ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 813/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă, la data de 17.06.2021, reclamantul A. i-a chemat în judecată pe pârâții B., C. și D. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună revocarea parțială a contractului de partaj voluntar fără sultă autentificat sub nr. x/22.08.2018 la E. în ceea ce privește cele două apartamente, nr. x și nr. 5, situate în mun. Constanța, strada x nr. 41, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 1962/31.05.2022, Tribunalul Constanța, secția I civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material al acțiunii și a respins, ca nefondată, cererea.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 39C din 14 februarie 2023, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a admis apelul reclamantului A., formulat împotriva sentinței civile nr. 1962 din 31.05.2022 pronunțate de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimații-pârâți B., C. și D.; a schimbat, în parte, sentința apelată în sensul că a admis acțiunea și a declarat inopozabil, în parte, față de creditorul A. contractul de partaj voluntar fără sultă autentificat sub nr. x/22.08.2018 la E., Constanța, în ceea ce privește apartamentul nr. x din Constanța, str. x, parter și dreptul de coproprietate forțată și perpetuă asupra părților în folosință comună, nr. cad. x, înscris în C.F. nr. x a localității Constanța, și dreptul de proprietate asupra terenului aferent indiviz de 16,40 m.p., nr. cad. x, înscris în C.F. nr. x (nr. CF vechi x) a localității Constanța, și apartamentul nr. x din Constanța, str. x, și dreptul de coproprietate forțată și perpetuă asupra părților în folosință comună, nr. cad. x, înscris în C.F. nr. x (nr. CF vechi x) a localității Constanța și dreptul de proprietate asupra terenului aferent indiviz de 16,40 m.p., nr. cad. x, înscris în C.F. nr. x (nr. CF vechi x) a localității Constanța; totodată, a respins apelul pârâtului B. declarat împotriva sentinței civile nr. 1962 din 31.05.2022 pronunțate de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A. și pârâții C. și D., ca nefondat; a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate; a obligat reclamantul la plata către Municipiul Constanța a sumei de 8.469 RON reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă soluționării cauzei în primă instanță; a obligat pârâții la plata către reclamant a sumei de 8.469 RON cheltuieli de judecată în primă instanță și a obligat apelantul-pârât la plata către apelantul-reclamant a sumei de 6.614,5 cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 39C din 14 februarie 2023 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă a declarat recurs pârâtul B.. În cuprinsul cererii de recurs, pârâtul B. a formulat, în esență, următoarele critici: În primul rând, critică soluția dată excepției prescripției dreptului materiale la acțiune. În acest sens, arată că, potrivit art. 1564 C. civ., "dacă prin lege nu se prevede altfel, dreptul la acțiune se prescrie în termen de 1 an de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia sa cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat." Termenul se calculează în funcție de două momente alternative: data de la care creditorul a cunoscut, respectiv data de la care creditorul trebuia să cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat. Primul moment este unul subiectiv, denumind data de la care creditorul, în mod efectiv, a cunoscut prejudiciul cauzat prin încheierea actului juridic, iar al doilea este un moment obiectiv, fiind determinat de la caz la caz, în funcție de împrejurări, de trăsăturile și pregătirea creditorului. Reclamantul afirmă că, la rămânerea definitivă a sentinței civile nr. 1048, pronunțată de tribunal, adică după respingerea recursului său de către Înalta Curte de Casație și Justiție, a aflat că, după pronunțarea hotărârii instanței de fond, sentința tribunalului, pârâtul-recurent ar fi încheiat un act de partaj voluntar fraudulos. Înalta Curte, prin decizia civilă nr. 1698/2013, a statuat că "acțiunea pauliană, fiind o acțiune patrimonială prin care creditorul cere revocarea pe cale judecătorească a actelor juridice încheiate de debitor în vederea prejudicierii intereselor sale, termenul de prescripție este cel general de 3 ani și începe să curgă, potrivit dispozițiilor art. 9 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, de la momentul în care creditorul a cunoscut cauza anulării". În speța respectivă, pe calea acțiunii pauliene, reclamantul a cerut desființarea unor contracte de vânzare-cumpărare a unor imobile, pe motiv că prin înstrăinarea acestor bunuri din averea sa, debitorul s-a sustras de la executarea silită pornită împotriva sa. Înalta Curte a reținut că, în aceasta situație, "termenul de prescripție va curge de la momentul în care s-a realizat publicitatea privind ieșirea din patrimoniul debitorului a bunurilor respective, acesta fiind momentul subiectiv în care creditorul a putut lua cunoștință de actul încheiat de debitor în vederea prejudicierii intereselor sale". Așadar, cu mențiunea că termenul de prescripție nu mai este de 3 ani, ca în sistemul Decretului nr. 167/1958, dar că momentele subiective și obiective de la care începe să curgă termenul s-au păstrat, în cauză, momentul subiectiv este 23.08.2018, data la care s-a realizat publicitatea în cartea funciară a actului de partaj voluntar (în esență, un contract ca și în speța evocată). Însă, pentru că, la data realizării publicității actului de partaj voluntar, sentința Tribunalului Constanța din dosarul nr. x/2015 nu era executorie, momentul subiectiv nu poate fi altul decât cel legat de pronunțarea deciziei Curții de Apel din dosarul nr. x/2015, hotărârea fiind una executorie. În opinia recurentului, la expirarea termenului de recurs pentru pârâtul B., adică la 30 de zile de la comunicarea deciziei către părțile din proces, respectiv la 12.04.2020, moment la care reclamantul A. a luat act și de faptul că hotărârea este definitivă și, ca atare, și creanța la plata căreia a fost supus are caracter cert, a început să curgă și termenul de prescripție al acțiunii pauliene. Nu poate fi acceptat punctul de vedere al Curții de Apel care a arătat că până la pronunțarea deciziei de către Înalta Curte de Casație, creanța avea numai un caracter eventual, întrucât, în recursul propriu, nu se putea înrăutăți situația creditorului A., astfel încât acesta putea să înceapă executarea silită. Prin urmare, la data sesizării instanței, 17.06.2021, termenul de prescripție de 1 an era împlinit, întrucât el a început să curgă la 12.04.2020, dată la care hotărârea ce se executa, decizia curții de apel, era definitivă în ceea ce îl privește pe debitor. Menționează că la interogatoriu, întrebarea nr. 3, reclamantul a arătat că a luat cunoștința de actul de partaj voluntar din cartea funciară, arătând însă că a făcut-o abia în iunie 2021, adică după rămânerea definitivă a hotărârii Tribunalului Constanta, prin respingerea recursului declarat de acesta. Evident, a luat cunoștință nu în cursul unei executări silite, pentru că nu o pornise (a pornit executarea abia după pronunțarea hotărârii instanței de fond, iar la interogatoriu nu a oferit vreo explicație pentru faptul că de la momentul pronunțării și comunicării deciziei de către Curtea de Apel Constanța, 12.03.2020, și până la judecarea recursului nu a întreprins niciun demers execuțional), ci prin consultarea registrului public, respectiv a cărții funciare. În orice caz, este evident că nu momentul stabilit de instanța de apel, al luării la cunoștință de prejudiciul creat, trebuie avut în vedere (respectiv, data din cursul executării silite la care s-a constatat că la prima licitație publică nu s-a prezentat niciun cumpărător), întrucât el este contrazis până și de către reclamant, prin răspunsul dat la interogatoriu. Susține că este greșit momentul de la care curge termenul de prescripție reținut de instanța de apel din acest punct de vedere, întrucât, cartea funciară fiind un registru public, așa cum a arătat și Înalta Curte, poate fi accesat de oricine și oricând și se poate lua cunoștință, astfel, de actul presupus fraudulos. În consecință, chiar dacă în ceea ce privește stabilirea momentului subiectiv ar putea subzista incertitudini, determinarea unui moment obiectiv de la care creditorul reclamant ar fi putut cunoaște prejudiciul este simplă, ea având legătură cu momentul publicării actului în cartea funciară, corelat cu data la care decizia Curții de Apel din dosarul nr. x/2015 a rămas definitivă pentru debitor, nefiind recurată, creanța fiind și una certă. Acest moment este, cum a arătat, 12.03.2020. Prin urmare, apreciază că instanța de apel a făcut o greșită interpretare a normei de drept material cuprinsă în art. 1564 C. civ. În al doilea rând, critică hotărârea recurată sub aspectul aplicării greșite a normei de drept material cuprinsă în art. 1562 C. civ., în ceea ce privește întrunirea condițiilor de admitere a acțiunii pauliene. Susține că prima instanța a reținut corect, în opinia recurentului, că reclamantul creditor nu a făcut dovada insolvabilității debitorului, precum și că sarcina dovedirii stării de insolvabilitate revine reclamantului creditor. În opoziție cu prima instanță, Curtea de Apel Constanta a reținut existența fraudei debitorului, recurentul-pârât, și a complicității la fraudă a terțului, fosta soție a acestuia, parte în actul de partaj voluntar. Nu a fost analizată prima condiție ce trebuie îndeplinită pentru admiterea acțiunii pauliene, și anume cea a existenței prejudiciului suferit ca urmare a încheierii actului încheiat de debitor. Sarcina probei revenea, negreșit, în acord cu dispozițiile art. 249 C. proc. civ., creditorului. Acesta trebuia să probeze că debitorul său și-a creat sau și-a mărit o stare de insolvabilitate prin încheierea actului juridic. Nu rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată cum s-a constatat starea de insolvabilitate, întrucât nu se arată că s-ar fi început o executare silită și s-ar fi constatat în cursul ei starea de insolvabilitate, împrejurare recunoscută, de altfel, de reclamant, la interogatoriu. Or, proba insolvabilității, care revine reclamantului creditor, se face prin urmărirea și executarea bunurilor debitorului. Conform celor statuate de Înalta Curte prin decizia nr. 4126/19.05.2005, dacă executarea nu este finalizată, întrucât debitorul nu a avut bunuri din care creditorul să fie îndestulat, este astfel dovedit atât prejudiciul, cât și insolvența. Nici din considerentele cererii și nici din înscrisurile atașate acesteia nu rezultă că reclamantul ar fi început executarea silită împotriva recurentului-pârât și ar fi constatat lipsa oricăror bunuri urmăribile, adică starea de insolvabilitate. Abia după pronunțarea hotărârii de primă instanță, apelantul-creditor a început o executare silită, aflată în curs de desfășurare în faza procesuală a apelului, urmărind-se silit două imobile, coproprietate. În fata instanței de fond, recurentul a probat, cu înscrisurile depuse, existența în patrimoniul său a unor terenuri, situate în orașul Mangalia, care ar fi putut fi urmărite silit pentru îndestularea creditorului reclamant, bunuri, care de altfel, sunt urmărite în prezent. Abia după depunerea acestor înscrisuri de către pârât, reclamantul creditor a purces la executarea silită a acestora. Așadar, cum reclamantul nu a început o urmărire silită anterior sesizării instanței și fără să fi făcut în alt mod dovada insolvabilității debitorilor, cum în patrimoniul acestora se află imobile ce pot fi urmărite, acesta nu a făcut dovada insolvabilității debitorilor, și prin urmare, acțiunea revocatorie este una nefondată, așa cum corect reținuse prima instanță. Dacă nu se probează existența acestei prime condiții, existența celorlalte două, chiar dacă ar fi reale, nu este îndestulătoare pentru a se admite acțiunea pauliană, așa cum a hotărât Curtea de Apel Constanța. În concluzie, solicită admiterea recursului și casarea deciziei recurate.

Apărările formulate în cauză. Intimatul - reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Recurentul - pârât B. a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de intimatul-reclamant și admiterea recursului.

Procedura în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 14 iulie 2023 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fișa Ecris. Cauza a fost supusă procedurii de regularizare, nefiind întocmit raportul de admisibilitate față de data inițială a dosarului, 17 iunie 2021, ulterioară datei de 21 decembrie 2018, când au fost abrogate dispozițiile art. 493 C. proc. civ. La termenul din 21 martie 2024, instanța a rămas în pronunțare asupra recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de recurentul pârât B., este nefondat, pentru următoarele considerente: Prin decizia recurată a fost admis apelul principal formulat de apelantul reclamant A., în contradictoriu cu intimații pârâți B., C. și D., fiind schimbată în parte sentința apelată în sensul admiterii acțiunii și declarării inopozabilității în parte față de creditorul reclamant a contractului de partaj voluntar fără sultă autentificat sub nr. x/22.08.2018 la E., în ceea ce privește apartamentele nr. x și nr. 5, situate în mun. Constanța, str. x, parter și et. 1, jud. Constanța, și a fost respins, ca nefondat, apelul incident formulat de apelantul pârât B., fiind menținută soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepției prescripției dreptului material la acțiune. În esență, instanța de apel a reținut că termenul de prescripție de 1 an, prevăzut de art. 1564 C. civ., nu era împlinit la data introducerii cererii de chemare în judecată, deoarece momentul cunoașterii de către creditor a prejudiciului ce rezultă din actul atacat este situat la data de 08.12.2022, când s-a constatat imposibilitatea valorificării bunurilor imobile rămase în proprietatea pârâtului B., ca urmare a neprezentării niciunei persoane la licitația publică organizată în vederea vânzării acestor bunuri pentru acoperirea creanței în cuantum de 457.619,08 RON, deținută de creditorul A.. Cu privire la fondul cauzei, s-a constatat îndeplinirea cumulativă a cerințelor legale prevăzute de art. 1562 și art. 1563 C. civ. pentru admiterea acțiunii revocatorii, reținându-se dovedirea creanței certe, a prejudiciului suferit de creditor ca urmare a încheierii actului juridic de către debitor, frauda debitorului și complicitatea terțului la fraudă. Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurentul pârât B., invocând încălcarea ori greșita interpretare și aplicare a unor dispoziții de drept material cu prilejul respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune și al admiterii acțiunii revocatorii. Cu titlu prealabil, trebuie subliniat că decizia instanței de apel poate fi atacată cu recurs numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind posibilă reaprecierea probatoriului sau reformarea hotărârii pentru alte argumente decât cele care privesc legalitatea deciziei recurate. Motivele de recurs invocate de recurentul pârât, încadrate în prevederile art. 488 alin. pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate și nu pot conduce la admiterea prezentei căi de atac, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la ipoteza în care hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În esență, recurentul pârât a invocat incidența acestui motiv de casare, atât în legătură cu soluția pronunțată de instanța de apel asupra apelului incident, prin care a fost menținută respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, cât și în legătură cu soluția pronunțată asupra apelului principal, prin care a fost schimbată soluția primei instanțe constatându-se îndeplinirea cerințelor legale ale acțiunii pauliene. Prin primul set de critici s-a susținut greșita aplicare a prevederilor art. 1564 C. civ., atunci când a fost stabilit momentul de început al cursului termenului de prescripție extinctivă de 1 an, în raport de data la care creditorul a cunoscut imposibilitatea vânzării silite a imobilelor aflate în patrimoniul debitorului său. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că textul legal indicat dispune în sensul că, dacă prin lege nu se prevede altfel, dreptul la acțiunea revocatorie se prescrie în termen de 1 an de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul care rezultă din actul atacat. Cu alte cuvinte, momentul subiectiv sau obiectiv în raport de care se determină începutul cursului prescripției extinctive este legat de cunoașterea de către creditor a prejudiciului cauzat prin actul atacat, pretins fraudulos, iar nu de cunoașterea încheierii actului juridic contestat. De aceea, pentru determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție de un an nu prezintă relevanță data încheierii actului fraudulos, respectiv, în speță, data autentificării actului de partaj voluntar fără sultă (22.08.2018), sau data îndeplinirii formalităților de publicitate imobiliară (23.08.2018), ci data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudicierea sa prin încheierea respectivului act. Simpla încheiere a actului de partaj fără sultă nu determină concluzia cunoașterii sau a necesității cunoașterii prejudicierii creditorului prin perfectarea respectivului act, deoarece cerința prejudiciului presupune a se cunoaște starea de insolvabilitate cauzată debitorului prin încheierea actului pretins fraudulos. Or, ca regulă, cunoașterea stării de insolvabilitate a debitorului intervine la momentul parcurgerii unei proceduri de urmărire silită în urma căreia se constată inexistența unor bunuri urmăribile suficiente pentru acoperirea creanței deținute. De aceea, în cauza de față, instanța de apel a apreciat în mod corect momentul la care creditorul A. a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudicierea sa prin actul de partaj atacat, respectiv momentul în care, în urma parcurgerii executării silite împotriva debitorului B., a constatat imposibilitatea valorificării creanței sale prin vânzarea silită a bunurilor imobile aflate în patrimoniul debitorului său. Reținerea datei de 08.12.2022, ca moment de cunoaștere a prejudiciului suferit de creditor, stabilit pe baza probatoriului administrat, intră în competența instanței de apel, ca instanță devolutivă, și vizează stabilirea situației de fapt, fără posibilitatea exercitării controlului judiciar de legalitate pe care îl realizează instanța de recurs, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Stabilirea acestui moment de început al cursului prescripției extinctive corespunde unei legale interpretări și aplicări a dispozițiilor art. 1564 C. civ., deoarece instanța de apel s-a preocupat să afle data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudicierea sa, respectiv cauzarea sau sporirea stării de insolvabilitate a debitorului prin încheierea actului juridic fraudulos. Nu se poate susține cu succes că intimatul reclamant ar fi cunoscut prejudicierea sa la momentul îndeplinirii formalităților de publicitate imobiliară cu privire la încheierea actului de partaj atacat, deoarece, la acel moment, nu era definitivată creanța sa și nici nu se putea stabili în ce măsură debitorul deținea în patrimoniul său bunuri suficiente pentru acoperirea creanței, distincte de cele avute în vedere de actul de partaj încheiat între foștii soți B. și F.. În concret, din punct de vedere cronologic, intimatul reclamant a reușit să obțină o recunoaștere, în primă instanță, a creanței sale, pronunțându-se sentința civilă nr. 1048/29.06.2018 a Tribunalului Constanța, în timp ce contractul de partaj voluntar contestat a fost încheiat peste aproximativ 2 luni, adică la o dată la care creditorul nu deținea un titlu executoriu împotriva debitorului său. Ulterior, prin decizia civilă nr. 625/09.12.2019 a Curții de Apel Constanța, a fost schimbată sentința pronunțată de prima instanță, fiind stabilită întinderea creanței cuvenite lui A. la valoarea de 384.166,4672 RON, această decizie rămânând definitivă la data de 25.05.2021 ca urmare a respingerii recursurilor formulate. Așadar, definitivarea creanței invocate de către intimatul reclamant a intervenit la data de 25.05.2021, fiind pe deplin cunoscută la acel moment întinderea drepturilor sale. Cu toate acestea, la momentul soluționării definitive a litigiului ce a format obiectul dosarului nr. x/2015, finalizat prin emiterea titlului executoriu în favoarea creditorului A., acesta nu cunoștea și nici nu trebuia să cunoască împrejurarea că actul de partaj voluntar ar reprezenta un act prejudiciabil, deoarece nu se efectuaseră verificări cu privire la situația existenței bunurilor urmăribile în patrimoniul debitorului B. pentru valorificarea creanței recunoscute prin hotărâre judecătorească definitivă. De aceea, abia în urma informațiilor obținute în cursul executării silite pornite la data de 28.04.2022, s-a putut constata că întreaga creanță actualizată în valoare de 457.619,08 RON nu a putut fi valorificată prin urmărirea bunurilor aflate în proprietatea debitorului, fiind identificate două bunuri imobile situate în Mangalia, cu o valoare de 37.148 RON corespunzător drepturilor deținute de debitor, valoare oricum insuficientă pentru acoperirea creanței vizate, aceste bunuri nefiind vândute la licitația publică organizată ca urmare a lipsei oricăror oferte de cumpărare. Prin urmare, abia la acest moment, în cursul executării silite, intimatul reclamant A., în calitate de creditor, a cunoscut și trebuia să cunoască prejudicierea sa prin actul de partaj atacat, adică împrejurarea că prin acest act i s-a creat sau i s-a majorat debitorului său B. starea de insolvabilitate, ce împiedică valorificarea creanței recunoscute printr-un titlu executoriu. Practica judiciară indicată de recurentul pârât nu poate fi avută în vedere, deoarece, pe de-o parte, nu reprezintă izvor de drept, referindu-se la o decizie de speță, iar pe de altă parte, vizează o altă situație de fapt decât cea reținută în cauza de față. Pentru determinarea momentului de început al prescripției este esențială succesiunea datelor la care s-a obținut titlul care dovedește existența creanței certe, s-a demarat executarea silită împotriva debitorului și s-a încheiat actul pretins fraudulos. Numai în urma analizei concrete deduse judecății se poate determina momentul subiectiv sau obiectiv al cunoașterii prejudiciului ce rezultă din actul atacat, moment care poate coincide cu data încheierii actului fraudulos doar în ipoteza în care acesta se situează după momentul dobândirii titlului creanței și al demarării executării silite și verificării situației patrimoniale a debitorului. Or, în speța de față, actul de partaj a fost încheiat anterior emiterii titlului care atestă existența creanței și anterior verificării patrimoniului debitorului în scopul acoperii creanței certe, ceea ce înseamnă că data încheierii contractului de partaj și a înscrierii acestuia în cartea funciară nu reprezintă și data cunoașterii sau posibilității de cunoaștere a caracterului prejudiciabil al respectivului act. De altfel, chiar recurentul pârât acceptă faptul că data de 23.08.2018, când s-au îndeplinit formalitățile de publicitate imobiliară în privința actului atacat, nu constituie momentul de început al cursului prescripției extinctive pentru promovarea acțiunii revocatorii deoarece, la acel moment, sentința pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2015 nu era executorie. Recurentul pârât a susținut că data pronunțării deciziei de către Curtea de Apel Constanța, respectiv data de 09.12.2019, constituie momentul de început al cursului termenului de prescripție de un an, deoarece la acel moment creanța era stabilită printr-o hotărâre judecătorească nedefinitivă, dar executorie, deci susceptibilă de punere în executare silită. Această apărare nu poate fi primită, atât timp cât opțiunea creditorului a fost aceea de a aștepta definitivarea creanței sale, premergător demarării executării silite împotriva debitorului său. Așa cum a reținut prima instanță, nu există o dispoziție legală care să-l oblige pe creditor să recurgă la forța coercitivă a statului pentru punerea în executare silită în baza unei hotărâri judecătorești nedefinitive, dar executorii. Mai mult decât atât, data pronunțării deciziei în apel sau data expirării termenului de recurs față de debitor nu echivalează cu data cunoașterii sau data necesității de cunoaștere de către creditor a prejudicierii sale prin încheierea actului atacat, deoarece, la acel moment, nu s-au efectuat verificări în legătură cu situația patrimonială a debitorului pentru a se putea cunoaște starea de insolvabilitate și, implicit, zădărnicirea valorificării creanței certe prin încheierea actului fraudulos. Faptul că decizia instanței de apel era definitivă față de debitorul B. prin neexercitarea recursului în termenul legal, respectiv la data de 12.04.2020, și că în calea de atac a creditorului A. nu i se putea înrăutăți situația nu justifică susținerea nașterii dreptului la acțiune al demersului de declarare a inopozabilității contractului de partaj, deoarece, pe de-o parte, exista, cel puțin teoretic, posibilitatea exercitării unui recurs incident al debitorului, iar pe de altă parte, creditorul nu a dorit să pornească o executare silită mai înainte de a i se stabili în mod definitiv întinderea drepturilor cuvenite, atât timp cât a considerat că i se cuvine recunoașterea unei creanțe într-un cuantum mai ridicat. Așadar, momentele propuse de recurentul pârât pentru determinarea începutului prescripției extinctive în privința acțiunii revocatorii nu pot fi acceptate, fiind contrare prevederilor art. 1564 C. civ., care stabilesc explicit raportarea la momentul subiectiv sau obiectiv al cunoașterii prejudiciului ce rezultă din actul atacat, iar nu la momentul obținerii hotărârii judecătorești executorii care atestă creanța invocată. Împrejurarea că intimatul reclamant a aflat despre actul de partaj din consultarea evidențelor de publicitate imobiliară în luna iunie 2021 și că a demarat executarea silită abia la data de 28.04.2022 nu prezintă nicio relevanță sub aspectul calculării momentului de început al cursului prescripției extinctive, fiind relevant că acțiunea revocatorie a fost introdusă la data de 17.06.2021, însă, la acea dată, reclamantul nici nu avea cunoștință de caracterul prejudiciabil al actului pretins fraudulos, deoarece nu aflase informații despre situația patrimonială a debitorului său pentru a cunoaște împrejurarea că respectivul contract îl prejudiciază prin crearea sau majorarea stării de insolvabilitate a debitorului B.. Nu prezintă relevanță sub aspectul analizat împrejurarea că acțiunea revocatorie a fost introdusă mai înainte de pornirea executării silite, deoarece promovarea acestei acțiuni nu este condiționată de cerința existenței unei executări silite prealabile, ci doar de cerința dovedirii unui prejudiciu prin actul fraudulos, constând în crearea sau majorarea unei stări de insolvabilitate. O atare împrejurare reprezintă o chestiune de probatoriu în legătură cu o cerință legală a acțiunii revocatorii, dar nu poate schimba momentul de început al cursului prescripției extinctive, astfel cum este prevăzut de art. 1564 C. civ. Prin urmare, atât timp cât instanța de apel a stabilit momentul la care intimatul reclamant a cunoscut prejudicierea sa prin actul de partaj atacat, moment legat de data imposibilității valorificării pe cale silită a bunurilor existente în patrimoniul debitorului, iar în raport de acest moment termenul special de prescripție extinctivă de 1 an nu era împlinit la data introducerii cererii de chemare în judecată având ca obiect acțiunea revocatorie, Înalta Curte constată că instanța de apel a efectuat o corectă interpretare și aplicare a prevederilor art. 1564 C. civ., cu prilejul soluționării apelului incident exercitat împotriva soluției de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune. Prin al doilea set de critici recurentul pârât B. a invocat greșita aplicare a dispozițiilor art. 1562 C. civ. atunci când instanța de apel a reținut întrunirea cumulativă a condițiilor de admitere a acțiunii pauliene, considerând corectă reținerea primei instanțe în sensul nedovedirii stării de insolvabilitate a debitorului, în condițiile în care sarcina probațiunii incumbă reclamantului creditor. Mai întâi, trebuie subliniat că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea și reaprecierea probelor administrate în fața instanței de fond și a instanței de apel. Așa fiind, statuările instanței de apel cu privire la aprecierea probatoriului și conturarea situației de fapt exced controlului instanței de recurs, deoarece se referă la aspecte privind temeinicia hotărârii, iar nu legalitatea acesteia. Altfel spus, instanța de recurs nu poate verifica, în cadrul controlului de legalitate, în ce măsura s-a probat sau nu îndeplinirea cerinței prejudicierii creditorului prin actul fraudulos atacat, prejudiciu constând în crearea sau majorarea stării de insolvabilitate a debitorului B.. Împrejurarea că instanța de apel a considerat în mod diferit față de prima instanță cât privește îndeplinirea cerințelor legate de frauda debitorului și complicitatea la fraudă a terțului cu care acesta a contractat reprezintă, în realitate, critici de netemeinicie a deciziei, ce nu pot fi analizate de instanța de recurs, chemată să verifice exclusiv conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Recurentul pârât nu a indicat în concret vreo încălcare a vreunei norme de drept material sau de drept procesual atunci când instanța de apel a reținut probarea fraudei pârâtului și complicitatea la fraudă a fostei soții a acestuia, astfel încât nu este posibilă încadrarea în vreunul din motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ. Recurentul pârât a susținut că instanța de apel a efectuat o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1562 C. civ. prin aceea că nu a realizat o analiză în legătură cu condiția existenței prejudiciului suferit ca urmare a încheierii actului de partaj de către debitor. Contrar acestor susțineri, din cercetarea considerentelor deciziei recurate rezultă că instanța de apel a avut în vedere verificarea îndeplinirii condiției prejudicierii creditorului prin provocarea sau agravarea stării de insolvabilitate ori îngreunarea urmării patrimoniului debitorului. La filele x ale deciziei atacate se regăsesc ample argumente de fapt și de drept în sprijinul reținerii îndeplinirii cerinței referitoare la prejudiciu. De altfel, și cu prilejul cercetării apelului incident instanța de apel a efectuat o analiză a prejudiciului, ajungând la concluzia că acesta există și că a fost cunoscut abia la momentul la care s-a constatat imposibilitatea valorificării creanței în cadrul executării silite imobiliare. Așadar, conform probatoriului administrat și interpretat de instanța de apel, ca instanță devolutivă, s-a constatat că prin actul de partaj fără sulta s-a cauzat o sporire a stării de insolvabilitate a debitorului B., astfel încât cerința legală analizată a fost reținută în mod just ca fiind îndeplinită. Înalta Curte precizează că, într-adevăr, sarcina probei în procesul civil aparține reclamantului, conform art. 249 C. proc. civ., însă, contrar susținerilor recurentului pârât, în cauza de față intimatul reclamant a administrat dovezile necesare pentru a proba prejudicierea sa prin actul a cărui inopozabilitate o solicită prin prezentul demers judiciar. Împrejurarea că dovada stării de insolvabilitate s-a făcut abia în faza procesuală a apelului, ulterior declanșării executării silite împotriva debitorului, nu reprezintă un motiv de nelegalitate a deciziei recurate, atât timp cât în apel sunt pe deplin admisibile probele noi, conform art. 479 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum a fost interpretat prin decizia nr. 9/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin care s-a statuat că "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 470, art. 478 alin. (2) și a art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., prin raportare la art. 254 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., în noțiunea de probe noi ce pot fi propuse și încuviințate în faza apelului se includ atât probele propuse în fața primei instanțe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, cât și acelea care nu au fost propuse în fața primei instanțe sau au fost propuse tardiv, iar în privința lor prima instanță de fond a constatat decăderea". Apărarea recurentului pârât întemeiată pe existența celor două terenuri situate în mun. Mangalia a fost avută în vedere de instanța de apel, constatându-se atât imposibilitatea vânzării acestora în procedura de executare silită demarată de creditor, cât și valoarea redusă a acestora, insuficientă să acopere creanța recunoscută prin titlul executoriu în baza căruia se derulează urmărirea silită imobiliară. Prin urmare, în mod corect s-a stabilit probarea stării de insolvabilitate a debitorului și, implicit, prejudicierea creditorului prin încheierea actului atacat. Toate aceste argumente sunt suficiente pentru a reține caracterul nefondat al motivului de casare invocat de către recurentul pârât, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul pârât B. împotriva deciziei civile nr. 39C din 14 februarie 2023 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă. Totodată, în temeiul art. 453 C. proc. civ., ținând seama de soluția de respingere a recursului și reținându-se astfel culpa procesuală a recurentului pârât, instanța va respinge, ca neîntemeiată, cererea acestuia de acordare a cheltuielilor de judecată, deoarece aceasta este partea care a căzut în pretenții și doar partea care câștigă procesul este îndreptățită la recuperarea acestor sume, în timp ce intimatul reclamant nu a solicitat cheltuieli de judecată aferente acestei faze procesuale.