ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 755/2018

Ședința publică din data de 8 martie 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin actiunea civila formulată și înregistrată la Judecătoria Constanța sub nr. de dosar x/2014, reclamantul A., a chemat in judecata pe parâții B., C. și D., solicitand instantei ca in urma probelor ce vor fi administrate sa pronunte o sentinta prin care sa fie obligați parații sa le plateasca suma de 50.339 RON cu titlu de pretentii, reprezentand valoarea investitiilor facute de reclamant la imobilul situat in mun. Constanta, str. x, jud. Constanta, imobil care in prezent se afla in proprietatea paraților, fiindu-le restituit imbilul prin retrocedare.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1345 și urm. C. civ. și art. 1639 și urm. C. civ.

Pârâții au formulat întâmpinare, prin intermediul căreia au solicitat respingerea cererii introductive ca prescrisă, precum și respingerea cererii ca nefondată.

Pârâții au formulat și cerere reconvențională prin intermediul căreia au solicitat obligarea reclamantului la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului proprietatea pârâților, începând cu data de 19.02.2010 și până la data eliberării efective a imobilului.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 998-999 vechiul C. civ.

La termenul de judecată din data de 20.05.2015, pârâții au precizat că solicită obligarea reclamantului la plata contravalorii lipsei de folosință începând cu data de 23.08.2011.

Prin sentința civilă nr. 19/2017 din 4 ianuarie 2017, Judecătoria Constanța a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare, ce neîntemeiată.

A admis în parte cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta D., în nume propriu și în calitate de moștenitor al defuncților B. și C..

A obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 7830 RON reprezentând contravaloare reparații și amenajări efectuate la imobilul situat în Constanța, str. x, jud. Constanța.

A admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâtă.

A obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 38085,59 RON reprezentând contravaloare lipsă de folosință a imobilului situat în Constanța, str. x, jud. Constanța, pentru perioada 23.08.2011-20.05.2014.

A obligat pârâta la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 700 RON reprezentând onorariu expert.

A obligat reclamantul la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2845.55 RON, din care onorariu expert în cuantum de 1100 RON și taxă judiciară de timbru în cuantum de 1745,55 RON, aferentă pretențiilor admise în parte.

A compensat cheltuielile de judecată până la valoarea de 700 RON, cu consecința obligării reclamantului la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2145,55 RON.

Împotriva acestei sentințe civile a declarat apel reclamantul A. criticând-o pentru netemeinicie.

La rândul său, pe calea apelului incident, în condițiile art. 472 din C. proc. civ., apelanta intimată pârâta reconvenientă D. a adus critici de netemeinicie acestei sentințe.

Prin decizia civilă nr. 1203 din 20 octombrie 2017, Tribunalul Constanța, secția I civilă a admis apelul declarat de către apelantul reclamant A. în contradictoriu cu intimata D. în nume propriu și în calitate de moștenitor al defuncților B. și C. împotriva sentinței civile nr. 19/04.01.2017 pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul civil nr. x/2014

A schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că:

A respins, ca nefondată cererea reconvențională formulată de către pârâta reconvenientă D. în contradictoriu cu reclamantul pârât A.; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate și a înlăturat dispozițiile contrare.

Totodată, a respins apelul incident declarat de către apelanta D. în contradictoriu cu intimatul A., ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta D..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 17 ianuarie 2018.

Prin rezoluția din data de 22 ianuarie 2018, s-a fixat termen de judecată la 8 martie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea cererii de recurs.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale, urmează a o admite și a declina soluționarea recursului în favoarea Curții de Apel Constanța, pentru următoarele considerente:

După cum rezultă din dispozitivul Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, a fost declarată ca neconstituțională sintagma "precum și alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cuprinsul alin. (2) al art. XVIII este următorul: (2) "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, decizia Curții Constituționale are în vedere doar această sintagmă, iar nu întregul cuprins al art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, ca atare, nu intră sub incidența acestor dispoziții și referirile la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, cele în materie de expropriere, cele în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și procesele în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

Rezultă că sintagma declarată neconstituțională se referă la recursurile care, potrivit legii, au aptitudinea de a ajunge la Înalta Curte de Casație și Justiție, adică cele care pornesc în primă instanță de la tribunale.

De altfel, acest lucru rezultă cu claritate din paragraful 31 al Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale. Conținutul acestui paragraf este următorul:

"Întrucât recursul se soluționează de Înalta Curte de Casație și Justiție și, în cazurile anume prevăzute de lege, de instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, Curtea reține că, în cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dispozițiile legale criticate introduc o dublă măsură în privința evaluării legalității hotărârilor judecătorești, stabilind, pe de-o parte, că instanța supremă își exercită acest rol numai în anumite situații și, pe de altă parte, că își exercită acest rol numai atunci când cererile evaluabile în bani au o anumită valoare. Prin urmare, în cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, contravine și dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție".

Ca atare, este clar că, pe de o parte, Curtea Constituțională confirmă faptul că, în anumite cazuri prevăzute de lege, recursurile se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, iar pe de altă parte, că decizia sa se referă (cel puțin în dispozitiv) la recursurile ce intră în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și că doar anumite recursuri ajung să fie soluționate la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Potrivit dispozițiilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, aceasta însemnând că, în concepția actualului C. proc. civ., tribunalul este instanța care are plenitudine de competență, în primă instanță, legea prevăzând, anume, cazurile în care alte instanțe au competența în primă instanță.

În ce privește criteriul valoric, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., litigiile în valoare de până la 200.000 RON sunt soluționate de către judecătorii, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști, aceasta însemnând că, în ce privește criteriul valoric, litigiile în valoare de peste 200.000 RON, sunt de competența, în primă instanță, a tribunalelor.

Coroborând aceste dispoziții legale cu Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017, rezultă că acestea din urmă au în vedere, atât în dispozitiv cât și în considerente, doar litigiile care pornesc de la tribunale, cu referire la aptitudinea de a fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, indiferent de criteriul valoric, fiind clar că au această aptitudine doar cele care depășesc, după acest criteriu, suma de 200.000 RON, fără a mai fi relevantă suma de 1.000.000 RON.

În altă ordine de idei, se poate reține că din considerentele Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, respectiv paragrafele 26, 27, 28, 30 și 32, ar rezulta că trebuie supuse căii de atac a recursului și hotărârile pronunțate în primă instanță de judecătorii, care pot fi atacate, cu apel, la tribunale, însă, în acest caz, competența de soluționare a recursurilor revine instanțelor imediat superioare, respectiv curților de apel.

Faptul că intră în competența curților de apel soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile al căror obiect valoric este mai mic de 200.000 RON, care sunt soluționate în primă instanță de judecătorii, rezultă și din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 95 pct. 1 și art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situație tribunalul nu are plenitudine de competență, soluționarea litigiilor având obiect valoric mai mic de 200.000 RON, fiind dată, anume, în competența judecătoriilor.

Nu se poate reține că dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conținutul dispozițiilor alin. (3) al alt. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție "în condițiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casație și Justiție examinează recursurile care sunt în competența sa "în condițiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanță de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiași articol, care nu a fost declarat neconstituțional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluționa de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, așa după cum s-a arătat mai sus, în speța de față aveam de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența generală de a judeca recursurile împotriva hotărârilor curților de apel, iar pentru a judeca recursurile împotriva altor hotărâri trebuie să avem un caz expres prevăzut de lege, situație ce nu se regăsește în speța de față.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicție, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziție care să permită "sărirea" vreunei instanțe imediat superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanța competentă este cea imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Mai mult, o interpretare care să atribuie competența de drept comun a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, situație ce ar fi în contradicție cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție și cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, va admite excepția de necompetență și va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Constanța.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de pârâta D. împotriva deciziei civile nr. 1203 din 20 octombrie 2017, pronunțate de Tribunalul Constanța, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Constanța.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 martie 2018.