ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2506/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța la data de 18.01.2021 sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., să se constate că reclamantul este proprietarul exclusiv al bunurilor imobile terenuri menționate în cuprinsul cererii, fiind dobândite în regim de bunuri proprii prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.11.2013 de către BNP Consensus. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 35, art. 192 și urm. C. proc. civ., art. 340 lit. g), art. 351 C. civ. Prin sentința nr. 7181/16.06.2021, Judecătoria Constanța, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța. Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția de inadmisibilitate a acțiunii, iar în subsidiar a solicitat respingerea cererii, ca nefondată.

Sentința pronunțată de Tribunalul Constanța Prin sentința nr. 1604/12.05.2022, Tribunalul Constanța, secția I civilă a respins acțiunea, ca nefondată; a obligat reclamantul la plata, către pârâtă, a sumei de 8925 RON reprezentând cheltuieli de judecată-onorariu avocat.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Constanța Prin decizia nr. 2/C/11.01.2023, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței; a obligat apelantul la plata, către intimată, a sumei de 4000 RON reprezentând cheltuieli de judecată, onorariu avocat în cuantum redus.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A., arătând că hotărârea atacată este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material reprezentate de art. 339, art. 340 alin. (1) lit. c) și g), art. 345 alin. (2) C. civ. În motivarea recursului, a susținut că în mod greșit instanța de apel a apreciat că recurentul trebuia să facă dovada unei opoziții a intimatei la încheierea împrumutului și că creditorul cunoștea această opoziție, în considerarea prevederilor art. 249 C. proc. civ., pentru ca terenurile litigioase să fie considerate bunuri personale. În situația datoriilor, prezumția care funcționează este cea a caracterului personal, iar nu aceea a comunității. Așadar, cel interesat în a invoca o datorie contractată de unul dintre soți, caracterul ei comun, trebuie să facă dovada că se regăsește în vreuna din ipotezele prevăzute de lege. În cauză intimata nu a dovedit faptul că banii împrumutați reprezintă o datorie comună a soților, bani cu care s-a achitat prețul imobilului litigios de către recurent. Datoria a fost personală și intimata nu a dovedit contrariul, deși acesteia îi incumba obligația, contrar celor reținute de instanța de apel. Pe de altă parte, ar fi fost practic imposibil de dovedit, întrucât obligația de restituire a împrumutului, adică datoria, nu s-a născut în ipotezele enumerate de art. 351 din C. civ., iar acest aspect nu o elibera pe intimată de sarcina probei. În plus, intimata a arătat că nu îi poate fi opus contractul de împrumut întrucât nu l-a semnat, deci este evidentă poziția de negare a caracterului comun al datoriei în discuție. Este la fel de clar și faptul că intimata fie s-ar fi opus la contractarea împrumutului ca datorie comună și achiziționarea imobilelor litigioase ca bunuri comune, fie ar fi fost de acord ca împrumutul să fie personal și terenurile să fie bunuri personale ale recurentului, întrucât nu o priveau sub nicio formă, nu avea niciun aport și în consecință niciun avantaj sau dezavantaj financiar sau de orice altă natură. Prin interpretarea prevederilor legale acordată de instanța de apel s-a produs prejudicierea recurentului și îmbogățirea fără temei a intimatei. Intimata nu are niciun aport obiectiv și subiectiv în achiziția imobilului. Este injust să se considere că a dobândit proprietatea acestuia prin simplul fapt al căsătoriei încheiate cu recurentul. Pe de o parte prezumția datoriei comune nu a fost înlăturată, iar pe de altă parte prezumția comunității de bunuri este răsturnată de toate elementele subiective și obiective ce constituie achiziția imobilului, respectiv decizia de achiziție, încheierea contractului, părțile între care s-a încheiat, prețul achitat și sursa banilor - împrumutul, care nu doar că a făcut posibilă tranzacția, banii chiar au fost împrumutați special în acest sens și maniera în care au fost restituiți (după 4 ani de la divorț), situația garanțiilor și sarcinilor existente asupra imobilului la achiziție, constituite, modificate și stinse tot în contextul profesional al recurentului. Învederează că suma împrumutată a avut o valoare semnificativă, depășind veniturile obișnuite ale recurentului și ale intimatei pe timpul căsătoriei, care nu permiteau achiziționarea unor astfel de imobile. În acest caz, se prezumă că prețul a fost achitat, în măsura corespunzătoare, din sume de bani reprezentând bunuri proprii recurentului, adică din banii proprii care au fost împrumutați și restituiți exclusiv de către acesta. Or, nu suntem în situația unei construcții juridice fără suport în legislație așa cum reține instanța de apel, ci în situația extrapolării unui raționament logic și just chiar al legiuitorului, precum cel aplicat în cazul subrogației unui bun personal cu banii obținuți din vânzarea acestuia, aplicat și în cazul subrogației unei sume de bani ce constituie o datorie personală cu un bun personal. Scopul legiuitorului este clar de a proteja și patrimoniul propriu al fiecărui soț, căci numai în acest mod se poate realiza echilibrul necesar între interesele comune de ordin patrimonial ale familiei și cele de satisfacere a nevoilor personale ale fiecăruia, prin garantarea unei minime independențe patrimoniale. Această interpretare a textelor legale și a situației de fapt prezintă relevanță juridică și își găsește temeiul în toate normele invocate. Cu privire la cel de-al doilea argument reținut de instanța de apel, în sensul că pentru a dobândi bunuri proprii în timpul căsătoriei, este necesar de acordul celuilalt soț, acesta rezultă indubitabil din interpretarea și aplicarea greșită a articolului 345 alin. (2) din C. civ.. Dacă am valida un asemenea raționament, în sensul că pentru a dobândi bunuri proprii în timpul căsătoriei este necesar consimțământul celuilalt soț, ar însemna că celălalt soț trebuie să fie de acord inclusiv cu acceptarea unei moșteniri, de exemplu, sau în cazul achiziționării unor bunuri pentru exercitarea profesiei etc. Mai mult, acesta s-ar putea opune într-o manieră abuzivă la achiziționarea, de către celălalt soț, a unor bunuri personale. Elementul care contează este proveniența banilor sau a bunurilor care substituie banii cu care se plătește o achiziție a unui bun pe care un soț îl dorește ca bun personal. În speță, este clar că terenurile au fost achiziționate din bani care nu se confundă cu bugetul comun al familiei, ci reprezintă bani primiți exclusiv de un soț și care au fost împrumutați de acesta cu un scop clar, acela de a achiziționa terenurile, având în vedere contextul profesional. Un bun este calificat ca fiind comun sau personal prin lege, în raport de tot contextul achiziției, de la cine, când, în ce scop se achiziționează ș.a., și acest aspect nu depinde de poziționarea celuilalt soț de acceptare sau refuzare față de achiziția în sine. Prezumția relativă a comunității de bunuri nu poate fi aplicată în abstract, respectiv fără a se ține cont de tot contextul în unitatea sa. În mod evident intimata a fost total străină de achiziționarea terenurilor litigioase, aceasta nefiind interesată de activitatea recurentului în exercitarea funcției sale și neavând vreo pretenție în acest sens, până la momentul în care și-a dat seama că poate profita de conjunctură și se poate îmbogăți fără să aibă vreun merit sau drept în acest sens. În atare situație, o opoziție expresă a acesteia la achiziționarea terenurilor ar fi fost vădit lipsită de sens juridic întrucât intenția de achiziționare a imobilelor nu și-a avut rădăcinile în căsnicia părților și patrimoniul comun al soților. Pentru același raționament, este greșită interpretarea instanței de apel în sensul că creditorul trebuia să cunoască o atare opoziție, pentru ca bunurile să intre în patrimoniul personal al recurentului. Bunurile imobile terenuri nu au fost cumpărate de recurent cu intenția de a spori patrimoniul comun al soților, adică bunurile comune, iar acest aspect are o relevantă semnificativă, contrar celor reținute de instanța de apel. Patrimoniul comun al soților nu ar fi permis o astfel de achiziție, aspect cunoscut de ambii soți. Astfel, o achiziție de genul în patrimoniul comun, din bani comuni, nici nu ar fi putut face subiectul unei discuții sau intenții a soților, cu atât mai puțin nu s-ar fi putut concretiza într-o astfel de tranzacție. Din nou, și din acest punct de vedere, un eventual refuz sau o eventuală opoziție, cunoscută inclusiv de către creditor, ar fi fost irelevantă din punct de vedere juridic pentru a se concluziona natura de bunuri comune. Referitor la al treilea argument reținut de instanța de apel, în mod nelegal și netemeinic s-a interpretat că recurentul nu a dovedit că împrumutul contractat s-a încheiat în contextul profesional personal, respectiv că a împrumutat banii pentru a achiziționa bunuri necesare exercitării profesiei, în condițiile în care profesia este aceea de director de vânzări, iar bunurile imobile achiziționate sunt imobile terenuri și nu alte bunuri pe care un director de vânzări al unei companii care se ocupă de comerțul cu ridicata al combustibililor lichizi, gazoși și a produselor derivate, le-ar putea folosi în procesul de facilitare a vânzărilor. Achiziția terenurilor litigioase are legătură cu funcția recurentului de director de achiziții la o firmă care se ocupă cu comerțul cu ridicata al combustibililor lichizi, gazoși și a produselor derivate, având în vedere faptul că prin tranzacțiile încheiate s-au eliberat de sarcini aceste terenuri, iar aceste sarcini erau constituite asupra terenurilor în considerarea Contractului de vânzare-cumpărare de produse petroliere încheiate de vânzătoarea societatea angajatoare și cumpărătoarea societatea C.. D. (cu reprezentant al administratorului persoana juridică la acea vreme E. - împrumutătorul) și la care recurentul a deținut calitatea de director de vânzări, profil activitate vânzare printre altele și de produse petroliere, a deținut calitatea de creditor ipotecar asupra imobilului litigios - terenuri imobile, debitor fiind societatea C. S.R.L. și garant ipotecar societatea F. S.A., având în vedere raporturile comerciale desfășurate între părți - Contractul de vânzare-cumpărare produse petroliere nr. x/11.04.2011 încheiat între D. vânzător și C. cumpărător. Așadar, în considerarea calității recurentului și a raporturilor juridice dintre societățile menționate mai sus, s-a încheiat un acord privind sarcinile existente pe imobilul litigios, prin care D. a fost de acord cu radierea ipotecilor, recurentul dobândind calitatea de fidejusor. Cu alte cuvinte, pentru degrevarea imobilului de sarcini, recurentul și-a asumat individual și exclusiv, garantarea unor creanțe, intimata nu a suportat niciun astfel de angajament și nu a contribuit sub nicio formă la toată această situație care a definit parcursul imobilului în patrimoniul recurentului. Toate aceste elemente contribuie la clarificarea situației de bun propriu al recurentului a terenurilor litigioase și atestă nelegalitatea și netemeinicia hotărârii recurate, motiv pentru care solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și dispunerea în consecință, precum și obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata-pârâtă B. a invocat excepția de nulitate pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., întrucât recurentul nu circumscrie aspecte de nelegalitate motivului de recurs invocat. În subsidiar, solicită respingerea recursului, ca nefondat și acordarea cheltuielilor de judecată. Arată că au fost invocate, neprocedural, fără modificarea acțiunii introductive, două temeiuri de drept, respectiv art. 340 lit. c) și art. 340 lit. g), ambele fără aplicabilitate în speță. Referitor la lipsa de aplicabilitate a dispozițiilor art. 340 lit. c)- respectiv bun destinat exercitării profesiei reclamantului, arată că bunurile de uz profesional sunt cele destinate exercitării efective a profesiunii unuia sau celuilalt dintre soți, cum ar fi: instrumentele de lucru ale unei meserii, mașina de cusut sau țesut, vioara unui muzician, biblioteca de specialitate a unui om de știință, atelierele de pictură, de sculptură etc. La dosarul cauzei, a fost depus un contract de muncă, din care rezultă că reclamantul avea calitatea de director de vânzări, într-o companie, care nu are nici o legătură cu aceste imobile. Mai mult, funcția de director de vânzări, nu poate implica printre atribuții să contracteze împrumuturi și să achiziționeze imobile. Probatoriul administrat, nu face dovada utilizării acestor terenuri în scop profesional. De altfel, nici nu există această posibilitate, de a dovedi că o investiției în terenuri situate în zona rezidențială, pot deservi exercitării profesiei unui director de vânzări la o companie având ca obiect de activitate comercializarea energiei electrice. Referitor la lipsa de aplicabilitate a dispozițiilor art. 340 lit. g) - bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum și bunul dobândit în schimbul acestora, arată că recurentul nu a dovedit că bunurile provin din vânzarea unui bun propriu. Recurentul a arătat că prețul a fost plătit din contractarea unui împrumut în timpul căsătoriei, nu prin vânzarea unui bun propriu. Dacă dispoziția art. 340 lit. g) ar fi aplicabilă, în cazul contractării de bunuri în timpul căsătoriei prin contractarea de împrumuturi, ar însemna că toate bunurile dobândite prin împrumuturi bancare, ar fi bunuri proprii ale soțului care a contractat împrumutul. Or, cel mult, ar putea să determine o cotă de contribuție diferită, un drept de creanță și în nici un caz achiziția ca bun propriu. Textul de lege este imperativ și interpretarea lui nu poate fi extinsă (în această categorie: prețul vânzării unui bun propriu; bunul dobândit în schimbul altui bun propriu; sulta obținută în urma schimbului unui bun propriu; bunul cumpărat cu prețul obținut din vânzarea unui bun propriu). Atât timp cât nu a fost făcută proba, provenienței sumei de bani din vânzarea unui bun propriu, acest text legal, nu are aplicabilitate. Modalitatea de dobândire ca și bun propriu invocată de către recurent, nu exista în dispozițiile legale. Căsătoria a fost încheiată sub vechea reglementare, respectiv sub regimul comunității de bunuri. În lipsa unei convenții matrimoniale încheiate între soți prin care aceștia să opteze pentru un alt regim, se va aplica regimul juridic al comunității de bunuri (art. 18 alin. (2) din Codul Familiei). Articolul 21 și urm. din Codul Familiei reglementează regimul juridic al comunității de bunuri. Bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune ale celor doi soți (fac parte din comunitatea de bunuri), indiferent de care dintre soți au fost dobândite. Comunitatea de bunuri nu include: bunurile dobândite înainte de căsătorie (nu este cazul în speță) sau bunurile dobândite prin moștenire sau donație în timpul căsătoriei (nu este cazul în speță). Nici în noua reglementare, în absența unei convenții matrimoniale, care să prevadă contrariul, nu există categorii de bunuri (exceptând bunurile dinaintea căsătoriei sau cele moștenite) care să poată fi dobândite ca și bun propriu. De altfel, dacă sursa banilor ar fi fost una proprie, acest lucru trebuia și putea fi menționat în contractul de vânzare cumpărare, în care, dimpotrivă, reclamantul a declarat că bunul intră în comunitatea de bunuri. Din extrasele de carte funciară, rezulta calitatea intimatei de coproprietar asupra bunurilor. În ce privește contractul de împrumut, arată că acesta este unul sub semnătură privată, încheiat de părti pro causa. Nu există încheiere de dată certă sau încheiere de autentificare și nici dovada transferurilor de bani între cele două părți. Mai mult, nu există nici o dovadă a plății acestei sume de către așa zisul creditor către reclamant. Există doar o plată făcută de reclamant către împrumutător, evident pro causa, înainte de introducerea prezentei cauze pe rolul instanțelor de judecată. Presupunând că este o operațiune reală, naște în sarcina debitorilor o obligație de restituire, fără legătură cu bunurile achiziționate. Astfel, în prezent, valoarea bunurilor este, conform grilei notariale, în cuantum de 264.000 euro. Prin urmare, așa zisul debit este cu mult sub valoarea imobilelor. Totodată, contractarea unui împrumut în timpul căsătoriei, fără acordul părților, împrumut de care intimata a aflat cu ocazia acestui litigiu, nu poate fi opus acesteia, atât timp cât nu a consimțit la încheierea lui, nu are calitatea de creditor. Creditorul, se putea îndestula atât în perioada căsătoriei cât și după, din alte bunuri aflate în patrimoniul debitorului său, creanța nefiind legată de existența bunurilor în patrimoniul reclamantului. Recurentul a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției de nulitate, înlăturarea apărărilor formulate de către intimată și admiterea recursului astfel cum a fost formulat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul formulat în raport criticile susținute și de normele legale incidente, Înalta Curte reține caracterul său nefondat, potrivit celor ce urmează: În cauza dedusă judecății, instanțele au avut a statua asupra regimului juridic al celor 29 loturi de teren achiziționate de reclamant în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19.04.2016 în timpul căsătoriei sale cu pârâta - căsătorie care, fiind încheiată la 26.03.2011, se află sub regimul comunității legale în virtutea dispozițiilor tranzitorii ale art. 27 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. - după cum acestea aparțin masei bunurilor comune (ale soților) ori categoriei bunurilor proprii, reclamantul invocând acest din urmă regim juridic cu trimitere la dispozițiile art. 340 lit. c) și g) din C. civ. Este legală soluția instanțelor de fond care, în privința imobilelor supuse verificării jurisdicționale, au reținut că acestea se află sub regimul comunității legale, în privința lor acționând prezumția legală de comunitate care nu a fost răsturnată prin tezele susținute de reclamant și probele administrate de acesta, chiar dacă actul de dobândire s-a încheiat numai de unul dintre soți (reclamantul) și prețul a fost achitat cu banii proveniți dintr-un împrumut contractat doar de acesta, însă în timpul căsătoriei. În esență, teza împrumutului contractat doar de către reclamant fără înștiințarea și acordul pârâtei (potrivit motivelor din cererea de chemare în judecată), constatat prin înscrisul sub semnătură privată datat 14.11.2013, care ar fi generat o datorie personală a acestuia (și nu una comună a soților) a fost invocată în justificarea calității de bunuri proprii a imobilelor terenuri cu trimitere la norma art. 340 lit. g) din C. civ. Or, așa cum corect s-a reținut încă din fața primei instanțe, pentru a se invoca regimul de bun propriu în temeiul dispozițiilor art. 340 lit. g) din C. civ. (cazul de subrogație reală cu titlu universal) reclamantul ar fi trebuit să invoce și să facă dovada că suma de 267.012 RON, achitată cu titlu de preț al terenurilor, provine nu dintr-un împrumut, ci din valorificarea unui bun propriu, ceea ce acesta nici măcar nu a susținut. Teza datoriei persoanele generate de încheierea singur, doar de către reclamant, a unui contract de împrumut constituie o cauză distinctă și autonomă în baza căreia acesta pretinde reținerea regimului de bunuri proprii a terenurilor, pe care în mod confuz o asociază normei legale mai sus menționate (potrivit susținerilor proprii din memoriul de recurs, prin extrapolarea "unui raționament logic și just chiar al legiuitorului, ca cel aplicat în cazul subrogației unui bun cu banii obținuți din vânzarea acestuia, aplicat și în cazul subrogației unei sume de bani ce constituie o datorie personală, cu un bun personal") deoarece, în mod evident, ipoteza acesteia - bunurile, sumele de bani ori valorile care înlocuiesc un bun propriu - nu se regăsește în cauză și nu are legătură cu situația de fapt a litigiului prezentată de parte. Or, o aplicare prin extrapolarea raționamentului legiuitorului unei situații analoage celei reglementate printr-o normă de excepție, după cum pretinde recurentul, nu e permisă, excepțiile fiind de strictă interpretare și aplicare. Însă, după cum corect a reținut instanța de apel, nici teza datoriei personale nu justifică reținerea regimului juridic de bunuri proprii în privința imobilelor terenuri și aceasta tocmai întrucât un atare caracter nu a putut fi reținut în privința datoriei generate prin încheierea contractului de împrumut din 14.11.2013. Așa cum susține recurentul, spre deosebire de bunurile soților - guvernate de regula potrivit căreia bunurile sunt prezumate a fi comune, iar proprii sunt doar cele expres și limitativ prevăzute de lege - în materia datoriilor regula care permite calificarea acestora e inversă, datoriile soților sunt prezumate a fi personale, iar comune sunt numai datoriile expres și limitativ prevăzute de lege. Una dintre datoriile expres și limitativ prevăzute de lege ca fiind comună este cea evocată în cuprinsul art. 351 lit. a) din C. civ., respectiv obligațiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea bunurilor comune, normă legală deplin incidentă și în cazul contractului de împrumut datat 14.11.2013 (pe care însă recurentul o exclude nejustificat, deși chiar ea dă regimul datoriei supuse analizei) despre care se afirmă că a procurat resursele materiale de achiziționare a bunurilor imobile care, dobândite fiind în timpul căsătoriei soților, intră sub regimul comunității legale ca bunuri comune cât timp nu s-a demonstrat că fac parte din categoria de excepție și limitativ prevăzută a bunurilor proprii, corespunzătoare ipotezelor descrise în cuprinsul art. 340 C. civ. Caracterul de datorie comună a celei izvorâte prin contractarea împrumutului utilizat în achiziționarea bunurilor în litigiu decurge din dispoziția legii - art. 351 lit. a) C. civ. - iar acest regim există ca atare indiferent că împrumutul a fost convenit doar de unul din soți, chiar fără știrea sau acordul celuilalt, de valoarea împrumutului ori de faptul restituirii sale doar de către unul dintre soți, eventual (și) după divorțul acestora. - Este îndreptățită critica recurentului ce vizează considerentul instanței de apel potrivit căruia, pentru dovedirea caracterului personal al datoriei izvorâte din încheierea contractului de împrumut, calea era dovedirea opoziției intimatei la realizarea împrumutului și a cunoașterii acesteia de către creditor. Regimul comunității legale este - așa cum o spune și titulatura sa - în primul rând, unul legal, astfel că, atât bunurile dobândite, cât și datoriile realizate de soți în timpul căsătoriei aflate sub acest regim devin comune sau proprii după situația lor legală concretă (circumstanțele factuale calificate juridic conform ipotezelor descrise de lege pentru categoria de bunuri comune/bunuri proprii sau de datorii proprii/datorii comune) și nu prin simpla manifestare de voință a soților de a le dobândi sau contracta ca bunuri/datorii comune sau proprii. Consecința legală a acestui regim juridic este aceea că bunurile achiziționate de reclamant în circumstanțele de fapt stabilite în fața instanțelor de fond nu pot fi considerate proprii, în pofida convingerii acestuia că intimata nu a avut niciun aport obiectiv și subiectiv la realizarea achiziției și că toate elementele care au concurat la realizarea tranzacției îi aparțin (decizia de achiziție, încheierea contractului, părțile acestuia, prețul achitat, sursa banilor din împrumutul realizat în acest scop, maniera restituirii, situația garanțiilor și sarcinilor existente). În egală măsură, nici poziționarea intimatei față de realizarea împrumutului, printr-o eventuală opoziție față de realizarea acestuia, cunoscută sau nu de creditor, nu califica datoria astfel născută ca fiind comună sau proprie unuia dintre soți cât timp elementele situației de fapt au relevat că sumele împrumutate au fost alocate achiziției de bunuri care, în raport cu dispozițiile art. 339 și 340 din C. civ., nu pot fi altfel calificate decât ca bunuri comune, fapt ce atrage incidența prevederilor art. 351 lit. a) în privința datoriei născute în conexiune cu achiziția acestor bunuri, independent de faptul că reclamantul sau pârâta ar fi dorit sau nu ca aceasta (datoria) să aibă un alt regim juridic. Considerentul criticat, utilizat în motivarea deciziei din apel, deși greșit, nu schimbă cu nimic situația litigiului (soluția adoptată fiind una corectă, al cărei suport e dat de celelalte considerente), fiind nerelevant și indiferent în economia cauzei întrucât se bazează pe o ficțiune, pe o variantă ipotetică propusă de instanță, dar neregăsită în realitatea obiectivă a cauzei. Este corectă însă observația instanțelor de fond, anume că pentru a-și susține teza categoriei de bunuri proprii în privința bunurilor litigioase, reclamantul apelează la o construcție juridică fără suport în legislație întrucât, așa cum se înțelege din întreaga motivare a cererii de chemare în judecată și a memoriului de recurs, ceea ce se dorește este validarea voinței sale manifestată încă de la data dobândirii bunurilor, de a le achiziționa ca bunuri proprii și nu cu intenția de a spori patrimoniul comun al soților, așa cum o afirmă expres. Deși consideră că voința sa, în conținutul mai sus arătat și care a stat la baza achiziționării bunurilor, are o relevanță semnificativă în determinarea regimului juridic al acestora (ca fiind bunuri proprii), recurentul greșește tocmai prin aceea că ignoră regimul legal al bunurilor sub care s-a desfășurat căsătoria sa cu pârâta, caracterizat prin aceea că - așa cum s-a reținut anterior - legea, iar nu voința părților, dă calificarea bunurilor și datoriilor ca fiind, după caz, proprii ori comune, în timp ce manifestarea de voință a soților poate să influențeze acest regim doar în măsura în care se transpune în ipotezele legale descrise de lege pentru cele două categorii ale patrimoniului familiei, bunuri și datorii. - În mod nefondat este criticat considerentul instanței de apel, sprijinit pe interpretarea per a contrario a art. 345 alin. (2) C. civ., potrivit căruia pentru dobândirea de bunuri proprii în timpul căsătoriei, ar fi necesar acordul și al celuilalt soț, întrucât recurentul scapă din vedere atunci când formulează critica și când deduce concluzia sa (în sensul că s-ar ajunge în situația absurdă că ar trebui ca un soț să-și dea acordul la acceptarea moștenirii celuilalt soț sau pentru achiziția de bunuri necesare exercitării profesiei acestuia), că instanța are în vedere o ipoteză specifică, anume a achiziției de bunuri proprii de o valoare însemnată din fonduri/bunuri comune ale soților (art. 341 C. civ.), în timpul căsătoriei. Or, exemplele pe care recurentul le folosește spre a combate afirmația instanței - care consideră în mod pertinent că, într-o astfel de ipoteză, nu se menține mandatul tacit acceptat legal ca existând între soți atunci când e vorba de achiziționarea de bunuri comune - nu se verifică și nu demontează argumentul folosit. - În sfârșit, în mod corect instanța de apel a înlăturat și teza calității de bunuri proprii a imobilelor litigioase susținută de reclamant cu trimitere la dispozițiile art. 340 lit. c) din C. civ. și explicată la nivel factual prin contextul profesional în care a acționat acesta, luând un împrumut de la acționarul societății al cărei angajat era (pe un post de director de achiziții la o societate ce se ocupă cu comerțul cu ridicata al combustibililor lichizi, gazoși și al produselor derivate) pentru a plăti prețul imobilelor și a elibera terenurile de sarcinile care le grevau. Potrivit art. 340 lit. c) din C. civ., nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soț bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soți, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerț care face parte din comunitatea de bunuri. Așadar, astfel de bunuri sunt proprii în considerarea destinației, a afectării lor exercitării unei îndeletniciri cu titlu profesional, apartenența bunurilor în litigiu la această categorie neputând fi justificată ori demonstrată prin ceea ce recurentul a descris a constitui "contextul profesional" în care s-a aflat atunci când a achiziționat terenurile, context care, departe de a corespunde categoriei juridice avute în vedere de legiuitor, corespunde mai degrabă unei relații de afaceri și interese care însă nu poate da calificarea de bunuri proprii imobilelor astfel achiziționate. Este, deci, corectă observația instanței de apel potrivit căreia contextul profesional în care reclamantul a intrat în posesia unei sume de bani și a achiziționat bunurile imobile litigioase nu are corespondent în lege, deoarece acesta nu are nicio legătură cu categoria juridică descrisă în cuprinsul art. 340 lit. c) din C. civ. și care se referă - precum s-a arătat -la bunuri destinate, afectate ori care servesc în mod direct unei îndeletniciri cu titlu profesional. Or, așa cum au reținut ambele instanțe de fond, profesia reclamantului nu are legătură cu bunurile achiziționate ori cu categoria acestora (loturi de teren intravilan dintr-un ansamblu rezidențial), iar relațiile de afaceri existente între societățile vânzătoare a terenurilor, cea titulară a garanțiilor care este și angajator al reclamantului, având ca acționar pe cel ce a oferit suma de bani împrumut nu corespund nici categoriei juridice a bunurilor proprii prevăzută de art. 340 lit. c) din C. civ. și nici unei alte categorii dintre cele prevăzute în același text de lege. Este, prin urmare, conformă legii concluzia instanței de apel în sensul apartenenței bunurilor în litigiu categoriei bunurilor comune, regim legal care nu este influențat ori determinat, contrar susținerilor recurentului, de intenția cu care el ar fi achiziționat imobilele (de a deveni bunurile sale proprii), de costul ridicat al tranzacției care depășea patrimoniul comun al familiei ori de restituirea împrumutului la patru ani de la intervenirea divorțului doar de către acesta (împrejurare care, eventual, îndreptățește pretinderea de către soț a unei contribuții mai mari la dobândirea bunurilor comune, dar care nu e de natură să califice retroactiv bunul dobândit sub regimul comunității legale ca fiind unul propriu). În considerarea acestor motive, apreciind ca nefondat recursul formulat, Înalta Curte îl va respinge în consecință iar în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ. va obliga pe recurent să plătească intimatei cheltuieli de judecată în recurs, în cuantum de 5950 RON, constând în onorariu de avocat pentru plata căruia au fost depuse la dosar dovezi la dosarul de recurs.