ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 380/2021

Ședința publică din data de 17 februarie 2021

Analizând recursul în conformitate cu dispozițiile art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivele de casare, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea depusă, la data de 17 iunie 2020, la Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, pârâtul Municipiul Constanța, prin primar, a declarat recurs împotriva deciziei nr. 22/C din 11 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 19 iunie 2020, și repartizat aleatoriu spre soluționare completului de filtru nr. 10.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului și, pe cale de consecință, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, cu obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a criticat decizia instanței de apel, arătând că, și în ipoteza în care suprafața de teren ocupată de reclamanți este mai mare, nu se poate reține că aceștia au exercitat o posesie utilă pentru suprafața excedentară, întrucât, din precizările reclamanților și din probatoriul administrat, reiese că cele două suprafețe de teren constituie un singur lot îngrădit, nediferențiat în două suprafețe distincte.

Elementul intențional al posesiei, animus, nu poate fi divizat cu referire la două imobile distincte, ceea ce înseamnă că pentru întregul teren stăpânit de reclamanți, posesia a fost viciată de precaritate cel puțin până la momentul anului 1995, când autorii reclamanților au devenit proprietari pe suprafața indiviză de 165 mp.

A mai arătat recurentul că art. 1853 alin. (1) C. civ., care reglementează precaritatea posesiei, este incident în cazul posesiei exercitate de reclamanți, în temeiul Deciziei nr. 184/12.07.1972, având în vedere că terenul în suprafață de 165 mp, în îndiviziune cu suprafața de 330 mp, a fost atribuit, în folosință veșnică, iar ulterior, în baza Legii nr. 18/1991, a fost eliberat Ordinul Prefectului nr. 199/22.12.1995, care a consfințit folosința asupra terenului.

Concluzionând, recurentul a subliniat că, față de aspectele reținute de instanța de apel, elementul intențional al posesiei, animus, nu poate fi divizat cu privire la două imobile distincte, astfel că pentru întreaga suprafață de 319 mp, situată în Constanța, str. x și stăpânită de reclamanți, posesia a fost viciată de precaritate, cel puțin până în anul 1995, când autorii reclamanților au devenit proprietari.

Cererea de recurs a fost comunicată intimaților-reclamanți A. și B.. la data de 09 august 2020.

La data de 10 august 2020, în termen legal, intimații-reclamanți au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea, ca legală și temeinică, a deciziei atacate.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentului-pârât Municipiul Constanța, prin primar, la data de 18 august 2020, care nu a depus răspuns la întâmpinare.

Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a căii de atac.

Prin raport s-a reținut că, în opinia raportorului, partea are deschisă calea de atac a recursului, recursul este legal timbrat și îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) din C. proc. civ., sub sancțiunea nulității.

Totodată, s-a reținut că, având în vedere prevederile art. 493 C. proc. civ., completul de filtru va dispune asupra admisibilității în principiu a recursului și va aprecia cu privire la încadrarea criticilor formulate de recurentul-pârât în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Completul de filtru C10, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, așa cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat intimaților la 08 octombrie 2020, iar recurentului la 23 octombrie 2020.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Examinând recursul în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din cele statuate de art. 489 alin. (2) din același act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Așadar, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

În cauză, prin decizia civilă nr. 22/C din 11 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a fost admis apelul formulat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1581 din 18 iunie 2018, pronunțată de Tribunalul Constanța, a fost schimbată în tot sentința civilă apelată, în sensul că a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanța, prin primar, și s-a constatat că reclamanții au dobândit prin efectul prescripției achizitive de 30 de ani, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 154 mp, situat în mun. Constanța, str. x, jud. Constanța, identificat prin punctele 3-4-5-6-3 în suprafața totală de 319 mp, conform planului de situație anexă la raportul de expertiză topografică judiciară efectuat de expert C..

Prin cererea de recurs, recurentul a criticat decizia instanței de apel, arătând că nu se poate reține că reclamanții au exercitat o posesie utilă pentru suprafața excedentară, întrucât din precizările reclamanților și din probatoriul administrat reiese că cele două suprafețe de teren constituie un singur lot îngrădit, nediferențiat în două suprafețe distincte, ceea ce înseamnă că, pentru întregul teren stăpânit de reclamanți, posesia a fost viciată de precaritate cel puțin până în anul 1995, când autorii reclamanților au devenit proprietari pe suprafața indiviză de 165 mp.

Înalta Curte reține, însă, că interpretarea probelor administrate de către instanța de apel este o operațiune care se circumscrie aspectelor de netemeinicie a hotărârii atacate și nu se poate cenzura în recurs maniera în care instanța de apel a apreciat și evaluat probele administrate în cauză, modalitatea de exercitare a posesiei fiind exclusiv o chestiune de apreciere a instanței care a pronunțat hotărârea recurată.

Recurentul a mai făcut referire la dispozițiile art. 1837, art. 1847 și art. 1853 din C. civ., redând textul articolelor, fără însă a face referire la modul în care instanța de apel a interpretat sau aplicat aceste dispoziții de drept material, ci s-a limitat la a invoca faptul că terenul în litigiu, a făcut parte dintr-un lot unic, din care suprafața de 165 mp, a fost atribuită în folosință veșnică, ulterior, pentru aceasta fiind eliberat Ordinul prefectului municipiului Constanța nr. 35/1995.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată, pe de o parte, că nici din dezvoltarea acestui motiv de recurs, nu se poate reține vreo critică concretă de nelegalitate adusă deciziei recurate, iar, pe de altă parte, că instanța de apel a analizat motivele de apel și a reținut, ca situație de fapt, că, în speță, în urma evaluării probatoriului, în cauză a existat, începând cu anul 1972, atât intenția de apropriere a întregii suprafețe de teren ocupate de reclamanți, cât și în manifestarea neechivocă a acesteia aspecte de natură a disocia posesia utilă de simpla acceptare a unei dețineri materiale, concordante cu recunoașterea dreptului real în beneficiul unei alte persoane.

De asemenea, s-a avut în vedere și scopul adoptării art. 35 din Legea nr. 18/1991 (art. 36, după republicare), reținându-se că reflectă intenția de a se confirma dobândirea - prin prisma scopului atribuirii și a perioadei îndelungate de deținere a bunului afectat acestui scop -dreptului de proprietate asupra loturilor conferite în folosință veșnică sau în folosință pe durata existenței construcției.

Așadar, acest motiv al recursului, astfel cum a fost susținut de către recurentul pârât, ar putea reprezenta cel mult o critică vizând situația de fapt astfel cum a fost stabilită de către instanța de apel, însă, nu poate face obiectul analizei în această cale extraordinară de atacat, deoarece stabilirea situației de fapt este atributul instanței de fond sau de apel din perspectiva caracterului devolutiv al apelului, iar instanța de recurs nu poate proceda la stabilirea unei noi situații de fapt.

Raportat la cele arătate de recurentul-pârât prin cererea de recurs, Înalta Curte, reține că, deși a susținut incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceasta nu a formulat critici concrete care să poată fi circumscrise motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., partea exprimându-și nemulțumirea cu privire la modalitatea de apreciere a probelor administrate în cauză și la eficiența dată acestora de către instanța de apel.

Ca atare, invocarea de către recurentul-pârât a art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este una formală, susținerile acestuia nereprezentând veritabile critici de nelegalitate a hotărârii atacate, ci vizează, în principal, situația de fapt a litigiului.

Or, în faza procesuală a recursului nu pot fi puse în discuție și reanalizate probele administrate, recursul fiind o cale extraordinară de atac, de reformare, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună instanței examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile cazului concret dedus judecații.

Astfel, simpla indicare a unor texte de lege nu este suficientă pentru declanșarea mecanismului de exercitare a recursului, ci este necesar a fi indicate motivele pentru care titularul cererii de recurs apreciază că dezlegarea dată de instanța care a pronunțat hotărârea atacată nu este conformă cu prevederile legale invocate.

Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor imputate instanței, respectiv o minimă argumentare a criticii în drept, astfel că cererea de recurs trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării motivelor de nelegalitate, care, circumscrise motivelor de recurs, sunt de natură a susține greșita interpretare și aplicare a legii de către instanța de apel.

Având în vedere că recurentul nu a arătat care sunt criticile de nelegalitate ale deciziei atacate și că, în cauză, nu au fost identificate motive de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că cererea de recurs dedusă judecății nu îndeplinește cerințele prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 486 alin. (3) din același act normativ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâtul Municipiul Constanța, prin primar, împotriva deciziei nr. 22/C din 11 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâtul Municipiul Constanța, prin primar, împotriva deciziei nr. 22/C din 11 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

Potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac și se comunică părților, conform art. 427 alin. (1) C. proc. civ.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 februarie 2021.