ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 83/2022

Ședința publică din data de 20 ianuarie 2022

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele litigiului:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 9 iulie 2019 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamanții A., B. și C. au solicitat obligarea pârâtului Municipiul Constanța prin primar să achite suma de 3.000.000 euro, reprezentând prejudiciul cauzat ca urmare a nerestituirii în natură a terenului în suprafață de 381,20 mp situat în Mamaia, lotul x careul 57, județul Constanța.

Pârâtul a invocat prin întâmpinare excepția tardivității acțiunii și excepția inadmisibilității, iar pe fond a solicitat respingerea pretențiilor ca nefondate.

Prin sentința civilă nr. 223 din 5 februarie 2020, Tribunalul Constanța a admis excepția inadmisibilității și a respins acțiunea ca inadmisibilă.

Prin decizia nr. 5/C din 27 ianuarie 2021, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții reclamanți A., B. și C. împotriva sentinței civile nr. 223 din 5 februarie 2020 pronunțată de Tribunalul Constanța, în contradictoriu cu intimatul pârât Municipiul Constanța prin primar.

Au fost obligați apelanții-reclamanți, în solidar, la plata către intimatul-pârât a sumei de 1190 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei nr. 5/C din 27 ianuarie 2021 pronunțată Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, reclamanta A. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

Recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a încălcat normele de drept material aplicabile, deoarece a fost investită cu o cerere în despăgubire și nu cu o acțiune întemeiată pe Legea nr. 10/2001.

A precizat că în fața instanței de apel a menționat că pe rolul Tribunalului Constanța se află dosarul nr. x/2020, având ca obiect constatarea nulității absolute a pactului comisoriu de grad IV și constatarea nulității absolute a deciziei nr. 22043/24.08.1958. În baza art. 413 alin. (1) C. proc. civ. a solicitat suspendarea judecății cauzei până la soluționarea acestui dosar, având în vedere că de soluția ce se va da în acel dosar ar depinde judecata cauzei, în sensul că în cazul în care s-ar admite cererea, în prezenta cauză s-ar schimba ipoteza în care s-a admis excepția inadmisibilității acțiunii.

Legea reparatorie nu o constituie Legea nr. 10/2001, ci Legea nr. 165/2013. Astfel, situația invocată de instanță, ca premisă a admiterii excepției de inadmisibilitate a acțiunii, respectiv respingerea cererii de despăgubire întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu poate constitui temei pentru ca despăgubirea solicitată de recurentă să nu fie acordată pentru motivele indicate în cererea de chemare în judecată.

Legislația generală încălcată prin admiterea excepției inadmisibilității este reprezentată de art. 20 alin. (2) și art. 21 alin. (1) din Constituția României, respectiv de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Toate textele de lege aplicabile din dreptul intern trebuie interpretate prin prisma și în limitele Convenției.

Astfel, Curtea Europeană a stabilit în mod constant în practica sa că incidența art. 6 și art. 13 din Convenție se extinde și asupra oricăror reclamații/proceduri administrative prin care o persoană tinde la recunoașterea unui drept, nu numai cu referire la procesele desfășurate în fața unei instanțe judecătorești. De asemenea, Curtea a decis (în afacerea Moreiro de Azevedo c. Portugalia) că statul este responsabil pentru activitatea tuturor serviciilor sale, nu doar pentru activitatea organelor judiciare. De exemplu, în jurisprudența Curții s-a reținut faptul că întârzierea unei autorități administrative în redeschiderea unei proceduri sau întârzierea acordării unei confirmări formale necesare pentru declanșarea unei acțiuni contencioase sunt imputabile altor autorități ale statului în cauză. În speță, ANRP are obligația de a controla aplicarea Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 165/2013, caz în care este obligată să nu încalce drepturile petenților prevalându-se de existența unor dispoziții legale interpretate abuziv.

Apreciază că instanța română are obligația de a se pronunța asupra încălcării art. 6 din Convenție, întrucât art. 13 din Convenție abilitează instanța națională competentă să examineze conținutul plângerii întemeiate pe o dispoziție a Convenției și să ofere o reparație adecvată.

Absența unei asemenea posibilități în dreptul intern constituie, în opinia instanței europene, o încălcare a acestei obligații și deci a prevederilor Convenției. În consecință, constatând încălcarea art. 6 al Convenției, solicită admiterea cererii și obligarea pârâtelor să soluționeze cererea într-un termen rezonabil ce va fi stabilit având în vedere și data depunerii notificării (formularea primei cereri administrative), precum și data înregistrării dosarului la ANRP.

Recurenta-reclamantă arată că, deși nicio instanță internă sau autoritate administrativă nu i-a recunoscut în mod definitiv dreptul de a i se restitui terenul în litigiu, rămâne de analizat dacă ar putea avea cel puțin o "speranță legitimă" de a i se recunoaște un drept de proprietate asupra acestor bunuri.

Câtă vreme autoarea sa a avut un drept de proprietate, dobândit în baza unui act contestat, al cărui conținut nu rezultă din niciun înscris, apreciază că este justificată "speranța legitimă" la obținerea folosinței efective a bunului sau la contravaloarea acestuia, ce urmează a se stabili de instanță.

În finalul cererii de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel nu a dat eficiență niciunui text de lege din cele anterior invocate, arătând că dreptul suveran al statului de a reglementa măsurile reparatorii nu se impune a fi analizat în substanța sa, deoarece Convenția permite orice reglementare specială.

În acest context, consideră că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea normelor de drept material european, care are forță juridică superioară dreptului intern, nefiind cazul de a se invoca inadmisibilitatea acțiunii, având în vedere temeiurile de drept ale cererii introductive.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin.

(1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs, s-a solicitat suspendarea judecății în temeiul art. 413 alin. (1) C. proc. civ. până la soluționarea dosarului nr. x/2020 aflat pe rolul Tribunalului Constanța, având ca obiect constatarea nulității absolute a pactului comisoriu de grad IV și a deciziei nr. 22043/24.08.1958. Din verificările efectuate, s-a constatat că dosarul a fost soluționat la 14 iulie 2021 și nu a fost făcută dovada declarării căii de atac a apelului.

Intimatul-pârât Municipiul Constanța a formulat întâmpinare, invocând excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 19 aprilie 2021.

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (9 iulie 2019), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471

1

a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 20 ianuarie 2022, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Prin motivele de recurs, s-a solicitat suspendarea judecății în temeiul art. 413 alin. (1) C. proc. civ. până la soluționarea dosarului nr. x/2020 aflat pe rolul Tribunalului Constanța, având ca obiect constatarea nulității absolute a pactului comisoriu de grad IV și a deciziei nr. 22043/24.08.1958. Din verificările efectuate, s-a constatat că dosarul a fost soluționat la 14 iulie 2021 și nu a fost făcută dovada declarării căii de atac a apelului.

Cum recurenta a solicitat suspendarea judecății în temeiul art. 413 alin. (1) C. proc. civ. până la soluționarea dosarului nr. x/2020 aflat pe rolul Tribunalului Constanța, având ca obiect constatarea nulității absolute a pactului comisoriu de grad IV și a deciziei nr. 22043/24.08.1958 și cum din verificările efectuate, s-a constatat că dosarul a fost soluționat la 14 iulie 2021, că nu s-a făcut dovada declarării căii de atac a apelului, Înalta Curte constată că nu sunt incidente dispozitiile art. 413 alin. (1) C. proc. civ., motiv pentru care urmează a se respinge cererea de suspendare a judecății formulată de recurenta-reclamantă A..

Intimatul-pârât Municipiul Constanța a formulat întâmpinare, invocând excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate. În ceea ce privește excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate, exeepție invocată de intimatul-pârât Municipiul Constanța, Înalta Curte reține că excepția nu este incidentă, în condițiile în care din cuprinsul motivelor de recurs rezultă critici propriu-zise legate de încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, ce pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care urmează a se respinge excepția nulității recursului.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material" indicat, de recurenta ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reține, că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză.

Astfel, raportând cele expuse, la litigiul pendinte Înalta Curte reține că obiectul litigiului pendinte vizează obligarea pârâtului la plata sumei de 3.000.000 euro reprezentând prejudiciul cauzat ca urmare a nerestituirii în natură a terenului în suprafață de 381,20 mp situat în Mamaia, lotul x careul 57, județul Constanța. S-a arătat că prin contractul de vânzare autentificat la Tribunalul Constanța sub nr. x/11.02.1936, D. a dobândit de la Primăria Constanța dreptul de proprietate asupra terenului menționat, prețul de 22.872 RON fiind achitat la data întocmirii actului; conform certificatului de moștenitor nr. x/2002, reclamanții sunt moștenitorii cumpărătoarei imobilului.

S-a mai arătat că bunul a fost preluat de stat printr-un act abuziv emis de către fostul Sfat Popular Constanța, în anul 1958, că deși au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, până în prezent nu au primit niciun răspuns, fiind puși în imposibilitatea de a putea beneficia de acordarea de măsuri reparatorii, că deși nicio instanță internă sau autoritate administrativă nu le-a recunoscut în mod definitiv dreptul de a se restitui terenul în litigiu, rămâne de analizat dacă ar putea avea cel puțin o "speranță legitimă" de a i se recunoaște un drept de proprietate asupra acestor bunuri. Prin motivele de recurs recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a încălcat normele de drept material aplicabile, deoarece a fost investită cu o cerere în despăgubire și, nu cu o acțiune întemeiată pe Legea nr. 10/2001, că legea reparatorie nu o constituie Legea nr. 10/2001, ci Legea nr. 165/2013 și, ca atare în mod greșit a fost respinsă acțiunea ca inadmisibilă.

Din perspectiva acestor susțineri, a obiectului litigiului, și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o legală și corectă interpretare a raporturilor juridice dintre părți și incidenței excepției inadmisibilității acțiunii în condițiile în care în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanții au inițiat o acțiune civilă în vederea recuperării imobilului deținut de autoarea lor, finalizat prin decizia civilă nr. 45/C/20.05.2015 a Curții de Apel Constanța, dosar nr. x/118. Astfel, prin decizia irevocabilă enunțată, a fost respinsă acțiunea reclamanților ca nefondată reținându-se că reclamanții nu au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001, deoarece terenul -- din litigiul pendinte -- nefiind preluat abuziv de stat a reintrat în proprietatea vânzătorului ca urmare a aplicării unei sancțiuni de drept civil, respectiv ca urmare a rezoluțiunii contractului de vânzare-cumparare. Or, prin decizia pronunțată în dosarcivil nr. x/2013, Curtea de Apel Constanța a stabilit prin raportare la titlul antecesoarei reclamanților, D., faptul că actul de vânzare cumpărare cuprindea o clauză de rezoluțiune a contractului, fără somație sau punere în întârziere și fără alte formalități, dacă dobânditorul terenului nu se conforma obligației de a edifica o construcție pe terenul cumpărat, în termenul stabilit.

Prin urmare, Înalta Curte reține că în condițiile în care prin decizia enunțată s-a statuat irevocabil faptul că imobilul din litigiu nu a fost preluat de autoritățile statului cu încălcarea legii, nefăcând astfel obiectul Legii nr. 10/2001, respectiv a Legii nr. 165/2013, într-adevăr reclamanți nu pot uza de calea dreptului comun, pentru un pretins prejudiciu cauzat de nerestituirea în natură a terenului de către autoritatea locală, cu atât mai mult cu cât chiar reclamanții au precizat în acțiune că, nu dețin nicio hotărâre judecătorească definitivă și, nici un act administrativ care să le confirme calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii potrivit legii speciale sau cel puțin calitatea de titulare a dreptului de proprietate asupra unui "bun’’ în sensul art. 1 din Protocolul I al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, situație ce exclude chiar "speranța legitimă" invocată de recurentă în obținerea folosinței efective a bunului sau a contravaloarii acestuia. Or, din perspectiva celor expuse, criticile reclamantei legate de încălcarea normelor de drept material sunt nefondate.

Cum niciuna din critici nu se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge,ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 5/C din 27 ianuarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., urmează a fi obligată recurenta-reclamantă A. la plata suma de 952 RON către intimatul-pârât Municipiul Constanța, cu titlul de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a judecății în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) C. proc. civ., formulată de recurenta-reclamantă A..

Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât Municipiul Constanța.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 5/C din 27 ianuarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. la plata suma de 952 RON către intimatul-pârât Municipiul Constanța, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 ianuarie 2022.