ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1007/2023

Ședința publică din data de 7 iunie 2023

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 30.01.2018, înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă sub nr. x/2018, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanța prin primar, să se constate dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului, în suprafață de 544,66 mp situat în Constanța, str. x, ca efect al uzucapiunii de 30 de ani.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1846, art. 1847, art. 1859 C. civ. și art. 1049-1052 C. proc. civ.

La data de 26.04.2018, în cauză s-a formulat cerere de intervenție în interes alăturat pârâtului, de către intervenienta accesorie C., prin care s-a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

Prin încheierea de ședință din data de 21.06.2018, a fost admisă în principiu cererea de intervenție în interes alăturat pârâtului.

La termenul de judecată din data de 28.09.2020, reclamanții și-au precizat câtimea obiectului cererii, în condițiile art. 204 alin. (2) C. proc. civ., solicitând a se constata dobândirea unui drept de proprietate asupra unui teren în suprafață de 575 mp, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză tehnică topografică efectuat în cauză.

Prin sentința nr. 2507/15.10.2020, Tribunalul Constanța, secția I civilă a fost respinsă acțiunea precizată, ca nefondată; a fost admisă cererea de intervenție în interes alăturat pârâtului, formulată de intervenienta accesorie C.; a fost respinsă cererea intervenientului accesoriu C., de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Prin sentința nr. 981/11.03.2021, Tribunalul Constanța, secția I civilă a admis cererea de completare formulată de pârâtul Municipiul Constanța, prin primar, și a dispus completarea sentinței civile nr. 2507/15.10.2020, în sensul că a respins cererea pârâtului Municipiul Constanța, prin primar, privind obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată; a admis cererea formulată de reclamanta B. și a dispus îndreptarea erorii materiale evidente strecurată în cuprinsul sentinței, în sensul că se va trece corect prenumele reclamantei B..

Prin decizia nr. 63/C/03.03.2022, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a admis apelul reclamanților împotriva sentinței nr. 2507/15.10.2020; a schimbat în parte sentința; a admis acțiunea precizată; a constatat că reclamanții au dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 575 mp, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză tehnică topografică efectuat de expert judiciar D., completat la data de 27.02.2020; a respins cererea de intervenție în interesul alăturat pârâtului, formulată de intervenienta accesorie C.; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate; a respins, ca nefondat, apelul pârâtului Municipiul Constanța, prin primar, împotriva sentinței nr. 981/11.03.2021; a obligat intimatul la plata, către apelanții-reclamanți, a sumei de 5.637 RON, reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat și taxa de timbru în apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, pârâtul Municipiul Constanța, prin primar, și intervenienta C..

Recurentul-pârât Municipiul Constanța, prin primar, a arătat că au fost greșit interpretate și aplicate dispozițiile art. 1845, art. 1847, art. 1860, art. 1890 C. civ., respectiv actele de folosință asupra terenului exercitate în cauză nu au fost săvârșite sub nume de proprietar, astfel încât nu sunt îndeplinite toate condițiile impuse de art. 1847 C. civ. pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Terenul litigios a fost deținut cu titlu de folosință de numitul E., însă configurația terenului este distinctă de cea pe care o avea la pretinsul moment al preluării posesiei de la numitul E., ceea ce presupune că reclamanții nu au continuat posesia pretinsului autor.

Dispozițiile art. 1860 C. civ. reglementează joncțiunea posesiilor făcând referire la unirea posesiei autorului cu cea a posesorului actual or, în cauză, nu s-a făcut dovada că defunctul E., de la care reclamanții pretind că au preluat posesia, a avut calitatea de autor al vreunuia dintre ei, acesta nefiind autor în acceptiunea dreptului succesoral sau autor în accepțiunea unui raport contractual, care trebuie dovedit, cel puțin cu un început de dovadă scrisă.

Acest aspect nu este analizat de către instanța de apel, care se limitează doar la analiza împlinirii termenului de 30 de ani, pe care o circumscrie doar martorului audiat în apel, procedând astfel la o greșită aplicare a dispozițiilor art. 22 C. proc. civ.

Din cuprinsul cererii de chemare în judecată se desprinde ideea că posesia asupra terenului în litigiu a fost începută prin folosința terenului.

Prin urmare, nu a fost o posesie exercitată pentru sine, sub nume de proprietar, ci o posesie exercitată pentru altul, respectiv pentru adevăratul proprietar, unitatea administrativ teritorială (detenție precară).

Este evident că reclamanții nu au început o posesie pentru sine pentru că, prin simpla folosință asupra unui imobil despre care cunoșteau că aparține unui alt proprietar, nu se puteau considera titulari ai dreptului referitor la bunul aflat în posesie, întrucât lipsa unui element esențial al posesiei (animus possidendi) echivalează cu însăși lipsa posesiei, ca fundament al uzucapiunii de 30 de ani, situație față de care este inutil a se mai analiza celelalte condiții ale uzucapiunii.

Mai arată recurentul că vicierea posesiei a fost înlăturată în mod nelegal de către instanța de apel. Sub acest aspect, învederează că între reclamanți și intervenienți a existat, de-a lungul anilor, o situație litigioasă asupra limitelor și întinderii suprafeței asupra căreia se exercita posesia, aspect față de care este evident că nu poate fi justificată admiterea acțiunii, posesia reclamanților neputând fi apreciată a fi una netulburată.

Caracterul discontinuu al posesiei rezultă și din faptul că reclamanții au făcut activități de grădinărit, ceea ce presupune exercitarea unei detenții precare, iar nu o posesie conform exigențelor legale în materie.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-intervenientă C. a arătat că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile uzucapiunii de lungă durată, instanța de apel procedând la o greșită aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 1846-1847 C. civ.

Posesia exercitată de către reclamanți nu este una continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar.

Reclamanții au intrat în posesia terenului după anul 2000, așa cum rezultă din procesul-verbal de mediere încheiat în data de 12.10.2017 la Societatea Civilă "F.", astfel încât în mod greșit s-a apreciat că stăpânesc terenul de peste 30 de ani.

De asemenea, posesia nu este una pașnică și netulburată, având în vedere că există o situație conflictuală și divergentă cu privire la acest teren.

Mai mult, recurenta arată că a formulat o cerere de cumpărare a terenului, înregistrată sub nr. x/18.12.2017.

Totodată, urmează a se reține caracterul discontinuu al posesiei, întrucât reclamanții au făcut activități de grădinărit, ceea ce conturează o detenție precară a acestora și o posesie discontinuă, nefiind de natură a determina transformarea detenției precare în posesie utilă.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimații-reclamanți au solicitat respingerea recursurilor și obligarea la plata cheltuielilor de judecată din faza procesuală a recursului.

Au arătat că susținerile Municipiului Constanța, în sensul că terenul în litigiu ar fi avut o altă configurație la momentul preluării posesiei de la numitul E., conduc la concluzia că reclamanții nu ar fi continuatorii posesiei presupusului autor, nu sunt susținute de probele dosarului.

Au mai arătat intimații-reclamanți că noțiunea de autor, în cazul joncțiunii posesiilor, nu se confundă cu cea de autor în materia succesiunii, cum eronat pretinde Municipiul Constanța.

Contrar susținerilor din recurs, instanța de apel a procedat la suplimentarea probei testimoniale (apreciind că, în raport de probele administrate la judecata fondului, aspectele legate de îndeplinirea cerințelor art. 1847 și art. 1890 C. civ. sunt insuficient lămurite), a coroborat această probă cu celelalte probatorii și a concluzionat în sensul îndeplinirii condițiilor uzucapiunii.

Susținerile Municipiului Constanța privind o stare conflictuală între reclamanți și intervenientă nu pot fi primite, întrucât divergențele dintre părți au vizat doar aleea de acces de la drumul public la terenurile acestora, suprafață de teren ce nu face obiectul prezentei acțiuni.

Posesia asupra terenului nu datează din anul 2000, cum se susține prin motivele de recurs, această situație rezultând doar din afirmațiile intervenientei, care vizează calea de acces la cele două terenuri.

Referitor la recursul intervenientei, intimații au arătat că vizează aceleași chestiuni legate de condițiile uzucapiunii, despre care intimații învederează că sunt îndeplinite în cauză.

În mod greșit se apreciază că nu este împlinit termenul de 30 de ani (prin raportare la anul 2000) și nici condiția unei posesii utile, caracterizată ca fiind tulburată de starea conflictuală dintre părți, a cărei cauză o constituie neînțelegerile privitoare la utilizarea căii comune de acces la drumul public și nu terenul de 544 mp, care face obiectul uzucapiunii.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursurile sunt nule pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

i. În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Municipiul Constanța, prin primar

Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ. "recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol "aceeași sancțiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca motivele formulate să se circumscrie cazurilor de nelegalitate expres și limitativ reglementate.

În consecință, în măsura în care aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.

Prin urmare, motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea nemulțumirii față de hotărârea pronunțată, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al reclamantei, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală, motive care să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute de lege.

În speță, se constată că recursul declarat de pârâtul Municipiul Constanța, prin primar, deși formal încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu conține critici care să poată fi subsumate textelor legale menționate.

Se observă că forma de motivare a recursului adoptată de pârâtul Municipiul Constanța, prin primar, constă, practic, în redarea istoricului cauzei și a apărărilor formulate în cauză, precum și în referirea la modalitatea de interpretare a probelor administrate, nearătându-se concret în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate.

Deși invocă greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 1845, art. 1847, art. 1860, art. 1890 C. civ., se constată că această critică este una formală.

Astfel, aceste critici nu reprezintă o motivare a căii de atac exercitate, conform exigențelor prevăzute de dispozițiile art. 486 alin. (1) C. proc. civ., care trebuie interpretate în sensul formulării, în cuprinsul motivelor de recurs, a unei argumentări juridice a nelegalității hotărârii atacate.

Practic, prin aceste critici, recurentul-pârât urmărește doar reevaluarea situației de fapt și modificarea deciziei, urmare a unei reaprecieri a probelor, pentru ca în acest mod să ateste neîndeplinirea condițiilor legale privitoare la uzucapiune, critici inadmisibile în recurs.

Potrivit dispozițiilor aplicabile, instanța de recurs nu examinează faptele cauzei, existența și aprecierea lor aparținând puterii suverane a instanțelor de fond.

Nici critica privitoare la încălcarea dispozițiilor art. 22 C. proc. civ. nu se traduce într-un veritabil motiv de nelegalitate al deciziei atacate, din moment ce, prin aceasta, recurentul-pârât se rezumă a contesta doar administrarea și valorificarea probei testimoniale în apel.

Drept urmare, nici aceste aspecte nu pot constitui motive de nelegalitate, potrivit dispozițiilor 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, în realitate, recurentul-pârât nu a realizat o argumentare juridică susceptibilă de încadrare în drept și aptă de cenzură de legalitate, ci s-a limitat la a reproșa modalitatea în care instanța de apel a administrat și interpretat probele, la a expune cadrul legal aplicabil și la a reitera contextul factual al cauzei, asupra căruia solicită o altă dezlegare.

Drept urmare, nefiind susținute critici de nelegalitate, în sensul real al acestei noțiuni, controlul de legalitate specific instanței de recurs nu poate fi realizat, iar cererea de recurs este lovită de nulitate, în sensul dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

ii. În ceea ce privește recursul declarat de intervenienta C.

Înalta Curte constată că nici în cadrul recursului intervenientei nu sunt invocate critici de nelegalitate ale deciziei recurate.

Similar cu recursul recurentului-pârât, intervenienta este nemulțumită nu de o interpretare eronată a legii, criticile formulate cu privire la greșita aplicare a dispozițiilor art. 1846-1847 C. civ. având un caracter pur formal, din moment ce prin aceasta se urmărește reevaluarea situației de fapt, ci de o greșită interpretare a probelor și a reținerii cadrului factual, iar asemenea apărări nu pot forma obiect de analiză în recurs, fiind specifice exclusiv instanțelor de fond.

Or, așa cum s-a arătat anterior, dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a evidenția nelegalitatea deciziei recurate.

În acest context, se observă că inclusiv critica privitoare la interpretarea și valorificarea procesului-verbal de mediere din 12.10.2017 vizează aspecte ce țin de administrarea probatoriului în cauză, incompatibile cu calea extraordinară de atac a recursului.

În concluzie, deși intervenienta face trimitere la dispozițiile art. 1846-1847 C. civ., în cuprinsul memoriului de recurs nu se identifică susțineri care să reliefeze aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate, ci este prezentată doar o expunere exhaustivă a stării de fapt, sunt făcute considerații de ordin general, precum și referiri la probatorii, aspecte care nu pot fi avute în vedere de către instanța de recurs și care, prin urmare, nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Drept urmare, Înalta Curte va aplica sancțiunea prevăzută de dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. și în cazul recursului intervenientei C..

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va constata nulitatea recursurilor declarate de pârâtul Municipiul Constanța, prin primar, și de intervenienta C. împotriva deciziei nr. 63/C din 3 martie 2022 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Constatând că recurenții au pierdut procesul, în baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., vor fi obligați să plătească intimaților-reclamanți suma de 4.547 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea recursurilor declarate de pârâtul Municipiul Constanța, prin primar, și de intervenienta C. împotriva deciziei nr. 63/C din 3 martie 2022 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Obligă pe recurenți la plata sumei de 4.547 RON, către intimații B. și A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 iunie 2023.