipoteze. Pentru cazul în care ambele părți au titluri de proprietate, care provin de la același autor, va avea câștig de cauză partea care a îndeplinit prima formalitățile de publicitate imobiliară, pentru opozabilitatea dreptului său față de terți; dacă niciuna dintre părți nu și-a înscris titlul, va câștiga partea al cărei titlu are data cea mai veche. Dacă ambele părți au titluri de proprietate care provin de la autori diferiți, instanța va compara drepturile autorilor și va da câștig de cauză părții care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil. În mod nelegal, instanța de apel a procedat la analiza momentului de la care reclamanții și pârâții au devenit proprietari, întrucât, dat fiind faptul că reclamanții au îndeplinit primii (și singurii) formalitățile de publicitate imobiliară, o astfel de analiză nu mai trebuia făcută în speță. Reținând, implicit, că atât reclamanții, cât și pârâții D., E., K., au dobândit dreptul de proprietate asupra suprafețelor de teren în dispută de la același autor, respectiv Municipiul Constanța, analiza comparării de titluri trebuia rezumată, din punct de vedere legal, de către instanța de apel, numai la împrejurarea dacă vreuna dintre părți și-a înscris ori nu titlul în cartea funciară. În speță, reclamanții au procedat la înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra întregului teren, în suprafață de 855 m.p., fiind emisă, în acest sens, încheierea nr. 36173 din 10 mai 2013 de către O.C.P.I. Constanța - Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Constanța. În ceea ce-i privește pe pârâții D., E., K., astfel cum a reținut și instanța de fond, aceștia nu au făcut dovada înscrierii dreptului lor de proprietate în cartea funciară. În atare situație, este evident că reclamanții sunt cei care trebuie să aibă câștig de cauză, fiind nu doar primii, ci și singurii care au îndeplinit formalitățile de publicitate imobiliară. b.2. În mod greșit a procedat instanța la analiza și reținerea ca incidente, în speță, a dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, întrucât aceste dispoziții normative nu sunt aplicabile. Aceasta, deoarece, deși dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 se referă la opozabilitatea față de terți a drepturilor reale dobândite prin succesiune, accesiune, vânzare silită și uzucapiune, ele nu prezintă relevanță din punct de vedere al modului de îndeplinire a criteriilor de comparare a titlurilor de proprietate provenind de la același autor în cadrul acțiunii în revendicare prin comparare de titluri. Ceea ce interesează în materia revendicării prin comparare de titluri provenind de la același autor este dacă este sau nu întrunită condiția îndeplinirii formalităților de publicitate imobiliară, adică de a fi înscris titlul în cartea funciară de către una dintre părți și nu dacă pârâții Anton aveau sau nu, în raport cu prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, vreo obligație de a respecta formalitățile de publicitate imobiliară față de terți. Mai mult, instanța a nesocotit împrejurarea că, deși pârâții au încercat să își intabuleze dreptul de proprietate asupra terenului dobândit prin uzucapiune, cererea le-a fost refuzată pentru motivul că proprietarul terenului era defunctul autor al reclamanților, iar acțiunea pârâților formulată împotriva refuzului intabulării dreptului de proprietate, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2011 al Judecătoriei Constanța, a fost respinsă, în mod definitiv, de către instanțe, chiar dacă titlul acestora era reprezentat de o hotărâre pronunțată în materia uzucapiunii. b.3. Instanța de apel, în mod nelegal, a apreciat că titlul pârâților este preferabil în raport de momentul nașterii dreptului de proprietate al acestora, ca efect al uzucapiunii. Câtă vreme, în speță, numai reclamanții au îndeplinit formalitățile de publicitate imobiliară - (deci, numai reclamanții au îndeplinit condiția specifică acțiunii în revendicare prin comparare de titluri provenind de la același autor), nu prezintă relevanță momentul nașterii dreptului de proprietate al pârâților Anton, dobândit pe calea uzucapiunii. Aceasta, întrucât nu este incidentă ipoteza în care niciuna dintre părți nu și-a înscris titlul de proprietate, ci cea în care doar una dintre părți a procedat la înscriere, respectiv recurenții, care, astfel, trebuie să aibă câștig de cauză. Analiza momentului de la care pârâții Anton sunt considerați proprietari (urmare a dobândirii dreptului de proprietate pe calea uzucapiunii) și-ar fi găsit justificarea numai dacă reclamanții nu ar fi îndeplinit condițiile de publicitate imobiliară, ceea ce nu este cazul în speță. De asemenea, nu prezintă relevanță că pârâții au și posesia bunului, deoarece, pe de-o parte, acest aspect este important exclusiv în litigiile având ca obiect uzucapiune, iar, pe de altă parte, reclamanții nu sunt vechiul proprietar, astfel încât să li se poată opune posesia de către intimații Anton. De altfel, la momentul pronunțării sentinței civile nr. 22765/12 decembrie 2008, titlul de proprietate al pârâților, proprietarul imobilului nu mai era Municipiul Constanța, împotriva căruia s-a pronunțat respectiva hotărâre, ci autorul recurenților, O., dată fiind emiterea deciziei nr. 7185 încă din 13 decembrie 2007 și întocmirea procesului-verbal de punere în posesie nr. x/31 martie 2008. Ca atare, pârâții Anton nu s-au judecat în contradictoriu cu autorul reclamanților, în calitate de proprietar, ci cu neproprietar la acel moment, neobținând hotărârea în contradictoriu cu O., motiv pentru care aceasta nu are, pentru recurenți, decât valoarea unui simplu fapt juridic și nu poate fi opusă în cadrul acțiunii în revendicare. b.4. În mod nelegal, instanța de apel a procedat, asemenea primei instanțe, la analiza și reținerea împrejurării că fostul proprietar, Municipiul Constanța, nu putea, la rândul lui, să transmită autorului reclamanților un drept care să fie ulterior preferabil celui opus de către uzucapanți și moștenitorii acestora. Aceasta, întrucât, în prezenta cauză, nu se analizează legalitatea dispoziției nr. 7185/13 decembrie 2007, în temeiul căreia autorul reclamanților a devenit proprietar al terenului, o asemenea analiză fiind posibilă numai în cazul unui litigiu având ca obiect contestarea dispoziției respective. Mai mult, însăși instanța de apel a reținut, în partea finală a motivelor hotărârii recurate, legalitatea titlului reclamanților, aspect în absența căruia a și concluzionat că nici tribunalul nu ar fi putut realiza comparația de titluri, întrucât, în lipsa acestuia, reclamanții nu s-ar fi putut prezenta în fața instanței ca "proprietari neposesori". În raport de hotărârea pronunțată în dosarul nr. x/2012, instanța de apel trebuia să rețină că titlul reclamanților este unul legal din perspectiva modului de transmitere a dreptului de proprietate de la Municipiul Constanța la autorul lor, O., hotărâre care se impune cu putere de lucru judecat în prezenta cauză. În atare situație, sunt nelegale aprecierile instanței de apel în senul că, la data emiterii deciziei nr. 7185/2007, dreptul de proprietate al Municipiului Constanța s-ar fi stins, iar terenul nu s-ar mai fi aflat în patrimoniul unității administrativ-teritoriale. b.

Față de data introducerii acțiunii, 02 iunie 2015, o astfel de acțiune petitorie este reglementată de dispozițiile art. 563 - 566 din noul C. civ., care, în esență, nu modifică regimul juridic al acțiunii în revendicare, cu precizarea că nu dispozițiile art. 3 din Legea nr. 71/2011 sunt relevante sub aspectul aplicării, în timp, a legii civile, ci dispozițiile art. 5 din același act normativ. Este motivul pentru care reclamanții au și indicat, ca temei, dispozițiile art. 563 alin. (1) și art. 566 alin. (1) din noul C. civ. În privința probei dreptului de proprietate asupra imobilelor, noul C. civ., prin art. 565, instituie regula potrivit căreia, în această ipoteză, proba se face "cu extrasul de carte funciară". Dreptul de proprietate exhibat de către reclamanți constă într-o decizie emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, înscrisă/intabulată în cartea funciară, și este opozabilă pârâților, care nu și-au intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară anterior intabulării dreptului lor de proprietate . Din acest punct de vedere, hotărârea instanței de apel este dată cu încălcarea art. 25 alin. (4) și alin. (7) și art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. Potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, "decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară", iar, potrivit art. 25 alin. (7), "prevederile alin. (1)-(6) sunt aplicabile și dispozițiilor emise de primari ori, după caz, de președinții consiliilor județene, potrivit art. 21 alin. (4)". Conform art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, "în cazul imobilelor deținute de unitățile administrativ-teritoriale, restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptățită se face prin dispoziția motivată a primarilor, respectiv a primarului general al municipiului București, ori, după caz, a președintelui consiliului județean". Se evidențiază, astfel, că aceste dispoziții legale configurează foarte riguros regimul juridic al deciziei de atribuire în compensare a imobilului, din perspectiva forței ei probante, dată fiind specificitatea raporturilor juridice cu un astfel de temei (izvor, legea specială). În literatura de specialitate, pentru o astfel de situație, în care părți cu interese contrare își dispută judiciar titlurile deținute cu privire la același imobil, importantă a fost nu numai modalitatea de dobândire a dreptului de proprietate, ci și chestiunea opozabilității față de terți a modului de dobândire respectiv. Cât timp numai una dintre părți a îndeplinit formalitățile de publicitate imobiliară - în cazul de față, recurenții reclamanți - va avea câștig de cauză, întrucât a realizat opozabilitatea dreptului său față de cealaltă parte. Fără îndeplinirea formalităților de publicitate, dreptul real nu se consolidează, întrucât una dintre caracteristicile sale importante (opozabilitatea erga omnes) nu se naște. Publicitatea imobiliară are importanță și din perspectiva funcției sale probatorii, astfel: un drept real imobiliar înscris în registrul de publicitate în folosul unei persoane, cu respectarea cerințelor legale, este prezumat că există în favoarea persoanei respective, dacă aceasta este de bună-credință. O astfel de funcție a fost strict reglementată de dispozițiile art. 30 din Legea nr. 7/1996, respectiv "(1) dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real, în condițiile prezentei legi, în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună-credință, cât timp nu se dovedește contrariul; (2) dacă un drept s-a radiat din cartea funciară, se prezumă că acel drept nu există". În egală măsură sunt relevante, din perspectivă probatorie, dispozițiile art. 563 alin. (3) din noul C. civ., dreptul de proprietate dobândit cu bună-credință, în condițiile legii, este pe deplin recunoscut, respectiv art. 14 alin. (2) din același cod, buna-credință se prezumă până la proba contrară. Trebuie avut în vedere și faptul că, anterior declanșării procesului pendinte, pârâții au promovat mai multe acțiuni - (acțiune în anularea deciziei nr. 7185/13 decembrie 2007 și acțiune de carte funciară - calificate în doctrina de specialitate drept mijloace de drept civil de apărare a drepturilor reale principale) - prin care au urmărit desființarea titlului de proprietate al reclamanților și intabularea dreptului lor de proprietate, însă toate aceste acțiuni au fost respinse, în esență, pentru considerentul că titlul de proprietate al reclamanților este legal și a fost înscris în cartea funciară, nefiind desființat în vreun fel. În acest sens, sunt hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2012 și, respectiv, în dosarul nr. x/2011. În concluzie, au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel, date fiind dispozițiile art. 497 C. proc. civ. 5. Apărările formulate de părți Intimații pârâți D., E. și K. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Recurenții reclamanți au depus răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat înlăturarea apărărilor din întâmpinare și admiterea recursului.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Intimații pârâți D., E. și K. au depus punct de vedere la raport. Prin încheierea din 20 ianuarie 2022 a fost admis, în principiu, recursul declarat de reclamanții C., B. și A. împotriva deciziei civile nr. 120/C din 16 septembrie 2020 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, acordându-se termen de judecată la 17 martie 2022, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: A. Critica referitoare la motivarea contradictorie a deciziei atacate, ca ipoteză subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este neîntemeiată. O asemenea ipoteză presupune fie că, între diferitele considerente din hotărâre există contradicție, astfel încât nu se poate stabili dacă dispozitivul deciziei este corect, fie că argumentele instanței contrazic soluția din dispozitiv. Contrar susținerilor recurenților, raționamentul instanței de apel, conform căruia aceasta a considerat că titlul de proprietate al reclamanților este legal, și, totodată, a reținut că, la data emiterii deciziei nr. 7185/13 decembrie 2007, imobilul în litigiu ieșise din patrimoniul Municipiului Constanța, ca efect al dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune de către intimații Anton și momentului de la care pârâții sunt considerați proprietari, nu este unul contradictoriu. În contextul în care Curtea a constatat că, în cadrul acțiunii în revendicare, reclamanților li se opune de către pârâții menționați o hotărâre favorabilă acestora, câștigată într-un proces având, ca obiect, constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune, este firesc ca instanța să țină seama de efectele pe care le produce o asemenea hotărâre în raport cu acțiunea în revendicare. Or, în ipoteza din speță, în care procesul de uzucapiune a fost câștigat de către pârâți, principalul efect al acestei soluții constă în aceea că uzucapantul este considerat proprietar de la momentul la care a intrat în posesia imobilului, moment plasat anterior emiterii deciziei de atribuire în compensare a bunului în litigiu către autorul reclamanților de autorul comun al părților în conflict, Municipiul Constanța. Consecința juridică o reprezintă constatarea legală a instanței, în sensul că, la data emiterii deciziei de restituire în baza Legii nr. 10/2001, bunul nu se mai afla în patrimoniul emitentului, de vreme ce, în procesul de uzucapiune purtat între acesta și pârâți, s-a dat câștig de cauză celor din urmă, considerându-se că autorii lor și pârâta D. au intrat în posesia imobilului începând cu anul 1970, moment anterior anului 2007. De asemenea, în raport cu situația concretă din procesul de față, în care atât reclamanții, cât și pârâții, au un autor comun, unitatea administrativ-teritorială, este logic și, totodată, corect ca, în judecarea acțiunii în revendicare, să se țină seama de titlul preferabil, care, astfel cum se va arăta în continuare, este cel al intimaților Anton, nefiind obligatoriu și nici posibil să fie anulat sau constatat nul titlul reclamanților pentru ca pârâții uzucapanți să obțină o soluție favorabilă. Astfel, în absența unei hotărâri judecătorești de desființare a titlului de proprietate al reclamanților, acest titlu trebuie considerat valabil, însă o asemenea interpretare nu exclude construirea raționamentului Curții de Apel pe elemente care țin de modul de comparare a titlurilor de proprietate care provin de la un autor comun, inclusiv din perspectiva efectelor pe care le produce admiterea acțiunii în uzucapiune în contradictoriu cu autorul comun și, mai departe, în ceea ce privește calitatea de proprietar sau, dimpotrivă, lipsa acestei calități a autorului comun, la data transmisiunii dreptului către autorul recurenților. Prin urmare, nu există aspecte de contradictorialitate în argumentarea instanței de apel, nefiind întrunite cerințele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Referitor la încălcarea autorității de lucru judecat sub aspect pozitiv a hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/2012, critica va fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 7 cu referire la art. 431 alin. (2) C. proc. civ. și nu este întemeiată. În mod corect, Curtea de Apel a considerat că hotărârea judecătorească respectivă a dezlegat problema legalității transmisiunii dreptului de proprietate în dosarul având ca obiect acțiunea în nulitate a deciziei din 2007, emise în favoarea autorului reclamanților, dar soluționarea acțiunii în revendicare constituie apanajul exclusiv al instanței învestite cu această cerere. Mai mult, Curtea a dat efecte hotărârii pronunțate în favoarea reclamanților, în acțiunea în nulitate, întrucât a apreciat ca fiind valabil titlul de proprietate al acestor părți, procedând la soluționarea acțiunii în revendicare pentru cazul în care ambele părți dețin titluri de proprietate. Considerentul instanței de apel privind momentul de la care uzucapantul este considerat proprietar, în cazul admiterii acțiunii în uzucapiune, și, mai departe, consecințele determinării acestui moment în raport cu pierderea calității de proprietar a autorului comun al părților, emitent al deciziei de restituire către O., nu semnifică încălcarea puterii de lucru judecat a hotărârii pronunțate în acțiunea în nulitate. Aceasta, întrucât, pe de-o parte, nu rezultă că, în dosarul având ca obiect nulitatea deciziei, s-ar fi dezbătut cererea de chemare în judecată în raport cu hotărârea dată în uzucapiune. Pe de altă parte, hotărârea de admitere a constatării dreptului de proprietate prin uzucapiune tinde să paralizeze o acțiune în revendicare, fiind un mijloc de apărare relevant pentru soluționarea acestui tip de acțiune. B.a. Criticile subsumate acestui motiv de recurs, vizând nelămurirea legii aplicabile, vechiul sau noul C. civ., în raport cu dispozițiile art. 5 din Legea nr. 71/2011, sunt invocate omisso medio, cu excluderea căii de atac a apelului, nefiind, deci, posibil a fi examinate direct în recurs. Astfel, pornind de la temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, reprezentat, printre altele, de dispozițiile art. 563 alin. (1) și art. 566 alin. (1) din noul C. civ., prima instanță a stabilit că regimul juridic al acțiunii în revendicare de față este guvernat de dispozițiile art. 480 din C. civ. de la 1865 raportat la momentul nașterii raporturilor juridice deduse judecății și la data emiterii titlurilor de proprietate aflate în conflict. Concluzia Tribunalului sub aspectul legii aplicabile nu a fost combătută prin cererea de apel, astfel încât nu poate fi dezbătută direct în recurs, față de dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., din interpretarea cărora reiese că motivele de casare reglementate în alin. (1) al aceluiași text de lege nu pot fi primite dacă nu au fost invocate pe calea apelului. Ca atare, nu este suficient ca recurenții să fi indicat, drept temei juridic al cererii de chemare în judecată, art. 563 alin. (1) și art. 566 alin. (1) din noul C. civ., pentru ca instanța de recurs să verifice dacă aceste dispoziții reprezintă sau nu legea aplicabilă, în absența formulării unui motiv de apel corespunzător acestor susțineri. b.1. Contrar celor afirmate de recurenți, titlul de proprietate al intimaților Anton este preferabil. Conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și a publicității imobiliare, în forma în vigoare la data rămânerii definitive a hotărârii de admitere a uzucapiunii - 3 aprilie 2009, dreptul de proprietate este opozabil față de terți, fără înscriere în cartea funciară, printre altele, când provine din uzucapiune. Aceasta înseamnă că dispozițiile legale enunțate conferă aceeași valoare juridică titlului de proprietate al pârâților dobândit în uzucapiune, fără înscrierea în cartea funciară, cu titlul de proprietate înscris în cartea funciară, cazul reclamanților, operațiunea care se pune în discuție fiind aceeași, respectiv necesitatea sau nu a înscrierii. Cum, prin efectul legii, hotărârea în uzucapiune neînscrisă este tratată egal cu titlul de proprietate înscris, elementul înscrierii în cartea funciară devine nerelevant pentru ipoteza soluționării acțiunii în revendicare în situația în care ambele părți dețin titluri de proprietate de la același autor, devenind semnificativ elementul datei celei mai vechi a unuia dintre titlurile aflate în conflict. Or, cum pârâții, moștenitori ai uzucapanților care au intrat în posesia imobilului din anul 1970 (D. fiind chiar parte în dosarul de uzucapiune), sunt considerați proprietari de la momentul intrării în posesie a bunului în litigiu, respectiv din anul 1970, după principiile aplicabile uzucapiunii în conformitate cu vechiul C. civ., este evident că titlul acestor părți este mai vechi în raport cu titlul reclamanților, emis în 2007, indiferent că a fost înscris în cartea funciară. Prin urmare, deși argumentul instanței de apel în legătură cu ieșirea bunului din patrimoniul autorului comun la data emiterii deciziei în favoarea autorului reclamanților este corect, de vreme ce pârâții trebuie considerați proprietari din anul 1970, el nu prezintă relevanță decât în subsidiar, importantă fiind data titlurilor de proprietate, pentru argumentele deja expuse în precedent. În consecință, soluția instanței de apel, de respingere a acțiunii în revendicare, este legală, considerentele Curții fiind complinite de argumentele prezentei instanțe. Nu sunt întrunite, astfel, cerințele cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. b.2. Cum s-a arătat deja, dispozițiile art. 26 alin. (1) (iar nu alin. (2), care se referă la opozabilitatea drepturilor fără înscriere în cartea funciară în cazul statului sau altor persoane, când sunt dobândite prin efectul legii, expropriere sau hotărâri judecătorești) din Legea nr. 7/1996 sunt incidente în cauză, fiind relevante inclusiv în cazul soluționării acțiunii în revendicare în ipoteza în care titlurile de proprietate provin de la un autor comun. Sub auspiciile vechiul C. civ. și ale Legii nr. 7/1996 în forma în vigoare anterioară noului C. civ., înscrierea în cartea funciară avea efect de opozabilitate a dreptului față de terți, iar nu caracter constitutiv al dreptului real dobândit. Neputând fi dată o altă semnificație juridică operațiunii de înscriere în cartea funciară decât cea de opozabilitate față de terți și cum fiecare dintre părți este terț în raport cu titlul de proprietate al părții adverse, este neîndoielnic că dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 sunt aplicabile în speță, dând aceeași valoare juridică titlului provenind din uzucapiune și neînscris cu cea a unui alt tip de titlu, care este înscris. Rațiunea pentru care legiuitorul a conceput efectele hotărârii în uzucapiune și fără înscrierea în cartea funciară este determinată tocmai de acest mod originar de dobândire a dreptului de proprietate, mai puternic și mai sigur decât alte modalități de dobândire a dreptului de proprietate, cel puțin din perspectiva probării sale. Nu se poate concepe ignorarea dispozițiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 în speța de față, nu numai pentru că acest text de lege, fiind în vigoare, face parte din dreptul intern și este, pe deplin, aplicabil, dar și pentru că atât criteriul comparării titlurilor în cazul autorului comun, cât și norma enunțată, se referă la aceeași operațiune juridică, înscrierea în cartea funciară, care produce aceleași efecte, în cazul pârâților nefiind necesară pentru confirmarea dreptului de proprietate dobândit prin uzucapiune. Cât privește soluția dată în defavoarea pârâților în cererea de intabulare a dreptului lor de proprietate dobândit prin uzucapiune, în dosarul nr. x/2011 al Judecătoriei Constanța, această chestiune este nerelevantă în judecarea acțiunii în revendicare, de vreme ce procedura înscrierii în cartea funciară reprezintă o procedură necontencioasă, chiar dacă este supusă controlului judiciar, și, indiferent de soluția dată cererii de înscriere, încheierea pronunțată nu are autoritate de lucru judecat, potrivit art. 535 C. proc. civ. De asemenea, fiind o procedură necontencioasă, în procedura înscrierii în cartea funciară nu se pot dezbate aspecte care țin de fondul dreptului de proprietate pentru care se formulează o asemenea solicitare și nici chestiuni care pun în opoziție drepturi evocate de părți cu interes contradictorii, ceea ce este specific acțiunii în revendicare. b.3. Susținerile aferente acestui motiv de recurs reiau, în esență, probleme deja analizate, asupra cărora Înalta Curte consideră că nu se impune reluarea considerentelor expuse în precedent. Referitor la nerelevanța aspectului legat de posesia pârâților în cadrul prezentei acțiuni, alegațiile recurenților sunt parțial corecte, dar nu pentru că posesia ar avea importanță doar în cazul unui proces în uzucapiune, ci determinat de împrejurarea că, specific acțiunii în revendicare de față, este faptul că ambele părți justifică titluri de proprietate. Or, în cadrul acțiunii în revendicare, aprecierea posesiei mai bine caracterizate se realizează în cazul comparării posesiilor părților în conflict, deci când niciuna dintre acestea nu deține un titlu de proprietate, ceea ce nu este situația din prezentul litigiu. Pe de altă parte, chiar dacă argumentul instanței este indiferent soluționării acțiunii în revendicare, această chestiune nu este aptă să schimbe decizia atacată, care, pentru cele arătate, este corectă din perspectiva soluției de respingere. Critica vizând imposibilitatea opunerii de către pârâți a posesiei exercitate de aceștia, deoarece reclamanții nu sunt vechiul proprietar nu este întemeiată. Pârâții beneficiază de o hotărâre favorabilă de constatare a dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, pe care au interes să o opună oricărei persoane care, considerându-se proprietar al aceluiași bun, promovează acțiune în revendicare în contradictoriu cu aceștia. În alți termeni, hotărârea de admitere a cererii în uzucapiune creează premisele paralizării acțiunii în revendicare și, deci respingerii acestei din urmă cereri, independent dacă reclamantul în revendicare este vechiul proprietar aflat în pasivitate sau actualul proprietar, care-i cheamă în judecată pe pârâții uzucapanți. Mai mult, împrejurarea că recurenții nu au fost parte în procesul de uzucapiune, indiferent că ar fi trebuit să figureze în această calitate, în raport cu data emiterii deciziei de restituire din 2007, anterioară desfășurării litigiului respectiv, nu are drept consecință ignorarea totală a hotărârii pronunțate în uzucapiune. Chiar dacă nu produce efecte directe asupra reclamanților, astfel cum au menționat și aceștia, hotărârea în uzucapiune are valoarea unui fapt juridic față de ei, care poate fi combătut prin administrarea unor probe contrare celor reținute în hotărâre, conform art. 26 C. proc. civ. cu referire la art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) teza a II-a din vechiul C. civ. În alți termeni, față de terții reclamanți, care nu au participat în procesul de uzucapiune, cele consemnate în hotărârea pronunțată în acest dosar au valoarea unui fapt juridic, care, odată stabilit, poate fi invocat, fără nicio restricție, cu privire la orice persoană, dar cu posibilitatea pentru terți de a face dovada contrară, întrucât opozabilitatea față de ei a hotărârii se manifestă ca fapt juridic. Or, în speță, recurenții nu au combătut cele reținute în hotărârea în uzucapiune, de exemplu, în legătură cu îndeplinirea condițiilor dobândirii dreptului de proprietate în acest mod de către pârâți și autorii lor, limitându-se să susțină doar că nu li se poate opune, deoarece nu sunt vechiul proprietar și autorul lor nu a figurat ca parte în proces. Acest raționament echivalează cu ignorarea totală a hotărârii, ceea ce nu poate fi conceput pentru cele deja menționate. b.4. Afirmațiile referitoare la încălcarea puterii de lucru judecat a hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/2012 și greșita analiză a legalității deciziei din 2007 prin prisma concluziei instanței de apel, în sensul stingerii dreptului de proprietate al Municipiului Constanța și imposibilității transmiterii imobilului către autorul reclamanților au fost examinate în cadrul analizei primului motiv de recurs. b.5. Criticile referitoare la aplicarea, în speță, a dispozițiilor art. 563-566 din noul C. civ., în raport cu dispozițiile art. 5 (iar nu art. 3) din Legea nr. 71/2011, nu vor fi avute în vedere de Înalta Curte, pentru argumentele arătate în cadrul examinării motivului de recurs de la pct. B.a., vizând formularea lor omisso medio. Prin urmare, soluționarea litigiului nu poate fi realizată în funcție de textele de lege evocate din noul C. civ. (art. 565 - proba dreptului de proprietate cu extrasul de carte funciară; x alin. (3) - efectele bunei-credințe asupra aceluiași drept; art. 14 alin. (2) - prezumția bunei credințe), indiferent de temeiul juridic indicat în cererea de chemare în judecată. Nu pot fi primite nici susținerile privind încălcarea dispozițiilor art. 25 alin. (4) și alin. (7), art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în temeiul cărora a fost emisă decizia nr. 7185/2007, în favoarea autorului reclamanților. Instanța de apel nu a negat forța probantă a deciziei și caracterul său de titlu executoriu, reținând că recurenții justifică un titlu de proprietate asupra imobilului, înscris în cartea funciară. Dar, chiar dacă acest titlu a fost emis în baza unei legi speciale, Legea nr. 10/2001, aceasta nu înseamnă că regimul juridic riguros stabilit prin actul normativ în discuție influențează sau schimbă regulile de comparare a titlurilor în cadrul acțiunii în revendicare pentru ipoteza în care părțile au un autor comun, astfel cum au fost descrise în precedent (una dintre părți a îndeplinit formalitatea înscrierii, în timp ce, pentru cealaltă, prin efectul legii, titlul are aceeași valoare și fără formalitatea respectivă). De asemenea, sub imperiul vechiul C. civ., nu se poate pune problema consolidării dreptului de proprietate prin înscrierea în cartea funciară, care, așa cum s-a arătat, nu avea caracter constitutiv de drept. Nu se poate reține, în cazul pârâților, nici afectarea caracterului de opozabilitate erga omnes a dreptului lor de proprietate, de vreme ce însăși legea (art. 21 alin. (6) din Legea nr. 7/1996) stabilește că, atunci când provine din uzucapiune, dreptul de proprietate este opozabil față de terți fără înscriere în cartea funciară. Potrivit aceluiași text de lege, teza finală, doar în cazul în care partea intenționează să dispună de bun, de exemplu, prin acte voluntare de înstrăinare, este necesară înscrierea în cartea funciară, aspect însă nesemnificativ în cazul acțiunii în revendicare, în cadrul căreia părțile își dispută același bun. Nici prezumția existenței dreptului dobândit sau constituit cu bună-credință, instituită prin art. 30 din Legea nr. 7/1996 în favoarea celui care a înscris în cartea funciară un asemenea drept, nu prezintă relevanță pentru soluționarea acțiunii de față, de vreme ce instanța de apel nu a contestat existența dreptului în persoana recurenților, ci doar a aplicat regulile comparării de titluri sus-menționate, dând eficiență titlului pârâților pentru argumentele deja prezentate. Pentru aceleași considerente, soluțiile favorabile recurenților, pronunțate în litigiile declanșate anterior acțiunii în revendicare, nu afectează legalitatea deciziei atacate, în contextul în care Curtea a reținut existența valabilă a dreptului de proprietate al reclamanților, care au pierdut imobilul în contradictoriu cu pârâții în urma unei corecte operări cu regulile comparării de titluri, realizată de instanță. Pentru toate aceste argumente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanți, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 din același cod. Fiind părți căzute în pretenții, recurenții vor fi obligați la plata sumei de 2.000 de RON cheltuieli de judecată către intimații Anton, reprezentând onorariu de avocat, raportat la dispozițiile art. 494 cu referire la art. 453 alin. (1) C. proc. civ., și la înscrisurile depuse la dosar recurs.