ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 167/2023

Ședința publică din data de 07 februarie 2023

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 20.07.2020 sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Comisia Județeană Constanța pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor, Instituția Prefectului Constanța, Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor, UAT Municipiul Constanța, pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin intermediul căreia să se dispună obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 9.205.102,65 RON cu titlu de dobândă legală pentru întârzierea în executarea obligațiilor stabilite în sarcina acestora prin sentința civilă nr. 6345/29.05.2017 pronunțată în dosarul nr. x/2013, definitivă prin decizia nr. 1462/28.11.2017 pronunțată de Tribunalul Constanța, pe perioada 28.11.2017 și până la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 2140/28.05.2021, Tribunalul Constanța, secția I civilă a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată și completată.

S-a luat act că pârâții UAT Municipiul Constanța prin Primar și Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor solicită acordarea cheltuielilor de judecată pe cale separată.

Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia nr. 89/31.03.2022, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins ca nefondate atât apelul principal al apelantului-reclamant A., cât și apelul incident al intimaților pârâți U.A.T. Municipiul Constanța, și Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată Asupra Terenurilor, declarate împotriva sentinței menționate.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei menționate, au declarat recurs principal reclamantul A. și recurs incident pârâtele Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Constanța, prin primar și Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, după cum urmează:

În ceea ce privește recursul împotriva deciziei nr. 89/31.03.2022 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, reclamantul a susținut, în esență, că apelul său a fost respins în mod nelegal pe motiv că întârzierea intimatelor în a-și îndeplini, începând cu data de 28.11.2017 și până la data de 02.11.2020 (aproximativ 3 ani), precum și până la data deciziei recurate - 31.03.2022 (aproximativ 5 ani), obligațiile stabilite în sarcina lor prin titlul executoriu reprezentat de sentința civilă definitivă nr. 6345/29.05.2017, nu ar fi una ilicită sau culpabilă, ci justificată, pe de o parte, de litigiile promovate de către reclamant în dosarele nr. x/2019 și nr. y/2020 și, pe de altă parte, de demersurile respectivelor intimate de lămurire a posibilității de a reconstitui reclamantului dreptul de proprietate în natură.

Recurentul-reclamant a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., susținând, în esență, următoarele:

- Prin decizia recurată, a fost încălcat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat dat de sentința civilă definitivă nr. 12283/16.11.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2018, de încheierea definitivă nr. 13517 pronunțată în dosarul nr. x/2019, de sentința civilă nr. 9600/04.11.2020 și decizia civilă nr. 147/09.02.2021, ambele pronunțate în dosarul nr. x/2020, toate aceste hotărâri judecătorești stabilind cu autoritate de lucru judecat că, pentru perioada 28.11.2017-02.11.2020, chiar 4.11.2020, intimatele nu și-au îndeplinit în mod culpabil obligațiile din titlul executoriu.

Astfel, prin sentința civilă definitivă nr. 12283/16.11.2018 s-a dispus obligarea Comisiei Locale la plata de penalități pe zile de întârziere până la îndeplinirea obligațiilor din titlul executoriu reprezentat de sentința civilă definitivă nr. 6345/29.05.2017, iar această condamnare a fost dispusă de tocmai pentru motivul că, până când la data pronunțării, Comisia Locală nu-și îndeplinise obligațiile din titlul executoriu, la stabilirea cuantumului penalităților instanța având în vedere reaua-credință de care dă dovadă pârâta în neexecutarea obligațiilor, reclamantul neputând beneficia de dreptul lui statuat în mod definitiv printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

De asemenea, prin încheierea nr. 13517/17.09.2019, definitivă, s-a dispus obligarea Comisiei Locale la plata de titlu de penalități pe zile de întârziere datorate reclamantului A. pentru perioada 16.11.2018-17.09.2019, condamnare dispusă din nou în considerarea neîndeplinirii de către Comisia Locală a obligațiilor din sentința civilă nr. 6345/29.05.2017, fără a se fi dovedit imposibilitatea de executare a obligației principale, demersurile efectuate în vederea punerii în executare a obligației subsidiare nereprezentând o executare conformă a titlului executoriu.

Totodată, la 27.02.2020 a fost comunicată intimatei Comisiei Județene somația executorului judecătoresc pentru executarea obligațiilor din sentința civilă nr. 6345/29.05.2017.

Comisia Județeană a formulat contestația la executare, susținând că și-ar fi îndeplinit obligațiile, dar contestația a fost respinsă prin sentința civilă nr. 9600/04.11.2020, definitivă prin decizia civilă nr. 147/09.02.2021, în care s-a reținut cu autoritate de lucru judecat neîndeplinirea obligațiilor Comisiei Județene din același titlu executoriu până la data de 4.11.2020 și cu atât mai puțin până la data de 13.03.2020, data depunerii contestației la executare.

Recurentul-reclamant a mai arătat că abia cu adresa nr. x/13.03.2020 a fost înaintată Hotărârea nr. 2/2020 către Comisia Locală în vederea întocmirii dosarului de despăgubire, iar înaintarea întregii documentații către ANRP s-a realizat conform adresei nr. x/2.11.2020, cu mult după realizarea actelor și formelor de executare contestate.

Prin urmare, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că nici Comisia Județeană (obligată împreună cu Comisia Locală prin titlul executoriu) nu și-a îndeplinit obligațiile din titlul executoriu timp de 3, respectiv 5 ani.

Referitor la statuările din decizia civilă definitivă nr. 198/12.02.2020 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2019, pe care instanța de apel le-a citat în decizia recurată, recurentul a arătat că acestea se referă doar la Comisia Locală și la împrejurarea că, la data de 12.02.2020, aceasta a făcut dovada anumitor demersuri, făcute tot în jurul respectivei date, însă doar în privința reconstituirii dreptului de proprietate în natură. Dar respectivele demersuri ale intimatei Comisia Locală nu au existat în perioada 12.01.2018-17.09.2019, cu privire la care instanțele au statuat definitiv și cu autoritate de lucru judecat în sensul că aceasta nu și-a îndeplinit obligațiile din titlul executoriu reprezentat de sentința civilă definitivă nr. 6345/29.05.2017.

Pe de altă parte, tocmai decizia civilă definitivă nr. 198/12.02.2020, la care instanța de apel s-a raportat pentru a reține că intimata Comisia Locală și-ar fi îndeplinit obligațiile, recunoaște puterea de lucru judecat a sentinței civile definitive nr. 12283/16.11.2018, prin care s-a reținut neîndeplinirea de către Comisia Locală, în perioada 29.05.2017-16.11.2018, a obligațiilor sale conform titlului executoriu.

Or, în mod surprinzător, instanța de apel a reținut că, în cauză, nu există o faptă ilicită a Comisiei Locale, interpretând selectiv și trunchiat decizia civilă nr. 198/12.02.2020, făcând abstracție tocmai de considerentul sus-menționat din respectiva decizie și încălcându-se, astfel, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești evocate.

Pentru același argument al efectului pozitiv al autorității de lucru judecat asupra perioadei în care intimatele nu au îndeplinit obligațiile din titlul executoriu, este nelegală și concluzia instanței în sensul că punerea în executare a titlului executoriu a necesitat timp suplimentar de la data rămânerii definitive pentru a putea fi pusă în executare și că astfel intimatele ar fi disculpate. Într-adevăr, s-a reținut cu putere de lucru judecat prin hotărârile judecătorești evocate, faptul că, în perioada 12.01.2018-17.09.2019, intimata Comisia Locală nu și-a îndeplinit obligațiile conform titlului executoriu, motiv pentru care numai în mod nelegal și cu încălcarea acestei puteri de lucru judecat, instanța de apel a reținut contrariul.

Mai mult, considerentul instanței de apel potrivit căruia cele două intimate ar beneficia de un termen suplimentar pentru punerea în executare a obligațiilor prevăzute în titlul executoriu, reprezintă o adăugare la conținutul acestuia și, astfel, o negare a caracterului său obligatoriu, executoriu, deoarece sentința civilă definitivă nr. 6345/29.05.2017 nu prevede nicăieri în cuprinsul său un termen de grație pentru executarea obligațiilor pe care le instituie în sarcina Comisiei Locale și Comisiei Județene, aceste obligații impunându-se a fi executate de îndată.

- Prin decizia recurată au fost încălcate prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., ale art. 9 alin. (2) C. proc. civ., ale art. 397 alin. (1) C. proc. civ., ale art. 7 și 22 alin. (1), (2) și 6 C. proc. civ., ale art. 30 alin. (1), art. 194, lit. c) și d) C. proc. civ.

În primul rând, în mod nelegal a disculpat instanța de apel pe cele două pârâte prin prisma deciziei civile nr. 198/12.02.2020, întrucât pretențiile reclamantului au fost admise prin acea decizie, chiar dacă în varianta subsidiară, intimata Comisia Județeană fiind partea căzută în pretenții.

În al doilea rând, aprecierea instanței de apel în sensul că și constituirea dosarului nr. x/2020 ar fi reprezentat un motiv care disculpă sau lipsește de caracter ilicit întârzierea pârâtelor în îndeplinirea obligațiilor acestora rezultând din titlul executoriu pornește de la premisa greșită că în acel dosar reclamantul A. ar fi contestat Hotărârea intimatei Comisia Județeană nr. 2/12.03.2020 și că, astfel, s-ar fi întârziat și din acest motiv îndeplinirea titlului executoriu. În realitate, dosarul nr. x/2020 a avut ca obiect cererea de aplicare de noi penalități intimatelor pentru stimularea acestora la îndeplinirea titlului executoriu, neavând un efect de întârziere a intimatelor în executarea obligațiilor acestora.

Suplimentar, instanța de apel nu a manifestat rol activ și nu a avut în vedere cererea dedusă judecății, care a privit fapta ilicită a intimatelor de neexecutare a obligațiilor din titlul executoriu pe o perioadă ce se întinde începând cu data rămânerii definitive a titlului executoriu (28.11,2017) și data executării complete a obligațiilor pârâtelor (care nici în prezent nu s-a confirmat), iar nu doar începând cu data de 23.03.2020, când s-a constituit dosarul nr. x/2020.

- Decizia a fost pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 12283/16.11.2018, precum și prin încălcarea art. 430 alin. (1) și (2), art. 431 alin. (1) și (2) C. proc. civ. și a art. 1536 C. civ., față de constatarea instanței de apel conform căreia nu ar fi îndeplinită condiția punerii în întârziere a intimatelor Comisia Județeană și Comisia Locală asupra echivalentului în bani al obligației.

În cazul pretențiilor reclamantului, ce reprezintă, conform tezei finale a art. 1536 C. civ., "un prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în executarea obligației", legiuitorul prevede o excepție de la necesitatea punerii în întârziere, după cum rezultă din chiar modul de formulare a textului de lege evocat.

Chiar dacă s-ar aprecia că și în acest caz ar fi necesară punerea în întârziere, decizia recurată încalcă efectul pozitiv al autorității de lucru judecat dat de sentința civilă definitivă nr. 12283/16.11.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, în care s-a reținut că obligațiile intimatelor Comisia Locală și Comisia Județeană de a întocmi și transmite la C.N.C.I. documentația de despăgubire conform titlului executoriu din prezenta cauză nu sunt evaluabile în bani.

Prin urmare, față de specificul acestor obligații în sarcina intimatelor, de a nu fi evaluabile în bani, rezultă că pentru punerea în întârziere a debitorilor conform art. 1536 C. civ. nu este necesară indicarea echivalentului în bani al obligației de a face în cuprinsul notificării.

De altfel, intimata Comisia Județeană a fost pusă în întârziere și prin cererea de chemare în judecată depusă la 19.06.2019 în dosarul nr. x/2019, dar și prin Somația executorului nr. 11/27.02.2020.

În consecință, instanța de apel a lipsit de efecte notificarea de punere în întârziere, condiționând-o de indicarea echivalentului în bani al obligațiilor de a face conform titlului executoriu, deși acestea sunt neevaluabile în bani, cu încălcarea autorității de lucru judecat și a dispozițiilor art. 1536 C. civ.

În măsura în care s-ar interpreta că prin sintagma "plata echivalentului în bani al obligației", respectiv sintagma "asupra echivalentului în bani al obligației", instanța de apel s-ar fi referit nu la echivalentul bănesc al obligației de a face, ci la acela al însăși obligației de a da, mai precis de a plăti daune moratorii, o astfel de interpretare nesocotește de asemenea art. 1536 C. civ., din a cărui interpretare literală, sistematică și gramaticală rezultă că echivalentul în bani se referă la obligația de a face, executată cu întârziere.

- Prin decizia recurată, au fost încălcate dispozițiile art. 21 din Constituția României, art. 10 din Declarația universală a drepturilor omului, art. 14 pct. 1 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, art. 6 alin. (1) C. proc. civ., art. 1381, art. 1385 alin. (1) și (2), art. 1.357, art. 1386 alin. (1) și art. 1531 alin. (1) C. civ., prin aprecierea conform căreia echivalentul în bani al terenului nu ar putea fi evaluat în procedura de față, ci doar de către C.N.C.I. în procedura legii speciale nr. 165/2013.

Contrar celor reținute de instanța de apel, este permisă în mod expres determinarea prejudiciului de către instanța de judecată, sens în care art. 1386, alin. (1) prevede că, în cazul în care nu este posibilă reparația prejudiciului în natură, aceasta se va face prin plata unei despăgubiri stabilite prin acordul părților sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească.

Mai mult, determinarea de către instanța de apel, pentru scopurile prezentei cauze, a valorii imobilului obiect al compensațiilor pentru reclamant conform Legii nr. 165/2013, nu reprezintă o încălcare a vreunei competențe exclusive a C.N.C.I., deoarece tocmai art. 35 alin. (3) din lege prevede competența instanțelor de judecată în a stabili cuantumul măsurilor compensatorii.

Totodată, refuzând nelegal să procedeze la evaluarea terenului la care se referă titlul executoriu sentința civilă definitivă nr. 6345/29.05.2017, instanța de apel a încălcat dreptul de acces efectiv la justiție al reclamantului.

- Decizia recurată este nemotivată, în sensul art. 425 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a respins cererea de chemare în judecată, fără a examina în mod real pretențiile reclamantului.

Astfel, nu au fost analizate în concret întârzierile înregistrate de fiecare dintre intimate în privința îndeplinirii titlului executoriu, cu toate că perioada de pasivitate reclamată este de aproape 5 ani până în prezent.

În schimb, instanța de apel a invocat motive legate de existența dosarelor nr. x/2020, nr. y/2019 și nr. 6730/212/2020, care însă oricum privesc o perioadă de timp limitată și nu epuizează întreaga perioadă de circa 5 ani de pasivitate.

Instanța de apel a analizat (greșit) punerea în întârziere doar a Comisiei Locale, nu și a intimatei Comisia Județeană, cu toate că și aceasta a figurat în calitate de pârâtă (intimată în apel), care a fost oricum pusă în întârziere și prin cererea de chemare în judecată depusă la 19.06.2019 în dosarul nr. x/2019 dar și prin Somația executorului.

Pe calea recursului împotriva considerentelor, în măsura în care nu s-ar dispune casarea în totalitate a deciziei recurate, recurentul-reclamant a solicitat următoarele:

- înlăturarea considerentelor conform cărora întârzierea intimatelor Comisia Locală și Comisia Județeană în aducerea la îndeplinire a sentinței civile definitive nr. 6345/29.05.2017 s-a datorat litigiilor declanșate de către recurentul-recurent și înlocuirea considerentelor recurate cu propriile considerente în sensul că, cel puțin pentru perioada 28.11.2017-02.11.2020, litigiile inițiate de reclamant nu au fost cauza întârzierii intimatelor în aducerea la îndeplinire a obligațiilor și că, față de sentința civilă definitivă nr. 12283/16.11.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2018, de încheierea definitivă nr. 13517 pronunțată în dosarul nr. x/2019, de sentința civilă definitivă nr. 9600/04.11.2020 și decizia civilă nr. 147/09.02.2021 - amândouă pronunțate în dosarul nr. x/2020, există efect pozitiv de autoritate de lucru judecat în sensul că, pentru perioada 28.11.2017-02.11.2020, intimatele Comisia Locală și Comisia Județeană în mod culpabil nu și-au îndeplinit obligațiile stabilite prin titlul executoriu.

- înlăturarea considerentelor conform cărora întârzierea intimatelor Comisia Locală și Comisia Județeană în aducerea la îndeplinire a sentinței civile definitive nr. 6345/29.05.2017 ar fi fost justificată de demersurile acestora de lămurire a posibilității reconstituirii dreptului de proprietate în natură reclamantului și înlocuirea considerentelor recurate cu propriile considerente în sensul că, pentru perioada 28.11.2017-02.11.2020, intimatele în mod culpabil nu și-au îndeplinit în integralitate obligațiile stabilite prin sentința civilă definitivă nr. 6345/29.05.2017 pronunțată în dosarul nr. x/2013, existând și efect pozitiv de autoritate de lucru judecat, dat de sentința civilă definitivă nr. 12283/16.11.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2018, de încheierea definitivă nr. 13517 pronunțată în dosarul nr. x/2019, de sentința civilă definitivă nr. 9600/04.11.2020 și decizia civilă definitivă nr. 147/09.02.2021 - amândouă pronunțate în dosarul nr. x/2020, în sensul aceleiași concluzii pentru perioada 28.11.2017-13.03.2020.

- înlăturarea considerentelor conform cărora, în cauză, nu ar fi îndeplinită condiția punerii în întârziere potrivit art. 1536 C. civ. asupra echivalentului în bani al obligației și înlocuirea lor cu propriile considerente, întemeiate mutatis mutandis pe argumentele invocate prin motivele de casare.

- înlăturarea considerentelor conform cărora dosarul nr. x/2020 a avut ca obiect contestarea Hotărârii Comisiei Județene de fond funciar Constanța nr. 2/12.03.202053 și înlocuirea acestora cu propriile considerente ale instanței de recurs.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, raportat la temeiul de drept invocat, instanța ar fi trebuit să verifice concursul de legi în timp care reglementează situația imobilelor preluate la stat în perioada comunistă, cu privire la cauza de față.

Solicitarea de despăgubiri în afara cadrului special reglementat de dispozițiile derogatorii de la dreptul comun, reprezentate de Legea nr. 165/2013, generează inadmisibilitatea unei astfel de cereri.

Totodată, excepția inadmisibilității vizează temeiurile legale prevăzute de art. 1535 C. civ. și O.U.G. nr. 13/2011, având în vedere că acestea se aplică strict în sfera obligațiilor bănești îndeplinite cu întârziere, ceea ce nu este cazul în speță.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a UAT Municipiul Constanța, prin primar, recurentele-pârâte au arătat că obligația din titlul executoriu a fost instituită în sarcina Comisiei Locale pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor Constanța, nu și în sarcina pârâtului Municipiul Constanța. Mai mult, prin sentința civilă nr. 12283/16.11.2018, instanța a admis în parte cererea reclamantului numai în ceea ce privește pe pârâta Comisia Locală, nu și pe pârâtul Municipiul Constanța.

Recurentele-pârâte au menționat și excepția puterii de lucru judecat în temeiul art. 431 alin. (2) C. proc. civ., raportat la considerentele și dispozitivul deciziei civile nr. 198/12.02.2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Constanța.

III. Apărările formulate în cauză

Recurentul-reclamant A. a formulat întâmpinare la recursul incident, solicitând în principal, anularea acestuia și, în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat.

Recurentele-pârâte au formulat întâmpinare la recursul principal, prin care au invocat excepția nulității acestuia și excepția inadmisibilității recursului la considerente.

IV. Judecata recursurilor

La termenul de judecată din 7.02.2023, Înalta Curte a respins excepția inadmisibilității invocată de către recurentele-pârâte, reținând spre soluționare excepția nulității ambelor recursuri odată cu soluționarea acestora.

V. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Așadar, s-ar putea considera că recurentul-reclamant a formulat un recurs distinct împotriva considerentelor deciziei de apel, pentru ipoteza respingerii recursului său împotriva soluției, în condițiile în care recurentul a menționat explicit finalitatea înlăturării anumitor considerente și înlocuirea lor cu propriile considerente ale instanței de control judiciar, dar cu menținerea soluției pronunțate, pentru a fi incidente dispozițiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

Cu toate acestea, se impune a se observa că partea este nemulțumită de însăși soluția pronunțată și formulează, în calea de atac împotriva acesteia, critici la adresa considerentelor pe care s-a fundamentat soluția defavorabilă, iar aceste critici cuprind susțineri comune cu cele redate în memoriul de recurs care vizează separat motivarea deciziei de apel, ceea ce înseamnă că, în opinia recurentului, ar fi vorba despre considerentele decisive pe care se sprijină soluția criticată.

Altfel spus, criticile recurentului sunt îndreptate împotriva acelorași considerente atât în cazul infirmării, dar și în cazul menținerii deciziei de apel, ceea ce exclude de plano incidența art. 461 alin. (2) C. proc. civ., din moment ce eventuala confirmare a dispozitivului deciziei conduce și la menținerea considerentelor sale esențiale.

Prin urmare, trebuie constatat că instanța de control judiciar este învestită cu un singur recurs al reclamantului, a cărui finalitate rezidă în invalidarea, în egală măsură, a soluției și a considerentelor vizate de criticile formulate.

Față de cele ce succed, dată fiind și respingerea, la termenul de judecată din 7 februarie 2023, a excepției inadmisibilității recursului la considerente, invocată de către recurentele-pârâte, urmează ca motivele de recurs să fie cercetate în cadrul recursului vizând decizia de apel.

În al doilea rând, Înalta Curte constată că nu este fondată excepția nulității recursului principal, invocată prin întâmpinare.

Contrar susținerilor recurentelor-pârâte, criticile formulate pot fi încadrate în motivele de casare invocate de către recurentul-reclamant, prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., chiar dacă, din dezvoltarea acestora, rezultă că nu toate motivele invocate reprezintă critici de nelegalitate, după cum se va arăta în cele ce succed.

Astfel, recurentul-reclamant a reproșat instanței de apel încălcarea autorității de lucru judecat a unor hotărâri judecătorești definitive, fie prin ignorarea, fie prin greșita valorificare a efectului pozitiv al acestora, critici, care în opinia recurentului, ar conduce la o greșită analiză a condițiilor răspunderii civile delictuale și, implicit, a pretențiilor deduse judecății.

Totodată, a pretins aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1536 C. civ., recurentul referindu-se la modul efectiv de analiză a condițiilor de aplicare ale acestei norme de către instanța de apel, precum și nemotivarea deciziei în raport de obiectul și cauza cererii de chemare în judecată.

În aceste condiții, motivele invocate pot fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., chiar dacă analiza instanței de control judiciar va fi limitată la criticile de nelegalitate, din moment ce sancțiunea nulității prevăzută de art. 489 alin. (2) din cod privește calea de atac în integralitatea sa, neputând fi aplicată doar în considerarea neîncadrării unora dintre motivele de recurs în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În consecință, Înalta Curte va respinge ca nefondată excepția nulității recursului declarat de către recurentul-reclamant A..

În ceea ce privește motivele de recurs invocate prin recursul principal, se constată următoarele:

Prin critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul-reclamant are în vedere trei hotărâri judecătorești, al căror efect pozitiv ar fi fost ignorat, în opinia sa, de către instanța de apel.

Critica astfel formulată nu este fondată.

În aplicarea prevederilor art. 430 și art. 431 C. proc. civ., o hotărâre judecătorească prin care s-a statuat asupra unei chestiuni de fapt sau de drept are autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată, iar în virtutea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, oricare dintre părți poate opune lucrul judecat într-un litigiu ulterior între aceleași părți, astfel încât constatările instanței anterioare nu pot fi contrazise în analiza chestiunii litigioase.

Așadar, prin decizia recurată s-ar fi contrazis constatări din hotărâri judecătorești anterioare, ceea ce ar însemna, în argumentația recurentului, că atât situația de fapt reținută, cât și soluția pronunțată, sunt diametral diferite față de constatările de fapt și de drept la care ar fi trebuit să se ajungă prin valorificarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat.

Înalta Curte constată, în primul rând, că motivele expuse în decizia recurată nu contrazic hotărârile judecătorești evocate, pronunțate în litigii anterioare dintre părți.

În acest sens, urmează a se compara circumstanțele de fapt avute în vedere de către instanța de apel cu împrejurările invocate de către recurent, fără a se proceda la reanalizarea acestora, întrucât stabilirea situației de fapt excedează atribuțiile acestei instanțe de control judiciar, circumscrise exclusiv verificării legalității hotărârii, în raport de motivele de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care nu includ criticile de netemeinicie a deciziei recurate.

Astfel, recurentul-reclamant urmărește a demonstra că, la anumite date din intervalul de timp acoperit de pretențiile deduse judecății (începând cu data de 28.11.2017 și până la zi - perioada de referință), nu erau încă executate obligațiile stabilite în sarcina pârâtelor prin sentința civilă nr. 6345/29.05.2017 a Judecătoriei Constanța, definitivă prin decizia nr. 1462/28.11.2017 a Tribunalului Constanța (titlul executoriu).

Din decizia recurată rezultă că primul act ulterior datei de 28.11.2017 (data titlului executoriu) este reprezentat de hotărârea din data de 12.12.2018 a Comisiei Locale Constanța pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor (Comisia Locală), adoptată deci, după data de 16.11.2018, când a fost pronunțată prima hotărâre dintre cele invocate în motivele de recurs, respectiv sentința civilă nr. 12283/16.11.2018 a Judecătoriei Constanța, în dosarul nr. x/2018.

Instanța de apel s-a raportat, însă, la dezlegările din decizia Tribunalului Constanța nr. 198/12.02.2020 din dosarul nr. x/2019, definitivă, pentru a reține în fapt că, până la data de 12.12.2018, pârâta Comisia Locală a făcut dovada demersurilor efectuate în vederea punerii în executare a titlului executoriu, în condițiile în care, potrivit acestui titlu, reconstituirea dreptului de proprietate în natură pe un alt amplasament din raza județului Constanța presupunea identificarea unui asemenea teren de pe raza întregului județ, care să se afle la dispoziția Comisiei Locale la momentul soluționării cererii, cu respectarea ordinii de soluționare a cererilor prevăzute de art. 12 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, urmând a se întocmi documentația în vederea acordării de măsuri compensatorii în condițiile Legii nr. 165/2013, în situația în care restituirea în natură pe un alt amplasament nu era posibilă sau acceptată de reclamant.

De asemenea, din decizia de apel reiese că hotărârea Comisiei Locale din data de 12.12.2018 a fost invalidată prin hotărârea Comisiei Județene Constanța pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor (Comisia Județeană), iar aceasta din urmă a fost contestată de către reclamantul din prezenta cauză, A., cererea fiind soluționată chiar prin decizia sus-menționată, respectiv nr. 198/12.02.2020 a Tribunalului Constanța.

Prin urmare, la data de 17.09.2019, când a fost pronunțată cea de-a doua hotărâre invocată prin motivele de recurs, încheierea definitivă nr. 13517 de Judecătoria Constanța în dosarul nr. x/2019, hotărârea Comisiei Locale era invalidată, iar contestația împotriva hotărârii Comisiei Județene era în curs de soluționare.

Instanța de apel a mai reținut în fapt că prin decizia nr. 198/12.02.2020 a Tribunalului Constanța a fost confirmată legalitatea hotărârii Comisiei Locale (ce conținea propunerea de acordare de măsuri compensatorii reclamantului, în procedura Legii nr. 165/2013, dat fiind că nu este posibilă restituirea în natură a terenului), iar Comisia Județeană s-a conformat hotărârii judecătorești definitive, validând la data de 12.03.2020 hotărârea Comisiei Locale din data de 12.12.2018, așadar după o lună de zile de la pronunțarea hotărârii judecătorești definitive.

Din cele redate anterior, rezultă cu evidență că nu există nicio contradicție între circumstanțele de fapt evocate în decizia de apel și împrejurările subliniate de către recurent ca fiind statuate prin hotărâri judecătorești anterioare, cât timp analiza instanței de apel relevă că, într-adevăr, până la data de 16.11.2018, obligațiile din titlul executoriu nu erau îndeplinite, totodată, că până la data de 17.09.2019, propunerea Comisiei Locale nu era definitivă, fiind validată ulterior, în baza unei hotărâri judecătorești definitive.

În al doilea rând, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentului, că absența unei contradicții în sensul celor arătate anterior ar trebui să conducă în mod necesar la o soluție diferită de cea pronunțată în apel.

Hotărârile judecătorești la care recurentul face referire, anume sentința civilă nr. 12283/16.11.2018 pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul nr. x/2018 și încheierea definitivă nr. 13517/17.09.2019 pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul nr. x/2019, vizează cereri formulate pe temeiul art. 906 C. proc. civ., în procedura de executare silită în natură a obligațiilor de a face, prin care instanța de executare a aplicat pârâtei Comisia Locală de fond funciar penalități de întârziere pentru perioada 12.01-16.11.2018 și respectiv, a fixat suma definitivă cu titlu de penalități de întârziere pentru perioada 16.11.2018-17.09.2019.

Față de obiectul cererilor și analiza concretă efectuată de către instanța de executare, simpla neexecutare ori executare cu întârziere a unor obligații din titlul executoriu nu semnifică întrunirea în persoana pârâtelor din prezenta cauză a condițiilor raspunderii civile delictuale, astfel cum preconizează recurentul-reclamant prin invocarea hotărârilor judecătorești.

Astfel, în procedura prevăzut de art. 906 C. proc. civ., instanța a avut de cercetat existența unei întârzieri în îndeplinirea obligațiilor - același titlu cu cel pe care se fundamentează pretențiile reclamantului în cauza de față-, fără a verifica, însă, dacă întârzierea constatată relevă sau nu o faptă ilicită culpabilă în sensul dispozițiilor C. civ. și fără a se preocupa de cercetarea celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale.

Potrivit art. 906 alin. (7) C. proc. civ., acordarea de penalități în procedura executării silite a obligațiilor de a face sau de a nu face intuitu personae nu exclude obligarea debitorului la plata de despăgubiri, la cererea creditorului, în condițiile dreptului comun, așadar, pentru repararea prejudiciului cauzat prin neexecutarea ori executarea cu întârziere a unor asemenea obligații. De asemenea, potrivit alin. (5) al aceleiași norme, evaluarea unor motive justificate pentru întârzierea la executare se poate face doar pe calea contestației la executare, așadar nu și în soluționarea cererii de acordare a penalităților sau al cererii de fixare a sumei definitive cu titlu de penalități de întârziere.

În cauza de față, s-a solicitat tocmai repararea prejudiciului pretins cauzat reclamantului prin executarea cu întârziere a obligațiilor stabilite prin titlul executoriu, pe calea dreptului comun, iar dispozițiile art. 1536 C. civ., invocate de către reclamant, permit o asemenea dezdăunare a creditorului unei obligații de a face intuitu personae și conțin criteriile de cuantificare a daunelor moratorii.

Prin urmare, instanța de apel a procedat în mod corect făcând propria analiză a condițiilor răspunderii civile delictuale, pentru a stabili dacă neexecutarea, după caz, întârzierea în executarea obligațiilor stabilite în sarcina pârâtelor prin titlul executoriu reprezintă o faptă ilicită și culpabilă a pârâtelor, de natură a justifica repararea prejudiciului pretins a fi fost cauzat reclamantului.

În același sens, este relevantă Decizia nr. 2/2014 pronunțată de Înalta Curte - Completul pentru dezlegarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a statuat, în interpretarea normelor din C. civ. privind prejudiciul și cu referire la obligații de plată stabilite printr-o hotărâre judecătorească, că executarea sau executarea cu întârziere a acestora poate antrena răspunderea civilă delictuală a debitorului, fiind analizate condițiile răspunderii civile delictuale în cazul concret vizat de mecanismul de unificare jurisprudențială. Pentru identitate de rațiune, aceste considerente sunt aplicabile și în cazul altor obligații decât cele bănești, atunci când creditorul pretinde nerespectarea unui titlu executoriu și se prevalează de dispozițiile C. civ., inclusiv de cele referitoare la prejudiciu, precum în cauza de față.

Din această perspectivă, are importanță faptul că instanța de apel, valorificând efectul pozitiv al autorității de lucru judecat produs de decizia Tribunalului Constanța nr. 198/12.02.2020 din dosarul nr. x/2019, a examinat însăși conduita pârâtelor în îndeplinirea obligațiilor din titlul executoriu, precum și împrejurările în care s-a produs prejudiciul, constatând, după cum s-a arătat anterior, motivele care au justificat neexecutarea, după caz, executarea cu întârziere a obligațiilor, de natură a exclude săvârșirea cu vinovăție a vreunei fapte ilicite.

Constatările instanței de apel pe acest aspect, expuse pe baza probelor administrate, din care s-a conturat concluzia neîntrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale, nu pot fi reevaluate de către această instanță de control judiciar, criticile de netemeinicie a hotărârii de apel, după cum s-a arătat deja în prezenta decizie, nefiind inserate în art. 488 alin. (1) C. proc. civ. drept motive de casare.

Prin urmare, vor fi înlăturate susținerile referitoare la considerentele de fapt ale deciziei de apel, din care ar rezulta, potrivit recurentului, că întârzierea în aducerea la îndeplinire a obligațiilor din titlul executoriu a fost justificată de litigiile declanșate de către recurentul-recurent, dar și de demersurile acestora de lămurire a posibilității reconstituirii dreptului de proprietate în natură reclamantului.

Din același motiv, nu pot fi reapreciate nici constatările de fapt ale instanței de apel referitoare la împrejurările din perioada ulterioară emiterii hotărârii Comisiei Județene de validare a hotărârii Comisiei Locale, care au concurat la extragerea concluziei inexistenței unei conduite ilicite culpabile a pârâtelor.

Cu referire la acea perioadă de timp, prin motivele de recurs s-a invocat autoritatea de lucru judecat a unei a treia hotărâri judecătorești, respectiv sentința civilă nr. 9600/4.11.2020 a Judecătoriei Constanța din dosarul nr. x/2020, definitivă prin decizia nr. 147/9.02.2021 a Tribunalului Constanța, de respingere a contestației la executare a Comisiei Județene prin care s-a susținut executarea obligațiilor din titlul executoriu și, prin urmare, rămânerea fără obiect a executării silite.

Cu privire la acest aspect, este de reținut, chiar din paragrafele selectate de către recurentul-reclamant din cuprinsul deciziei nr. 147/9.02.2021, că somația nu a fost anulată pentru motivul că, la momentul formulării contestației la executare, nu era îndeplinită și obligația de întocmire a documentației în vederea acordării de măsuri compensatorii.

Așadar, potrivit hotărârii judecătorești, toate celelalte obligații erau îndeplinite la data de 13.03.2020, iar neîndeplinirea obligației de întocmire a documentației în vederea acordării de măsuri compensatorii a fost constatată prin raportare la ziua imediat următoare adoptării de către Comisia Județeană a hotărârii de validare a propunerii Comisiei Locale.

Față de cele expuse, Înalta Curte constată că niciuna dintre constatările din decizia recurată nu contrazice vreuna dintre cele trei hotărâri judecătorești anterioare invocate prin motivele de recurs, urmând a fi respinse susținerile recurentului-reclamant referitoare la încălcarea autorității de lucru judecat.

În ceea ce privește criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamantul invocă încălcarea mai multor norme și principii de drept procesual pentru a reclama aprecierea greșită de către instanța de apel asupra culpei pârâtelor, prin neobservarea fie a soluției defavorabile Comisiei Județene în dosarul nr. x/2019, fie a obiectului cererii reclamantului din dosarul nr. x/2020 al Judecătoriei Constanța.

Vinovăția reprezintă una dintre condițiile răspunderii civile delictuale, a cărei stabilire se subsumează prerogativelor instanței care evocă fondul de apreciere a probelor administrate, în aplicarea art. 1358 C. civ., în conformitate cu care "Pentru aprecierea vinovăției se va ține seama de împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei (...)".

Astfel, după cum s-a arătat anterior, instanța de apel, pentru a aprecia asupra culpei, dar și a existenței unei fapte ilicite a pârâtelor, s-a raportat și la decizia Tribunalului Constanța nr. 198/12.02.2020 pronunțată în dosarul nr. x/2019, în care sunt expuse circumstanțele în care au fost adoptate hotărârile celor două comisii de fond funciar și a fost analizată legalitatea acestora, în limitele învestirii instanței prin contestația reclamantului.

În aceste condiții, susținerile recurentului nu constituie veritabile critici de nelegalitate a deciziei, întrucât tind, în realitate, la reevaluarea situației de fapt reținute de către instanța de apel, în sensul de a se extrage din decizia pronunțată în dosarul nr. x/2019 o altă concluzie decât aceea a inexistenței vreunei fapte ilicite culpabile a pârâtelor.

Cât privește dosarul nr. x/2020 al Judecătoriei Constanța, contrar susținerilor recurentului, prin decizia recurată nu s-a reținut că obiectul învestirii instanței ar fi fost reprezentat de o contestație asupra legalității emiterii hotărârii Comisiei Județene, în temeiul dispozițiilor legilor fondului funciar, modul de redare a obiectului cererii reclamantului relevând că reclamantul a fost nemulțumit de adoptarea acestei hotărâri, iar pretențiile sale au fost respinse. Faptul că cererea de chemare în judecată în acel dosar a avut ca obiect acordarea de penalități în procedura prevăzută de art. 906 C. proc. civ. nu infirmă o asemenea constatare.

În consecință, vor fi înlăturate susținerile pe care recurentul le-a circumscris motivului de casare descris de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar pentru motive similare, și susținerile în legătură cu care recurentul a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Partea reproșează instanței limitarea analizei asupra faptei ilicite și vinovăției la anumite perioade de timp din intervalul pretins prin cererea de chemare în judecată.

Or, după cum s-a arătat în examinarea motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., situația de fapt expusă în decizia recurată conține toate circumstanțele relevante pentru soluționarea pretențiilor din prezenta cauză, inclusiv din perspectiva conduitei pârâtelor în întreaga perioadă de referință, iar concluzia potrivit căreia pârâtele nu au dat dovadă de pasivitate în îndeplinirea obligațiilor din titlul executoriu. Prin urmare, susținerile recurentului vizează aprecierile de fapt ale instanței de apel în cercetarea condițiilor răspunderii civile delictuale și vor fi înlăturate ca atare.

În ceea ce privește criticile fundamentate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se reține că recurentul are în vedere modul de analiză de către instanța de apel a condițiilor de aplicare ale art. 1536 C. civ., normă invocată drept temei juridic al pretențiilor deduse judecății.

După cum s-a arătat deja în cadrul motivului de recurs vizând autoritatea de lucru judecat a unor hotărâri judecătorești anterioare, soluționarea cererii de chemare în judecată presupune analiza întrunirii în persoana pârâtelor a condițiilor răspunderii civile delictuale, iar art. 1536 C. civ. este integrat reglementării privitoare la evaluarea prejudiciului.

Or, constatarea neîntrunirii cerințelor referitoare la existența unei fapte ilicite săvârșite cu vinovăție este suficientă pentru menținerea soluției primei instanțe de respingere a pretențiilor reclamantului, dat fiind că toate condițiile răspunderii civile delictuale trebuie întrunite în mod cumulativ.

Drept urmare, în contextul în care au fost respinse criticile vizând cele două condiții necesare pentru atragerea răspunderii delictuale, sunt lipsite de finalitate criticile recurentului pe aspectul evaluării prejudiciului și nu se impune cercetarea lor, întrucât, chiar în condițiile admiterii lor, o constatare favorabilă pe acest aspect tot nu ar putea conduce la casarea deciziei.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul reclamantului, în aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte constată că nu este fondată excepția nulității recursului incident, invocată de către recurentul-reclamant, întrucât una dintre criticile formulate de către recurentele-pârâte poate fi cercetată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, s-a reproșat instanței de apel încălcarea principiului disponibilității și, prin urmare, a prevederilor art. 9 și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., prin menținerea soluției primei instanțe de respingere a excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, nu poate fi aplicată sancțiunea nulității prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., care privește recursul în integralitatea sa, chiar dacă alte critici formulate nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Se impune, în aceste condiții, respingerea excepției nulității recursului incident, invocată de către recurentul-reclamant.

În ceea ce privește modul de soluționare a excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată, în acord cu cele expuse prin decizia recurată în analiza apelului incident declarat de către aceleași pârâte, că apărarea tinzând la respingerea pretențiilor reclamantului fără o analiză pe fond a acestora se bazează pe o premisă eronată, vizând obiectul cererii introductive.

Contrar susținerilor recurentelor, instanța de judecată nu a fost învestită cu o cerere având ca obiect despăgubiri constând în contravaloarea imobilului vizat de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 165/2013, pentru a se reține inadmisibilitatea căii dreptului comun în condițiile existenței unei proceduri speciale de acordare a măsurilor reparatorii.

Reclamantul a solicitat despăgubiri la nivelul daunelor moratorii prevăzute de art. 1536 C. civ., pe calea dreptului comun, cu finalitatea repararea prejudiciului pretins a fi fost cauzat prin neexecutarea ori executarea cu întârziere a obligațiilor stabilite în sarcina pârâtelor în baza unei hotărâri judecătorești definitive, iar nu pentru repararea prejudiciului cauzat prin preluarea abuzivă a imobilului de către Statul Român, anterior anului 1989, pentru care este necesară parcurgerea procedurilor prevăzute de legile speciale cu caracter reparator.

În același timp, neîntrunirea condițiilor de aplicare a prevederilor art. 1536 C. civ. reprezintă o chestiune de fond, iar nu de admisibilitate a cererii, instanța de judecată stabilind situația de fapt și de drept corespunzătoare unei analize a pretențiilor deduse judecății prin raportare la temeiul juridic invocat.

Față de cele expuse, Înalta Curte constată că, în mod corect, a fost respins motivul de apel pe acest aspect.

În ceea ce privește modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive, susținerile din motivarea căii de atac reprezintă o simplă reiterare a argumentelor aduse în sprijinul acestei excepții procesuale în fața primei instanțe și prin apelul incident, fără vreo referire la considerentele pentru care instanța de apel a menținut soluția primei instanțe pe acest aspect.

Or, din moment ce recurentele nu înțeleg să combată raționamentul juridic expus în decizia de apel, reluarea în calea extraordinară de atac a susținerilor din etapele procesuale anterioare nu constituie o critică de legalitate a deciziei, aptă să declanșeze controlul exercitat de către instanța de control judiciar prin prisma motivelor de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În consecință, susținerile recurentelor vor fi înlăturate și, față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul incident, pe temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului principal, invocată de recurentele-pârâte.

Respinge excepția nulității recursului incident, invocată de recurentul-reclamant.

Respinge, ca nefondate, recursul principal declarat de reclamantul A. și recursul incident declarat de pârâtele Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Constanța, prin primar și Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor împotriva deciziei civile nr. 89/C din 31 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 07 februarie 2023.