ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1394/2021

Obiectul cauzei. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța, la 14 decembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâții B. și C., solicitând instanței să declare inopozabil, față de societate, contractul de partaj voluntar cu sultă încheiat de pârâți, autentificat la Biroul Notarului Public D., sub nr. x din 26 iunie 2015, și a actului de lichidare a regimului comunității legale de bunuri încheiat de pârâți, autentificat la Biroul Notarului Public D., sub nr. x din 26 iunie 2015. În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1562 din C. civ. Prin sentința civilă nr. 10886 din 28 septembrie 2016, Judecătoria Constanța a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea. Tribunalului Constanța. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 31 octombrie 2016, sub același număr de dosar. Prin sentința civilă nr. 2359 din 05 decembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a fost admisă excepția de inadmisibilitate și a fost respinsă acțiunea reclamantei, ca inadmisibilă. Prin decizia civilă nr. 366 din 07 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost admis apelul și a fost anulată sentința civilă apelată, cauza fiind trimisă, spre rejudecare, către instanța competentă, Tribunalul Constanța, secția I civilă. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța - secției I civilă la data de 06 octombrie 2017, sub nr. x/2015*.

Sentința pronunțată de Tribunalul Constanța. Prin sentința civilă nr. 2657 din 06 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă a fost admisă excepția inadmisibilității și a fost respinsă, ca inadmisibilă, acțiunea civilă formulată de către reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții B. și C..

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Constanța. Prin decizia civilă nr. 82/C din 11 iulie 2019, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 2657 din 6 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți B. și C..

Calea de atac exercitată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 82/C din 11 iulie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., cu a cărui soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei civile nr. 82/C din 11 iulie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă și a sentinței nr. 2657 din 06 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă și trimiterea cauzei, pentru continuarea judecării cauzei pe fond, instanței competente - Tribunalul Constanța, secția I civilă. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a învederat că soluția instanței de apel este nelegală, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., pentru că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, motivele consemnate fiind contradictorii, iar instanța a pronunțat decizia cu încălcarea/aplicarea greșită a normelor legale. În acest sens, recurenta a susținut că instanța de apel a reținut în aplicarea dispozițiilor art. 1563 C. civ., faptul că cel vătămat prin actele debitorului trebuie să dețină la data introducerii acțiunii o creanță certă, respectiv că ambele instanțe s-au limitat la cercetarea condiției caracterului cert al creanței invocate de creditor pentru promovarea acțiunii revocatorii, fără a dispune alte măsuri prin care să se verifice îndeplinirea celorlalte condiții de admisibilitate, iar fondul acțiunii nu a putut fi antamat din această cauză, dosarul fiind soluționat exclusiv prin admiterea excepției de inadmisibilitate a cererii, pentru pretinsa lipsă a unei creanțe certe la data deschiderii acțiunii. Instanțele s-au raportat exclusiv la dispozițiile art. 379 alin. (3) din C. proc. civ., care nu au nicio legătură cu cauza, deoarece se referă la proba cu expertiză, care nu a fost discutată în cauza dedusă judecății, deși administrarea acesteia a fost solicitată; în realitate, în considerentele instanței de apel se face referire la art. 379 alin. (3) din vechiul C. proc. civ., care nu este aplicabil speței, aceasta fiind soluționată conform regulilor de procedură cuprinse în Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicat - actualizat. Recurenta a susținut că o asemenea încălcare a legislației este gravă, evidentă, și determină nulitatea deciziei recurate, casarea și trimiterea cauzei la instanța de fond, pentru rejudecare. În ceea ce privește considerentele instanței asupra pretinsei aplicări a dispozițiilor art. 653 alin. (2) C. proc. civ., recurenta a învederat că nu sunt aplicabile cauzei, deoarece se referă la recuzarea executorului judecătoresc, iar, în speță, nu există un titlu executoriu și nici o executare silită începută. A mai arătat recurenta că cercetarea procesului trebuia să fie una de fond, prin administrarea de probe complexe din care să reiese că creditorul deține o creanță cu caracter cert la data deschiderii procesului, fără ca aceasta să fie lichidă ori exigibilă. În opinia recurentei, caracterul cert al creanței trebuie apreciat de la caz la caz, cu aplicarea dispozițiilor speciale derogatorii ale dreptului muncii, asupra cărora instanțele nu s-au pronunțat. Recurenta a mai susținut că, în mod nelegal, instanța a reținut că reclamanta trebuia să dețină înscrisuri emanate de la debitor, din care să rezulte caracterul neîndoielnic al creanței, fapt ce ar fi determinat un caracter cert al acesteia, însă aceste condiții nu sunt stipulate de dispozițiile art. 1563 din C. civ. În acest sens, recurenta a apreciat că instanța de apel a reținut, greșit, că nu a declarat că deține o creanță certă împotriva debitorului, arătând că, dimpotrivă, aceasta a susținut, constant, că deține o creanță certă împotriva pârâtului B., potrivit expertizei judiciare contabile efectuată în dosarul nr. x/2015, aflat pe rolul Tribunalului Constanța, secția a-II-a civilă, ce a fost omologată de instanța de judecată și care este opozabilă pârâtului. Arată că prin această expertiză a demonstrat că deține o creanță certă împotriva acestui pârât, anterioară litigiului. Recurenta a mai susținut că, din raportul de expertiză întocmit în dosarul nr. x/2015, aflat pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă, de care înțelege să se folosească ca probă în recurs, reiese că pârâtul B. este autorul unui prejudiciu important, cert și anterior prezentei acțiuni; de asemenea, în dosarul nr. x/2016 s-a început urmărirea penală in personam împotriva pârâtului, acesta având calitatea de suspect. Cu privire la argumentele prezentate de instanța de apel la fila nr. x, recurenta a arătat că, în mod greșit, sunt raportate la pretenția de titlu executoriu, deoarece prevederile art. 1563 din C. civ. nu impun existența unei creanțe lichide și exigibile, ci exclusiv a unei creanțe certe. A mai susținut că sunt contradictorii considerentele instanței, întrucât s-a reținut faptul că reclamanta a solicitat pentru prima dată, în apel, ca în justificarea creanței să fie avută în vedere Decizia nr. 51/2016, emisă de Consiliul Concurenței, fără a se reține că această decizie este ulterioară introducerii acțiunii, dar se raportează la fapte săvârșite în perioada 2011-2012. Recurenta a arătat că instanța supremă, prin Decizia nr. 9/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, a stabilit că: "interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 470, art. 478 alin. (2) și a art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., prin raportare la art. 254 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., în noțiunea de probe noi ce pot fi propuse și încuviințate în faza apelului se includ atât probele propuse în fața primei instanțe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, cât și acelea care nu au fost propuse în fața primei instanțe sau au fost propuse tardiv, iar în privința lor prima instanță de fond a constatat decăderea." S-a mai arătat că soluția recurată a fost motivată formal, cu încălcarea regulilor de drept material aplicabile, prin motivare contradictorie, lipsa unor motivări la argumentele și probele prezentate în calea devolutivă de atac a apelului, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. Recurenta a susținut că art. 1563 din C. civ. nu prevede ca persoana interesată să efectueze exclusiv proba cu înscrisuri, ci caracterul cert al creanței poate fi dovedit prin orice mijloc de proba, iar acolo unde legea nici interpretul nu trebuie să distingă, astfel că, în speță, instanța trebuia să analizeze în detaliu condițiile concrete pentru a pronunța o hotărâre legală în ceea ce privește caracterul cert al creanței și să pună în discuție administrarea de probe, din cadrul celor solicitate de părți. Din această perspectivă, prioritar, trebuia analizată cererea de suspendare a judecății până la soluționarea cauzelor indicate, pentru că, astfel, se dovedea caracterul creanței de la data deschiderii acțiunilor judiciare. A precizat, totodată, recurenta faptul că pe rolul instanțelor de judecată se află dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Constanta, secția I civilă suspendat pentru soluționarea cauzei penale ce vizează pârâții, precum și pentru soluționarea dosarului nr. x/2015 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație: și Justiție, în procedura de filtru. Chiar instanțele de judecată au conchis că este necesară suspendarea judecății cauzelor pentru a se stabili cu exactitate soluția definitivă în dosarul nr. x/2015. A mai arătat recurenta că instanța nu a răspuns motivelor de apel referitoare la faptul că instanța de fond nu a aplicat dispozițiile art. 254 alin. (3) și (4) din Codul muncii, care dispun că nota de constatare și recuperare a pagubei produse de salariat din vina și în legătură cu munca sa nu poate fi mai mare decât echivalentul a 5 salarii minime brute pe economie; or, în dosarul privind atragerea răspunderii salariatului B., paguba produsă este de peste 12.000.000 RON și, legal, nu poate fi obținut un înscris anterior, preconstituit, solicitat de instanță ca dovadă a caracterului cert al creanței pretinse. Întrucât instanța nu a analizat aceste motive ale apelului, sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., hotărârea fiind dată fără nicio motivare, cu încălcarea/aplicarea greșită a legii materiale. Mai mult, recurenta a pus în discuție sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu o chestiune ce privește dezlegarea acestei probleme de drept, fiind dezbătute chiar condițiile de admisibilitate ale unei asemenea cereri, ceea ce demonstrează că instanța de apel a avut cunoștință expres de solicitarea/motivele prin care a considerat că textul de lege din Codul muncii trebuie interpretat și asupra căruia nu există nicio motivare și nicio referire. În opinia recurentei, în cazul pârâtului B., caracterul cert al pagubei este determinat și de Decizia nr. 51/2016, emisă de Consiliul Concurenței, prin care s-a arătat că înscrisurile redactate și semnate de salariatul intimat au un caracter anticoncurențial, vătămător recurentei, iar data certă a începerii investigațiilor este 19 noiembrie 2012, prin Ordinul nr. 1115/2012, emis de președintele Consiliului Concurenței. Caracterul cert al pagubei rezidă și din Decizia nr. 547/12 decembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, în dosarul nr. x/2015, prin care s-a anulat actul adițional nr. x martie 2015 la contractul individual de muncă cu nr. x din 1 martie 2009, în ceea ce îl privește pe pârâtul B.. În aprecierea recurentei, prin această decizie s-a dovedit, definitiv, că intimatul B. a acționat viclean prin încheierea unui act adițional la contractul său de muncă, arogându-și, nelegal, calitatea de director al firmei recurente. Recurenta a opinat că, din moment ce actul adițional la contractul de muncă a fost în mod definitiv anulat, corelativ rezultă un prejudiciu cert, fie și numai din încasarea nelegală a salariului, toate acestea fiind cuprinse în cadrul cererii ce formează obiectul dosarului nr. x/2016 al Tribunalului Constanta, secția I civilă, litigii de muncă. Potrivit art. 1254 din C. civ., contractul anulat este considerat că nu a fost niciodată încheiat, iar în cazul în care contractul este desființat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte părți, în natură sau prin echivalent, prestațiile primite, chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu. Recurenta a învederat că din moment ce actul adițional prin care intimatul B. a devenit pretins director al firmei a fost anulat, în mod definitiv, acesta trebuia obligatoriu să restituie și salariul încasat necuvenit, părțile fiind obligate să restituie una alteia prestațiile primite cu caracter succesiv. În această situație, prejudiciul creat are nu numai un caracter cert, dar și lichid și exigibil, aspect pe care instanțele de fond și apel l-au ignorat contrar prevederilor legale. De asemenea, recurenta a susținut că excedează obiectului cererii deduse judecății analiza instanței de apel care a reținut că reclamanta nu face dovada unui prejudiciu, în contextul în care actele juridice a căror inopozabilitate se solicită au fost încheiate între cei doi pârâți. Recurenta a mai solicitat, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecății cauzei pană la soluționarea definitivă a cauzelor ce formează obiectul dosarului nr. x/2016, aflat pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă, litigiu de muncă, al dosarului nr. x/2015 aflat pe rolul Tribunalului Constanța, secția a-II-a civilă, având ca obiect atragerea răspunderii patrimoniale a asociatului ocult, întrucât dezlegarea prezentei pricini atârnă în tot sau în parte de dezlegarea ce va fi dată acestor cauze privind obligarea intimatului debitor la plata sumei de 12.000.000 RON, precum și al dosarului penal nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța unde s-a început urmărirea penală in personam împotriva numitului B. care a recunoscut fraudele săvârșite în patrimoniul recurentei.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 03 februarie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 82/C din 11 iulie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă și a stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 31 martie 2021, cu citarea părților.

Apărările formulate în cauză În termen legal, intimații-pârâți au transmis, prin poștă, întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, precum și respingerea cererii de suspendare a recursului până la soluționarea celor trei cauze indicate de recurentă, ca nefondată. Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la data de 13 iulie 2020, care nu a depus răspuns la întâmpinare. La termenul de judecată din data de 31.03.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins cererea de suspendare a judecății, întemeiată pe prevederile art. 413 alin. (1) pct. 1 și 2 din C. proc. civ. formulată de recurentă și cererea de sesizare a de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. În referire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.: Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, anume atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Astfel, motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță și constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Aceasta întrucât dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanță, care are obligația de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă pentru a le aprecia pertinența. Deopotrivă, înțeleasă ca un silogism judiciar de natură a explica și fundamenta hotărârea pronunțată, motivarea nu poate, însă, avea semnificația unui răspuns exhaustiv la toate argumentele părților care sprijină fiecare capăt de cerere sau critică, fiind unanim recunoscut aspectul potrivit cu care motivarea unei hotărâri judecătorești nu este o chestiune de volum, ci una de conținut, de substanță. Raportând cele expuse la litigiul pendinte, Înalta Curte constată că, în considerentele deciziei recurate, instanța de apel a expus sinteza motivelor de apel formulate de apelanta reclamantă și raționamentul logico-judiciar pe baza căruia a pronunțat decizia atacată. Recurenta susține, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, că instanța de apel a motivat lacunar și contradictoriu hotărârea, însă din examinarea deciziei recurate se reține că în motivarea hotărârii instanța de apel a redat considerente care susțin soluția adoptată, în limita criticilor apelantei și a apărărilor formulate de intimați. Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că analiza instanței de apel s-a circumscris limitelor cererii de chemare în judecată formulate de reclamantă, în condițiile în care, prin această cerere, s-a solicitat declararea inopozabilității, față de societatea reclamantă a contractului de partaj voluntar cu sultă, autentificat la Biroul Notarului Public D., sub nr. x din 26 iunie 2015, și a actului de lichidare a regimului comunității legale de bunuri, autentificat la Biroul Notarului Public D., sub nr. x din 26 iunie 2015, ambele încheiate între cei doi pârâți. Înalta Curte reține în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor de admisibilitate ale acțiunii pauliene, că, potrivit dispozițiilor art. 1562-1565 C. civ., aceasta este reglementată ca un instrument juridic menit să asigure realizarea creanței creditorului chirografar prin declararea inopozabilității actelor juridice încheiate de debitor în frauda intereselor sale. La fel ca în cazul oricărui alt "mijloc de exercitare a acțiunii civile", și în cazul acțiunii revocatorii trebuie îndeplinite pe lângă condițiile generale privind capacitatea procesuală, calitatea procesuală, interesul și formularea unei pretenții, o serie de condiții de fond, speciale, impuse de lege pentru intentarea acestei acțiuni, condiții care rezultă din interpretarea coroborată a prevederilor art. 1562 și art. 1563 din C. civ. Astfel, așa cum corect a reținut instanța de apel în speță, formulând o acțiune pauliană, reclamantul trebuie să dovedească atât faptul că este titularul unei creanțe certe, cât și că i s-a creat un prejudiciu actual și personal prin actul atacat, pentru că debitorul a acționat cu intenția de a-și provoca sau mări starea de insolvabilitate, prejudiciind pe creditor, respectiv frauda debitorului, indiferent că actul este cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. În cazul în care este vorba de un act cu titlu oneros, în afara celor trei condiții enumerate, creditorul trebuie să mai dovedească complicitatea la fraudă a terțului cu care debitorul a încheiat actul. Toate aceste condiții sunt cumulative, admisibilitatea acțiunii revocatorii fiind supusă cerinței ca amintitele condiții enunțate să fie întrunite concomitent, așa încât neîndeplinirea uneia dintre ele atrage respingerea acțiunii. Prin urmare, în aplicarea acestor norme legale, raportat la apărările formulate de intimații pârâți, care au contestat caracterul cert al creanței, soluționarea acțiunii reclamantei presupunea, în speță, verificarea prioritară și graduală a condițiilor de fond ale acțiunii revocatorii expres prevăzute de lege. Așa fiind, nu se poate imputa instanțelor de fond faptul că, procedând la analiza condițiilor impuse de lege pentru admisibilitatea acțiunii pauliene, au verificat prioritar condiția caracterului cert al creanței invocate de reclamantă pentru promovarea acțiunii revocatorii. Întrucât, în cauză, pentru argumentele care vor fi dezvoltate pe larg în analiza motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., aprecierea instanței de apel în sensul că această cerință nu este îndeplinită, în speță, este corectă, nu poate fi validată susținerea recurentei vizând omisiunea acestei instanțe de a proceda la analiza celorlalte condiții de fond impuse de lege. Este de reținut, totodată, că aprecierea într-o altă modalitate decât cea agreată de recurentă a caracterului cert al creanței nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. În plus, din evaluarea considerentelor deciziei recurate, se constată că acestea evidențiază, de o manieră logică, coerentă și amplu argumentată, motivele pentru care instanța de apel a reținut, în speță, în ceea ce privește certitudinea creanței, că aceasta nu a fost îndeplinită, raționamentul judiciar expus în justificarea soluției adoptate reflectând particularitățile cererii cu care a fost învestită prima instanță și cuprinzând aprecierea instanței de apel, referitoare la condițiile de fond incidente mijlocului procesual de care a înțeles să uzeze recurenta. Astfel, curtea de apel a reținut că din perspectiva noului C. civ., condiția impusă de art. 1563 presupune ca la data promovării acțiunii pauliene creditorul fraudat să dețină față de debitorul său o creanță certă, neechivocă, așadar o creanță a cărei existență trebuie să rezulte din însuși actul de creanță sau și din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul și să aibă o existență neîndoielnică. În privința creanței pretinse de reclamantă, s-a reținut că deși recurenta s-a prevalat de procedurile judiciare derulate în dosarele nr. x/2015 (în care s-a cerut atragerea răspunderii pârâților pentru fapte de concurență neloială), nr. 4349/118/2015 (având ca obiect retragere asociat), nr. 2408/118/2016** (în care reclamanta a solicitat antrenarea răspunderii patrimoniale a pârâților B., C., E., F., G. S.R.L. și Compania de Pilotaj H. SA), aceasta nu deținea, nici la data soluționării apelului și cu atât mai puțin la data introducerii cererii de chemare în judecată, o hotărâre care să stabilească în beneficiul său un drept de creanță. De asemenea, în privința Deciziei nr. 51/2016 emisă de Consiliul Concurenței și a deciziei civile nr. 547/12.12.2016 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2015, s-a reținut că nu pot justifica creanța invocată de reclamantă pentru că, pe de o parte, fiecare dintre aceste creanțe, ce reprezintă tot atâtea cauze ale acțiunii revocatorii, nu puteau fi invocate în apel pentru prima dată cu nesocotirea dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., iar pe de altă parte, chiar în condițiile în care s-ar putea considera că susținerile din apel bazate pe aceste creanțe se încadrează în limitele efectului devolutiv, iar cauza acțiunii revocatorii s-ar putea sprijini inclusiv pe aceste titluri, ele nu pot fi considerate creanțe certe, deoarece titlurile menționate nu stabilesc niciun raport obligațional între reclamantă și pârâți în baza căruia să se stabilească obligația pârâților la plata către reclamantă a vreunei sume de bani, cu orice titlu, și nici nu sunt anterioare acțiunii revocatorii formulate de către reclamantă. În acest context, reținând că instanța nu are obligația de a răspunde fiecărui argument invocat de parte în susținerea unui anumit demers judiciar, ci, poate opta pentru o analiză a susținerilor și apărărilor formulate printr-un considerent comun, Înalta Curte apreciază că deși este reală susținerea recurentei vizând omisiunea instanței de apel de a răspunde argumentelor acesteia vizând incidența în speță a dispozițiilor legale ale art. 254 alin. (3) și (4) din Codul Muncii și imposibilitatea sa de a obține înscrisuri constatatoare ale creanței pretinse în speță, aceasta nu determină reformarea hotărârii recurate această chestiune litigioasă fiind tratată implicit. În consecință, nici critica cu acest obiect formulată de recurentă, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., nu poate fi validată. În referire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.: Criticând raționamentul judiciar expus de instanța de apel în privința cerinței caracterului cert al creanței, recurenta arată că aceasta s-a raportat exclusiv la dispozițiile art. 379 alin. (3) din C. proc. civ., normă de drept care nu are nicio legătură cu cauza, deoarece se referă la proba cu expertiză, probă care nu a fost discutată în cauza dedusă judecății, deși administrarea acesteia a fost solicitată. Verificând din această perspectivă considerentele deciziei civile recurate, Înalta Curte constată că deși este real că, instanța de apel nu menționează că, în justificarea concluziei referitoare la caracterul incert al creanței, s-a raportat la prevederile art. 379 alin. (3) din vechiul C. proc. civ., o atare modalitate de construire a raționamentului judiciar nu are aptitudinea de a susține incidența motivului de nelegalitate invocat (și nici a altui motiv de casare din cele prevăzute de art. 488 pct. 1-8 din C. proc. civ.) în contextul în care, în cuprinsul hotărârii recurate, a fost redat deopotrivă, conținutul normei legale apreciate ca fiind incidentă, ceea ce a făcut posibilă identificarea cu ușurință, inclusiv de către recurentă (așa cum rezultă din cererea de recurs) a textului de lege care, în vechea reglementare, cuprindea definiția creanței certe. În acest context, rezultă cu evidență că, în realitate, este vorba despre o simplă eroare de redactare, care însă, nu poate fi cenzurată prin intermediul căii de atac a recursului, ci, așa cum rezultă neechivoc din conținutul art. 445 din C. proc. civ., poate fi rectificată exclusiv în procedura specială instituită prin art. 442 din C. proc. civ. În plus, deși recurenta pretinde că această normă nu este aplicabilă speței, în cauză fiind incidente normele de procedură cuprinse în Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicat, nici această critică nu poate fi validată, în contextul în care, pe de o parte, nici art. 1563 din C. civ. și nicio altă normă din C. civ. nu cuprinde o definiție a caracterului cert al creanței. Pe de altă parte, însăși recurenta, în justificarea acțiunii introductive, a făcut trimitere la un drept de creanță născut în legătură cu un prejudiciu pretins a fi fost înregistrat, în patrimoniul său, ca urmare a faptelor pârâților săvârșite în calitatea acestora de angajați ai săi, în temeiul unor contracte de muncă încheiate la data de 01.03.2009, și, 01.04.2009, respectiv a unor fapte/practici anticoncurențiale săvârșite anterior intrării în vigoare a Noului C. proc. civ.. Or, potrivit art. 103 din Legea nr. 71/2011, obligațiile născute din fapte extracontractuale sunt supuse dispozițiilor legale în vigoare la data săvârșirii ori producerii lor. Considerentele anterior expuse, referitoare la consecințele menționării eronate în cuprinsul considerentelor deciziei recurate a numărului articolului din C. proc. civ., în contextul în care textul legal apreciat ca fiind incident a fost redat corect, sunt pe deplin valabile și în ceea ce privește inserarea eronată prevederilor art. 653 alin. (2) din Noul C. proc. civ., în loc de art. 662 alin. (2) din acest act normativ, astfel că ele nu necesită o dezvoltare suplimentară. Tot astfel, în ceea ce privește susținerile recurentei în sensul că este eronată aprecierea instanței de apel care a analizat caracterul cert al creanței în raport de dispozițiile art. 379 alin. (3) din vechiul C. proc. civ., respectiv de prevederile art. 662 alin. (2) din Noul C. proc. civ., întrucât obiectul pricinii nu este reprezentat de o cerere formulată în materie de executare silită, trebuie observat că interpretarea normelor de drept reprezintă operațiunea de stabilire a conținutului și a sensului la care acestea se referă constituind o etapă absolut necesară în vederea aplicării corecte a legii situației de fapt concrete din cauză. Astfel, judecătorul cauzei are, potrivit art. 5 alin. (2) din C. proc. civ., obligația de a judeca, chiar în ipotezele în care legea nu prevede sau este incompletă. Prin urmare, acesta este îndreptățit să recurgă la alte norme juridice sau principii de drept incidente, respectiv să folosească metodele de interpretare în conformitate cu principiile de drept pe care i le fumizează doctrina și jurisprudența, interpretarea legii reprezentând o etapă necesară în procesul aplicării legii, în scopul de a stabili conținutul și sensul normei și a o putea aplica situației de fapt conturate în cazul dedus judecății și circumstanțelor proprii fiecărui litigiu. În consecință, în lipsa oricăror repere pentru verificarea caracterului cert al unei creanțe, care să fie inserate în cuprinsul art. 1563 din C. civ. sau în cuprinsul C. civ., nu s-ar putea imputa instanței de apel că a procedat la interpretarea art. 1563 din C. civ., făcând aplicarea regulilor stabilite de prevederile art. 1 alin. (1) și (2) din C. civ. De altfel, chestiunea certitudinii creanței a fost, în mod constant, realizată în practica judiciară, dar și în doctrina de specialitate, în modalitatea abordată în speță, fiind utilizate condițiile în care o creanță are caracter cert stabilite de textul art. 379 alin. (3) din C. proc. civ. (1865) și ulterior de art. 662 alin. (2) din C. proc. civ. actual, din materia executării silite. Așadar, este judicioasă interpretarea instanței de apel în sensul că prin creanță certă trebuie să se înțeleagă acea creanță a cărei existență neîndoielnică rezultă din actul de creanță sau alte acte, emanate de la debitor sau recunoscute de acesta. În acest context, nu este incidentă o ipoteză în care instanța de apel ar fi încălcat sau aplicat greșit normele de drept material aplicabile cauzei, anterior evocate, de natură să atragă sancțiunea nulității deciziei recurate. Nici criticile recurentei circumscrise modalității în care, în speță, a fost verificat caracterul cert al creanței nu pot fi validate. Astfel, în accepțiunea C. civ., acțiunea pauliană reprezentând un instrument juridic menit să asigure realizarea creanței creditorului chirografar prin declararea inopozabilității actelor juridice încheiate de debitor în frauda intereselor sale, pentru a putea justifica exercitarea acțiunii revocatorii, partea trebuie să demonstreze, în primul rând, calitatea sa de creditor al celui despre care pretinde că ar fi debitorul său, precum și faptul că deține o creanță certă împotriva acestuia (și subsecvent, celelalte condiții). Așa cum corect subliniază chiar recurenta, chestiunea de a ști dacă pe baza mijloacelor de dovadă invocate în apel, creditorul poate pretinde existența unei creanțe certe, apte să deschidă acestuia calea acțiunii revocatorii, obligă instanța să facă propriile verificări jurisdicționale. Or, evaluând situația pe acest aspect, inclusiv în raport de elementele probatorii depuse în dosarul de recurs, Înalta Curte constată că nu s-a demonstrat faptul că recurenta ar fi titularul unei creanțe certe împotriva pârâților. În acest sens, Înalta Curte reține că pentru a susține îndeplinirea acestei condiții, recurenta a invocat expertiza contabilă efectuată în dosarul nr. x/2015, aflat pe rolul Tribunalului Constanța, secția a-II-a civilă - pricină care o vizează pe numita E. și are ca obiect retragerea acesteia din societate și plata sumelor corespunzătoare participării sale la capitalul social al A. S.R.L., respectiv, cererea reconvențională, formulată de reclamanta din prezenta cauză prin care se solicită excluderea acesteia și obligarea pârâtului B. în solidar cu E., la plata unor despăgubiri. Or, acordarea despăgubirilor ca urmare a încălcării unei obligații contractuale/a unor norme juridice sau de conviețuire socială (inclusiv a normelor care reglementează desfășurarea unor activități anticoncurențiale), presupune analiza condițiilor care fac să se nască răspunderea civilă contractuală/delictuală, și anume: existența unei fapte ilicite; existența unui prejudiciu patrimonial în care se concretizează această atingere; raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu; vinovăția celui ce săvârșește fapta ilicită. Ca atare, numai instanța de judecată învestită cu analiza acestor pretenții, prin pronunțarea unei hotărâri, poate stabili îndeplinirea cumulativă a condițiilor enunțate, recurenta neputând pretinde instanței de apel, învestite cu soluționarea unei acțiuni pauliene, să realizeze ea însăși această analiză și să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile a pârâților, cu consecința încălcării principiului disponibilității procesului civil. Așa fiind, este corectă concluzia instanței de apel care a constatat că nu este îndeplinită condiția caracterului cert al creanței, raportul de expertiză judiciară întocmit într-o altă pricină, nesoluționată definitiv, nefiind un înscris care să emane de la pârâți sau recunoscut de aceștia, ci, o probă care urmează a fi sau nu valorificată de către instanța învestită cu analiza pretențiilor din acea cauză. În acest caz, așa cum corect a apreciat instanța de apel, este necesară pronunțarea unei hotărâri care să stabilească în urma administrării în contradictoriu a unui probatoriu de natură a forma convingerea instanței învestite cu analiza acestor pretenții, îndeplinirea condițiilor acordării despăgubirilor ca urmare a răspunderii civile (contractuale/delictuale), deoarece doar din acest moment, în care instanța astfel învestită, va stabili în mod definitiv daunele, raportul juridic litigios se transformă într-o creanță certă. Astfel, deși certitudinea creanței nu depinde de întinderea acesteia, care este o chestiune de lichiditate, ci doar de existența ei, această condiție a acțiunii revocatorii presupune existență neîndoielnică a acesteia. Or, o creanță asupra căreia există un litigiu este o creanță eventuală, care nu poate avea caracter cert. De altfel, prin sentința civilă nr. 758/31.07.2020, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II a civilă, în dosarul nr. x/2015, anterior menționat, nedefinitivă, cererea reconvențională formulată de reclamanta din cauza de față, în contradictoriu cu pârâtul B., a fost respinsă ca nefondată, aspect care se constituie într-un argument suplimentar de natură să susțină considerentele anterior prezentate. Înalta Curte, reține, deopotrivă, că prin sentința civilă nr. 1550/06.11.2018 a Tribunalului Constantă, definitivă prin decizia civilă nr. 475/07.10.2019 a Curții de apel Constanța, secția a II a de contencios administrativ și fiscal și decizia civilă nr. 413/18.02.2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II a civilă, a fost respinsă ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâții B., E., C., H. S.A., ce a constituit obiectul dosarului nr. x/2015 Prin urmare, recurenta nu se poate prevala de o creanță certă împotriva pârâților pentru prejudiciul analizat în această pricină. În plus, invocarea de către recurentă a împrejurării că în dosarul nr. x/2016 s-a început urmărirea penală in personam împotriva pârâtului, în mod corect a fost apreciat ca nefiind un argument în sensul îndeplinirii, în speță, a condiției certitudinii creanței. Simpla declanșare a urmăririi penale împotriva unei persoane nu are aptitudinea, în absența unei hotărâri de condamnare, de a proba fapta imputată și vinovăția celui urmărit, și cu atât mai puțin de a da naștere unui raport juridic obligațional între părțile litigante, sau de a proba existența acestuia. În egală măsură, pentru considerentele prezentate anterior, nici invocarea existenței pe rolul instanțelor de judecată a dosarului nr. x/2016 al Tribunalului Constanta, secția I civilă, pricină a cărei judecată a fost, de altfel, suspendată, în prima fază procesuală (măsură ce subzistă inclusiv la momentul soluționării recursului de față), nu justifică o creanță certă în patrimoniul recurentei. În acest context, nici susținerea vizând caracterul cert al prejudiciului care ar avea drept temei decizia civilă nr. 547/12 decembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, în dosarul nr. x/2015- hotărâre prin care s-a anulat actul adițional nr. x martie 2015 la contractul individual de muncă cu nr. x din 1 martie 2009, în ceea ce îl privește pe pârâtul B. - nu poate fi validată. Astfel, deși este real că prin această decizie s-a dispus anularea actului adițional la contractul de muncă nr. x/01.03.2009, nr. 637/din 16.03.2015, nu s-a tranșat însă și asupra creanței pretinse de recurentă care ar consta în încasarea nelegală a salariului de către pârâtul menționat. În plus, chiar recurenta a precizat că, această chestiune litigioasă face obiectul dosarului nr. x/2016 al Tribunalului Constanta, secția I civilă, creanța pretinsă fiind contestată de către pârât, așa cum s-a reținut de către instanțele de fond. De altfel, analizate din perspectiva cerinței certitudinii creanței, argumentele recurentei sunt și contradictorii, în condițiile în care, deși pretinde că nelegalitatea deciziei recurate în ceea ce privește statuările din apel vizând caracterul incert al creanței, aceeași parte a înteles să solicite, inclusiv în recurs, suspendarea judecății prezentei pricini, până la soluționarea cauzelor anterior menționate, în care urmărește recunoașterea aceleiași creanțe. Tot astfel, contrar afirmațiilor din recurs, este corectă aprecierea instanței de apel în sensul că Decizia nr. 51/2016, emisă de Consiliul Concurenței, nu demonstrează existența unei creanțe certe în patrimoniul recurentei, deoarece nu stabilește niciun raport obligațional între reclamantă și pârâți în baza căruia să se stabilească obligația pârâților la plata către reclamantă a vreunei sume de bani. Sancționarea recurentei S.C. A. S.R.L., prin această decizie nu are drept consecință opozabilitatea statuărilor din cuprinsul acestui act administrativ față de pârâții chemați în judecată în cauza de față, constatările Consiliului Concurenței, precum și măsurile dispuse în sarcina entității controlate fiind obligatorii exclusiv pentru aceasta din urmă, raportul de control constatând doar producerea pagubei, fără să constituie, prin el însuși, izvor al creanței. În acest caz, izvorul obligației debitorului nu este reprezentat de actul de control al Consiliului Concurenței, ci de actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată, astfel că argumentele recurentei vizând dreptul său de regres, au fost apreciate în mod judicios de către instanța de apel, ca nefiind de natură să justifice caracterul cert al creanței, în sensul art. 1563 din C. civ. În referire la această decizie, recurenta a mai susținut că sunt contradictorii considerentele instanței de apel, întrucât s-a reținut faptul că reclamanta a solicitat ca decizia sus menționată să fie avută în vedere în justificarea creanței, pentru prima dată, în apel, deși a fost emisă ulterior introducerii acțiunii, ignorându-se că sancțiunea dispusă a vizat fapte săvârșite în din perioada 2011-2012. Or, deși este real că, în speță, curtea de apel a apreciat că recurenta a invocat, în apel, o cauză nouă, cu încălcarea prevederilor art. 478 din C. civ., nu se poate face abstracție de împrejurarea că, o atare concluzie a fost generată chiar de modalitatea lapidară în care în cererea introductivă a fost formulată, respectiv de maniera în care reclamanta a înțeles să argumenteze îndeplinirea cerinței caracterului cert al creanței, prin trimiterea generică la dreptul său la despăgubire dedus din activitatea anticoncurențială desfășurată de pârâți. De altfel, acceptând că recurenta a înțeles să valorifice în apel doar un mijloc de probă nou, în justificarea condiției certitudinii creanței ce a făcut obiect al învestirii instanței de fond, și că, în consecință, considerentele instanței de apel care au reținut încălcarea prevederilor art. 478 din C. proc. civ. se impun a fi înlăturate, această critică nu are aptitudinea de a justifica un viciu de legalitate a deciziei recurate, câtă vreme, în speță, instanța devolutivă nu s-a limitat la a reține că recurenta a invocat drept cauză nouă a acțiunii pauliene creanța pretins stabilită prin această decizie, ci a analizat și evaluat, în concret, acest înscris, apreciind motivat asupra valorii lui probatorii, din perspectiva certitudinii creanței pretins constatate în cuprinsul său, ceea ce are drept consecință lipsa oricărei vătămări procesuale a acesteia. În referire la celelalte argumente subsumate de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că interpretarea coroborată a art. 1563, art. 1562 și art. 1565 alin. (1) din C. civ., impune concluzia că admisibilitatea acțiunii pauliene nu depinde de existența unui titlu executoriu de către creditor, acțiunea pauliană nefiind o măsură de executare silită. Ca urmare, certitudinea creanței există nu numai atunci când este constatată printr-un titlu executoriu, hotărâre judecătorească sau act autentic ori act administrativ, ci și atunci când este constatată sau rezultă neîndoilenic dintr-un înscris care are aptitudinea de a proba o obligație civilă asumată de debitor sau recunoscută de acesta. În speță, instanța devolutivă, analizând caracterul cert al creanței a apreciat, în esență, că acesta nu rezultă din probele administrate, acestea nefiind de natură să probeze un raport juridic obligațional existent între părțile litigante, fără a reține, însă, așa cum pretinde recurenta că aspectul vizând certitudinea creanței poate fi dovedit exclusiv prin hotărâre judecătorească. Prin urmare, deși este real că, instituind cerința caracterului cert al creanței, prevederile art. 1563 din C. civ., nu impun drept condiție de admisibilitate a acțiunii pauliene deținerea de către creditor a unui titlu executor, trebuie observat, că, în speță, această critică este lipsită de relevanță juridică în condițiile în care, astfel cum s-a reținut, recurenta nu a fost în măsură să administreze probe apte să confirme existența unei creanțe certe în favoarea sa, de care să se poată prevala în promovarea demersului judiciar de față, respectiv din care să rezulte existența sigură, neîndoielnică a creanței pretinse împotriva celor doi pârâți chemați în judecată. În acest context, invocarea de către recurentă a dispozițiilor speciale derogatorii ale art. 254 alin. (3) și (4) din Codul muncii, republicat, nu reprezintă un argument apt a susține nelegalitatea deciziei recurate de vreme ce, în conformitate cu această normă (care reglementează posibilitatea angajatorului de a solicita salariatului, printr-o notă de constatare și evaluare a pagubei, recuperarea contravalorii acesteia, dacă contravaloarea pagubei recuperate nu depășește pragul valoric instituit prin art. 254 alin. (4) din actul normativ de referință), emiterea notei de constatare (în sensul de înscris constatator al creanței) presupune cu necesitate exprimarea acordului angajatului (așadar manifestarea de voință a acestuia de a acoperi prejudiciul), în caz contrar, stabilirea existenței creanței urmând a fi realizată prin hotărare judecatorească, în condițiile stabilite de art. 169 alin. (2) din Codul muncii. Împrejurarea că recurenta a dezvoltat aceste argumente inclusiv prin cererea de sesizare a Înaltei Curți cu pronunțarea unei hotărâri prealabile, cerere cu privire la care, la termenul de judecată din 27.03.2019, apelanta reclamantă, prin apărător, a precizat, neechivoc, că nu înțelege să o mai susțină nu are aptitudinea de a conduce la o altă concluzie în ceea ce privește lipsa de incidență a unei cauze de nulitate a deciziei recurate. Aceasta cu atât mai mult cu cât, la termenul de judecată din data de 31.03.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a analizat cererea de sesizare a de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, reiterată în fața instanței de recurs, apreciind motivat că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 519 din C. proc. civ. Este, de asemenea, nefondat, argumentul recurentei în sensul că excedează obiectului cererii deduse judecății, constatarea instanței de apel ce vizează faptul că ambii intimați au calitatea de debitori ai recurentei. Astfel, acțiunea pauliană reprezentând un mijloc juridic prin care creditorul poate ataca actele juridice încheiate de debitor cu terțe persoane, în frauda dreptului său de gaj general, acte prin care debitorul își cauzează sau își mărește o stare de insolvabilitate, interesul creditorului în formularea acțiunii pauliene trebuie raportat la nevoia de conservare a patrimoniului debitorului pârât în vederea obținerii, ulterior, a prestației pe care acesta i-o datorează. Or, în speță, potrivit situației de fapt stabilite în apel și necontestate în recurs, actele juridice a căror inopozabilitate se solicită nu sunt încheiate între un debitor și o terță persoană, ci între doi pretinși debitori. Așa fiind, analiza realizată de către instanța de apel în sensul că, raportat la circumstanțele particulare ale cauzei, recurenta nu justifică condiția prejudiciului care să îi fi fost produs prin încheierea actelor, întrucât, chiar în ipoteza unei creanțe viitoare, eventualul titlu executoriu obținut de reclamantă ar permite punerea lui în executare în raport cu oricare dintre debitori, deci și în raport cu pârâta C. (care, în opinia recurentei, prin încheierea actelor a căror inopozabilitate se pretinde, ar obține un profit pretins fraudulos, în dauna creditoarei reclamante) nu numai că nu excedează obiectului pricinii, ci se circumscrie condițiilor imperativ impuse de lege pentru formularea acțiunii revocatorii, anterior menționate. Pentru toate aceste considerente, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat. În conformitate cu prevederile art. 494 coroborat cu art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., recurenta reclamantă care se află în culpă procesuală, va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1190 RON, către intimatul-pârât B., respectiv, în sumă de 1547 RON, către intimata-pârâtă C., sumele anterior menționate constând în onorariu de avocat, achitat conform chitanțelor nr384/30.03.2021 și nr. 366/01.07.2020 emise în baza facturilor nr. x/036.03.2021 și respectiv, nr. 2891/01.07.2020.