ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1256/2025

Pretenția dedusă judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. x/2022, reclamanta A. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâtul B., instanța să dispună obligarea acestuia la restituirea sumei de 43.000 euro (209.800 RON), plătită nedatorat, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1192/10 aprilie 2024, Tribunalul Constanța, secția I civilă a respins acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B., având ca obiect "pretenții", ca nefondată. A obligat reclamanta la plata către pârât a sumei de 5.294 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat.

Hotărârea pronunțată în apel. Împotriva acestei sentințe civile, a declarat apel reclamanta. Prin decizia civilă nr. 205/C din 30 octombrie 2024, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1192 din 10.04.2024, pronunțate de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu intimatul-pârât B., ca nefondat.

Recursul exercitat în cauză Împotriva deciziei civile nr. 205/C, pronunțată în cauză de Curtea de Apel Constanța la data de 30.10.2024, reclamanta A. a formulat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate, trimiterea cauzei spre rejudecare și obligarea intimatului-pârât B. la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere următoarele considerente de fapt și de drept: Prin cererea de chemare în judecată formulată, recurenta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 43.000 Euro, în temeiul răspunderii civile delictuale, reprezentând parte din sumele pe care recurenta i le-a transmis intimatului în timpul relației pe care aceștia au avut-o, în considerarea acestei relații și la solicitarea intimatului. Recurenta a apreciat că prin sentința civilă nr. 1192 din 10.04.2024, pronunțată de Tribunalul Constanța, fără a fi analizate probele administrate, respectiv numeroasele discuții purtate între părți, existente la dosarul cauzei, instanța de fond a respins demersul judiciar formulat, reținând, în esență, că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, întrucât sumele de bani solicitate au fost remise în considerarea relației de prietenie dintre părți, fără vreo influență din partea intimatului. Împotriva acestei hotărâri s-a formulat apel, cale de atac ce a fost respinsă de Curtea de Apel Constanța. Astfel, instanța de apel a analizat probele existente la dosar, respectiv discuțiile purtate între părți, sens în care a realizat o reapreciere a situației de fapt și a conchis că remiterea sumelor de bani în patrimoniul intimatului a fost determinată de conduita acestuia, prin sugestii sau solicitări exprese în acest sens. Cu toate acestea, recurenta a arătat că, printr-o interpretare ce încalcă normele de drept material și cu aplicarea greșită a acestora, instanța de apel a apreciat că acțiunile intimatului nu îmbracă forma faptei ilicite, delictuale, ci conturează mai degrabă o îmbogățire fără justă cauză sau existența unui eventual raport juridic de împrumut, interpretare ce nu poate fi reținută raportat la conținutul normelor civile incidente. Recurenta a subliniat că, potrivit art. 1349 C. civ., "orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane", text care reglementează, în mod generic, răspunderea civilă delictuală. Astfel, recurenta a criticat hotărârea atacată, susținând că esența răspunderii civile delictuale constă în cauzarea unui prejudiciu prin încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane. În acest context, recurenta a considerat că instanța trebuia să analizeze buna-credință a intimatului, arătând că acesta a recurs intenționat și calificat la metode dolosive pentru obținerea unor sume de bani necuvenite. Recurenta a evidențiat că a avut credința că remite sumele de bani persoanei alături de care urma să își întemeieze o familie, în condițiile în care intimatul avea deja o altă relație ascunsă, comportamentul acestuia având ca unic scop obținerea unor sume de bani. Fapta ilicită, element obiectiv al răspunderii delictuale, reprezintă acea acțiune sau inacțiune prin care s-a adus atingere drepturilor subiective ale altor persoane, sau intereselor lor legitime de natură a le cauza un prejudiciu. Astfel, conform actualei reglementări a răspunderii civile delictuale, fapta ilicită poate fi reținută chiar și atunci când vorbim doar de interes legitim al persoanei lezate printr-o acțiune sau inacțiune. Totodată, recurenta a subliniat faptul că, noțiunea de obicei al locului reținută în cuprinsul art. 1349 C. civ., reprezintă o uzanță, astfel cum ea este reglementată de art. 1 alin. (6) C. civ., care este aplicabilă în cazurile neprevăzute de lege. Astfel, conform art. 1 alin. (2) C. civ., în cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanțele, iar în lipsa acestora, dispozițiile legale privitoare la situații asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziții, principiile generale ale dreptului. Contrar celor reținute de instanța de apel, apreciază recurenta că situația de fapt redată și probată, impunea o analiza a bunei-credințe a intimatului în cadrul relației pe care a dezvoltat-o cu ea, întrucât intimatul a recurs în mod absolut intenționat și calificat la metode dolosive în scopul obținerii unor sume de bani necuvenite. Or, se impune a fi reținut faptul că, a avut credința că remite sumele de bani persoanei cu care urma să se mute, alături de care urma să își întemeieze o familie, cu toate că intimatul avea deja o altă relație ascunsă cu o altă femeie, singurul motiv pentru care mai ținea legătura cu ea fiind cel legat de obținerea sumelor de bani achiziționării unui imobil, iar tot comportamentul său nu conturează decât faptul că a urmărit de la bun început obținerea unor sume de bani. A mai subliniat recurenta că, conceptul de bună-credință este prezent într-o varietate de domenii juridice și servește ca un standard moral și juridic pentru comportamentul părților în relațiilor sociale, contribuind la menținerea încrederii și stabilității în relațiile juridice. Chiar dacă nu există o reglementare în dreptul comun sau în alte legi speciale care să facă referire expresă la drepturile și obligațiile părților în cadrul unei anumite relații sociale, așa cum este și cea din cauză. aceasta nu presupune excluderea anumitor fapte din sfera ilicitului. În plus, art. 1349 C. civ. nu face trimitere doar la reguli de conduită prescrise de lege, ci si la acele reguli de conduită prescrise de societate, prin obiceiul locului, care conțin și o componentă de moralitate, ca standard pentru comportamentul părților și care contribuie la menținerea încrederii și stabilității în relațiile juridice. Chiar dacă nu este prestabilit de legiuitor conținutul noțiunii de bună-credință, în literatura de specialitate s-a arătat faptul că această componentă a relațiilor sociale/juridice presupune respectarea angajamentelor cu sinceritate, fără răutate și fără intenția de vătăma. Or, contrar normelor sociale de conduită, care imprimă necesitatea de comportament sincer în orice relație interumană, intimatul, cu știință asupra faptului că nu urmărește consolidarea relației cu recurenta, i-a solicitat acesteia, în mod continuat, sume de bani, cu intenția directă de a o prejudicia și de a păstra pentru sine niște foloase materiale. Chiar dacă nu a formulat o plângere penală în acest scop și chiar dacă nu este atributul instanței civile de a stabili o eventuală răspundere penală, există numeroase hotărâri judecătorești în materie penală care condamnă un astfel de comportament, care intră în sfera ilicitului, în sfera delictuală și care se circumscrie infracțiunii de înșelăciune, astfel cum aceasta este reglementată de art. 244 C. pen. În speță, în raport de situația de fapt incidentă în cauză, intimatul, pe fondul acțiunii generale de inducere în eroare a recurentei, constând în prezentarea unor proiecte fictive de viață în comun și întemeierea unei familii, a solicitat recurentei să îi vireze diferite sume de bani, sume de bani care au și fost remise intimatului tocmai în considerarea unei relații despre care recurenta a fost lăsată să creadă că este una stabilă și serioasă. Or, în acest context, este important a fi analizat modul în care intimatul a acționat, cu această intenție directă și vătămătoare, mod de operare care conturează existența unei fapte ilicite care i-a creat un prejudiciu. În continuare, recurenta a redat discuțiile din care rezultă modul de operare al intimatului, mod pe care instanța de apel l-a reținut, dar nu l-a calificat juridic în sfera ilicitului, realizând astfel o interpretare greșită a normelor de drept material. Din aceste discuții rezultă că intimatul solicita periodic sume de bani recurentei, aplicând presiuni emoționale și invocând diverse pretexte și necesități personale sau ale familiei sale, profitând de sentimentele recurentei pentru a obține avantaje materiale nejustificate. La finalul relației, după ce intimatul i-a recunoscut recurentei că avea o altă relație, recurenta i-a solicitat sumele de bani transmise, iar intimatul a fost inițial de acord, propunând chiar un plan de restituire în rate lunare, plan neacceptat însă de recurentă. Ulterior, intimatul și-a schimbat atitudinea și a început să o amenințe pe recurentă, dovadă a relei sale credințe și a intențiilor dolosive. Recurenta a precizat că instanța de apel a aplicat eronat normele dreptului material referitoare la răspunderea civilă delictuală și a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare. Recurenta nu a solicitat administrarea de probe noi în susținerea recursului formulat și a cerut judecarea cauzei în lipsa părților.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată. Intimatul a susținut că instanțele anterioare au apreciat corect că acțiunile sale nu îmbracă forma faptei ilicite, nefiind identificate încălcări concrete ale normelor juridice. Intimatul a precizat că sumele de bani primite de la reclamantă i-au fost remise în contextul unei relații amoroase, fără vreo acțiune dolosivă sau constrângere emoțională din partea sa. Intimatul a subliniat că toate sumele și cadourile au fost oferite de recurentă în mod voluntar și conștient, fără a fi determinată în vreun fel de comportamentul său. A mai susținut intimatul că recurenta avea cunoștință deplină despre situația sa personală și financiară, sprijinindu-l benevol și fără vreo pretenție de restituire. Intimatul a subliniat că schimbarea sentimentelor în cadrul relației amoroase nu poate fi calificată ca acțiune ilicită și nu justifică atragerea răspunderii civile delictuale. Prin urmare, intimatul a solicitat respingerea recursului, susținând că instanța de apel a analizat corect și complet circumstanțele cauzei și a aplicat în mod corespunzător normele juridice relevante. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând, cu prioritate, excepția nulității recursului, invocată din oficiu, în conformitate cu prevederile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte o va admite și va anula recursul, pentru următoarele considerente: Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 483 alin. (3) și ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual aplicabile, astfel că motivarea recursului presupune invocarea unor critici de nelegalitate care trebuie, pe de o parte, să privească soluția atacată, iar, pe de altă parte, să se circumscrie motivelor prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ. Cu alte cuvinte, în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute de lege, niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă sau reevaluarea situației de fapt. Scopul recursului transcende interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii materiale și/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele și le poate aprecia (în primă instanță) sau, după caz, reaprecia și completa (în apel). Prin urmare, nu se poate pretinde instanței de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanță de fond, vădit contrar rolului recursului. În cauză, memoriul de recurs nu respectă aceste exigențe legale. Înalta Curte reține că instanța de apel a analizat pe larg situația de fapt și cadrul juridic și a constatat că, deși din conversațiile dintre părți rezultă sugestii ori solicitări de sume de bani, aceste conduite nu încalcă în mod concret o normă de drept material, conturând cel mult o posibilă îmbogățire fără justă cauză ori un eventual raport de împrumut, iar nu o faptă ilicită în sensul art. 1349 C. civ. Or, curtea de apel a arătat în mod expres că nu este chemată să aprecieze moralitatea relației ori buna sau reaua-credință în abstract, atâta vreme cât nu se indică un text normativ încălcat, iar prejudiciul pretins nu decurge dintr-o faptă ilicită, motiv pentru care examinarea celorlalte condiții ale răspunderii delictuale devine lipsită de utilitate. Înalta Curte mai reține că instanța de apel a clarificat faptul că dolul a fost invocat ca stare de fapt și nu ca viciu de consimțământ, a delimitat obiectul pretențiilor și a administrat strict probele utile, respingând mijloacele neconcludente. Pe acest cadru, criticile formulate prin cererea de recurs nu se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Invocarea generică a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără individualizarea unei norme materiale pretins încălcate ori interpretate greșit și fără explicarea modalității concrete a erorii, nu satisface exigențele controlului de legalitate, întrucât recursul urmărește o nouă subsumare a faptelor și nu denunță o veritabilă interpretare eronată a dreptului material. Critica referitoare la așa-zisa calificare juridică greșită, prin raportare la îmbogățire fără justă cauză ori la un posibil împrumut, tinde să substituie aprecierea instanței de apel cu propria apreciere a recurentei și privește aplicarea normei la situația de fapt, nu conținutul normei, astfel că nu intră în sfera dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Reclamanta, în cererea de recurs, precizează că dispozițiile art. 1349 C. civ. au fost încălcate și că fapta ilicită este dovedită, însă o asemenea susținere presupune o reevaluare a probelor și a inferențelor factuale, iar nu corectarea unei erori de interpretare a conținutului normei materiale, motiv pentru care nu se circumscrie motivului de casare invocat. Înalta Curte, având în vedere critica întemeiată pe art. 1349 C. civ., pe "obiceiul locului" și pe buna-credință, reține că textul art. 1349 C. civ. consacră un standard general de conduită și nu instituie, în sine, o răspundere obiectivă în afara dovedirii unei fapte ilicite concrete, contrare unei obligații juridice determinate ori unui standard normativ aplicabil. Pentru a fi incidentă răspunderea delictuală, interesul legitim pretins lezat trebuie să fie unul recunoscut de ordinea juridică, iar nu o simplă așteptare subiectivă legată de evoluția unei relații personale. În raport cu situația de fapt stabilită în apel, remiterea voluntară a sumelor în contextul relației dintre părți nu echivalează cu încălcarea unei norme materiale determinate. Invocarea de către recurentă a "obiceiului locului" nu poate suplini inexistența unei reguli juridice concrete, întrucât uzanțele sunt aplicabile numai în măsura în care sunt dovedite ca practici constante, general recunoscute și apte să completeze norma legală în cazurile neprevăzute de lege. Recurenta nu a indicat și nu a dovedit existența unei asemenea uzanțe care să impună, în relații de natură personală, obligații juridice specifice a căror încălcare să constituie faptă ilicită în sensul art. 1349 C. civ. Susținerea privind conduita "dolosivă" a intimatului nu poate fundamenta, în lipsa identificării unei norme materiale încălcate, o răspundere delictuală. Dolul, ca instituție, are relevanță preponderent în materia viciilor de consimțământ, iar în lipsa unui raport juridic în care consimțământul să fi fost viciat și a unei corespunzătoare valorificări pe calea juridică adecvată, simpla evocare a unor manopere în plan personal nu transformă un comportament reprobabil moral într-o faptă ilicită civilă. Buna-credință funcționează ca principiu de interpretare și de exercitare a drepturilor, însă nu creează, în absența unei obligații juridice determinate, tipuri autonome de ilicit. În consecință, critica prin care se susține că, prin raportare la art. 1349 C. civ., ar fi dovedită fapta ilicită solicită, în realitate, o reevaluare a probelor și o reconfigurare a calificării faptelor stabilite de instanța de apel. O asemenea abordare excede motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât nu indică o greșită interpretare a conținutului normei materiale, ci propune o nouă subsumare a faptelor la această normă. Cu privire la pretinsa calificare greșită a faptelor intimatului, Înalta Curte constată că operațiunea de calificare juridică se raportează la situația de fapt stabilită de instanța de apel și implică o apreciere a probelor care nu poate fi reluată pe calea motivului de casare vizând aplicarea greșită a legii materiale. Critica vizează, în realitate, o nouă lectură a faptelor, nu conținutul normei materiale. Analogia cu tipicitatea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 244 C. pen. are caracter pur ilustrativ și nu suplinește inexistența identificării unei norme civile încălcate, instanța de apel nefundamentând soluția pe dispoziții de drept penal și neexistând o hotărâre penală definitivă care să impună calificarea în plan civil, astfel încât motivul nu intră în ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Or, teza privind caracterul subsidiar al îmbogățirii fără justă cauză este corectă în plan teoretic, dar irelevantă în lipsa dovedirii ilicitului, iar critica vizează opțiunea de calificare a situației concrete și nu interpretarea regulilor de drept material privind subsidiaritatea, neputând fi primită în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Susținerea recurentei că nu a existat un împrumut întrucât nu s-a stabilit un termen de restituire și nu a existat convenție privește constatări de fapt și voința părților, iar curtea de apel a reținut că tabloul probator nu evidențiază încălcarea vreunei norme materiale, discuția despre împrumut având caracter alternativ, astfel încât critica nu indică o regulă de drept material interpretată greșit și nu se subsumează art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Cu privire la nerecunoașterea caracterului de victimă al recurentei, Înalta Curte reține că o asemenea calificare depinde de dovada unei fapte ilicite și a prejudiciului în accepțiunea dreptului civil. Întrucât instanța de apel a constatat inexistența ilicitului civil, critica exprimă o nemulțumire față de evaluarea situației de fapt, fără a semnala o aplicare greșită a unei norme materiale. Afirmația globală potrivit căreia ar fi îndeplinite toate condițiile răspunderii delictuale invită la o rejudecare pe fond a probelor și nu identifică o eroare de interpretare a conținutului normei de drept material, depășind astfel cadrul controlului de legalitate circumscris de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În raport cu motivarea instanței de apel și cu conținutul cererii de recurs, Înalta Curte constată că argumentele recurentei nu semnalează o încălcare ori o aplicare greșită a unei norme de drept material în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ci propun o nouă calificare și o reevaluare a situației de fapt. Invocarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. presupune enunțarea principiilor sau a regulilor de drept aplicabile speței, interpretarea pe care recurentul o consideră corectă și discordanța acestei interpretări cu cea dată de instanța a cărei hotărâre se atacă. Așadar, descrierea încălcării unei norme de drept material trebuie să fie argumentată în concret, prin raportare la datele speței și nu se poate face prin enunțuri generice, lipsite de acoperire argumentativă. Însă, după cum mai sus s-a argumentat criticile recurentei nu relevă dispozițiile legale greșit interpretate și aplicate de instanța de apel în soluționarea acțiunii, ci, în realitate, exprimă nemulțumirea acesteia față de concluzia reținută de instanțele de fond, anume că nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor pentru atragerea răspunderii pârâtului. Înalta Curte reține că nemulțumirile recurentei referitoare la modul în care instanța de apel a stabilit situația de fapt și a interpretat probatoriul administrat în cauză nu se pot constitui în critici de nelegalitate, care să poată fi deduse judecății pe calea recursului. Este de reamintit că atributul stabilirii situației de fapt și al aprecierii probelor utile spre această finalitate, anume a rejudecării fondului, aparține în mod exclusiv instanțelor de fond, obiectul și scopului recursului fiind reglementate, în mod imperativ, prin dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Față de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) coroborat cu art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., va admite excepția nulității recursului, invocată din oficiu, și va anula recursul. În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, recurenta-reclamantă va fi obligat la plata sumei de 5.000 RON, către intimatul-pârât B., cu titlu de cheltuieli de judecată, dovedite conform chitanței de la dosarul de recurs.