ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 939/2025

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanta, secția I civila la 27 iunie 2018, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu C. și D., obligarea pârâților la plata către reclamanți a sumei de 82.000 euro sau a echivalentului în RON la data plății (385.400 RON la data sesizării instanței), la care se adaugă dobânzile legale penalizatoare, începând cu data sesizării instanței și până la data plății efective și integrale a debitului principal; obligarea pârâților la plata sumei de 16.943,48 RON, cheltuite pentru amenajarea și dotarea imobilului, precum și la cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă Prin sentința civilă nr. 2341 din 10 octombrie 2018, Tribunalul Constanța - Secția I civilă a admis în parte, acțiunea reclamanților, pârâții fiind obligați să plătească suma de 82.000 euro (în echivalent RON la data plății), cu dobânda legală penalizatoare aferentă acestei sume, calculată începând cu data de 27.06.2018 și până la data plății efective a debitului restant. A fost respinsă ca nefondată, acțiunea pe capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâților la plata sumei de 16.943,48 RON, cu titlu de sume avansate de reclamanți pentru amenajarea și dotarea imobilului. Au fost obligați pârâții la plata către reclamanți, a sumei de 12.814 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în limita pretențiilor admise.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, în primul ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 11/C din 13 februarie 2020, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a admis apelul reclamanților A. și B., formulat împotriva sentinței civile nr. 2341/10.10.2018 pronunțate de Tribunalul Constanța și a considerentelor acesteia. A schimbat în parte, sentința apelată, în sensul că a obligat pârâții la plata către reclamanți a sumei de 2.291,70 RON reprezentând cheltuieli cu amenajarea imobilului. A înlăturat din sentința apelată, considerentele referitoare la rezoluțiunea promisiunii, pe care le-a înlocuit cu considerentele prezentate în decizia instanței de apel. A respins ca nefondat, apelul pârâților C. și D., formulat împotriva aceleiași hotărâri și a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate. A obligat intimații-pârâți C. și D. la plata către apelanții-reclamanți a sumei de 4842,70 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (taxă de timbru și onorariu avocat ales).

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în primul ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 1560 din 29 iunie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de pârâții C. și D., a casat decizia nr. 11/C din 13 februarie 2020 a Curții de Apel Constanța, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, în al doilea ciclu procesual Prin decizia nr. 145/C din 9 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a fost admis apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 2341 din 10 octombrie 2018 pronunțate de Tribunalul Constanța și a considerentelor acesteia, a fost schimbată, în parte, sentința apelată, în sensul că au fost obligați pârâții la plata către reclamanți a sumei de 2.291,7 RON, reprezentând cheltuieli cu amenajarea imobilului; au fost înlăturate din sentința apelată considerentele referitoare la încetarea clauzei penale prin rezoluțiune; a fost respins apelul formulat de apelanții pârâți C. și D. împotriva sentinței civile nr. 2341 din 10 octombrie 2018, pronunțate de Tribunalul Constanța, în dosarul nr. x/2018, ca nefondat; a fost menținut restul dispozițiilor sentinței apelate; au fost obligați intimații-pârâți C. și D. la plata către apelanții-reclamanți a sumei de 13.412,7 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (taxă de timbru și onorariu avocat).

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în al doilea ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 2193 din 16 noiembrie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2018, instanța a admis recursul declarat de pârâții C. și D. împotriva deciziei nr. 145/C din 09 iunie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a fost casată decizia recurată și trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, în al treilea ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 79/C din 15 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă în dosarul nr. x/2018, instanța a admis apelul declarat de apelanții-pârâți C. și D., împotriva sentinței civile nr. 2341/10.10.2018 pronunțate de Tribunalul Constanța și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că: A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții B. și A., în contradictoriu cu pârâții C. și D., ca neîntemeiată. A respins apelul formulat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 2341/10.10.2018 pronunțate de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2018 și a considerentelor acesteia, ca nefondat. A obligat intimații-reclamanți A. și B. la plata către apelanții-pârâți C. și D. a sumei de 17662,2 RON reprezentând cheltuieli de judecată (taxă de timbru și onorariu avocat). A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate care nu sunt contrare deciziei pronunțate.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 79/C din 15 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă în dosarul nr. x/2018, au declarat recurs reclamanții A. și B.. Prin cererea formulată, recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, reținând cauza spre rejudecare prin raportare la Decizia nr. 79/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, să se respingă apelul formulat de pârâții E. și să se admită apelul reclamanților. Au solicitat cheltuieli de judecată. Printr-un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că, în rejudecarea apelului, instanța de apel trebuia să se conformeze dezlegărilor de drept și să țină cont de probatoriul administrat în prima rejudecare a apelului, în conformitate cu cele statuate în prima decizie pronunțată în recurs. Limitele rejudecării nu ar fi fost încălcate dacă instanța de apel nu ar fi analizat existența caracterului solidar al obligației promitenților-vânzători dintr-o perspectivă neanalizată de prima instanță de apel în rejudecare și asupra căreia Înalta Curte în ultima decizie a arătat că nu se poate pronunța direct în recurs, în absența unui recurs (incident) pe care să-1 fi formulat reclamanții. Instanța de apel, în rejudecarea apelului, ținând cont de prima decizie a Înaltei Curți și de probatoriul administrat în prima rejudecare, putea proceda la analizarea stării de fapt din perspectiva adusă în discuție de reclamanți - existența solidarității obligației ca urmare a exercitării profesiunii de întreprinzător de către promitenții-vânzători - răspunzând astfel și îndrumărilor obligatorii din prima decizie a Înaltei Curți. Invocarea unor dispoziții ale legii sau a unor principii de drept nu semnifică schimbarea cauzei, cât timp se urmărește numai înlăturarea unei apărări. Or, reclamanții au solicitat instanței de apel să rețină în rejudecare existența solidarității din perspectiva art. 1443 și 1446 C. civ., fiind clar că reținerea solidarității din perspectiva dispozițiilor care reglementează regimul matrimonial nu mai era cu putință după ce se pronunțase Înalta Curte, aceasta răspunzând apărării promitenților-vânzători care au negat existența caracterului solidar al obligației lor de a perfecta actul juridic în formă autentică. Instanța de apel a reținut la fila x, alin. (2): "În ceea ce privește aspectele invocate de apelanții reclamanți referitoare la solidaritatea codebitorilor rezultată din activitatea unei întreprinderi, conform art. 1446 C. civ. ori faptul că pentru debitoarea D. efectele rezoluțiunii s-ar fi produs de la data chemării în judecată, când i s-a transmis și a luat cunoștință de declarația de rezoluțiune, acestea sunt apărări care nu pot fi analizate și validate, fiind formulate în al doilea ciclu procesual (în recurs), respectiv al treilea ciclu procesual (în apel), într-un cadru procesual circumscris exclusiv limitelor celor două decizii de casare". Nu ar fi fost încălcate nici limitele casării și nici dispozițiile art. 478 C. proc. civ., în situația în care instanța de apel ar fi făcut o atare analiză, cu mențiunea că dispozițiile art. 1446 C. civ. au fost invocate în prima rejudecare a apelului și nu au fost reținute de instanța de apel, după administrarea probatoriului, astfel cum indicase Înalta Curte în prima decizie de casare, neexistând la acel moment, ca de altfel nici la acest moment, vreo interdicție de a indica norma legală aplicabilă în cauză (norma care atrage solidaritatea, așa cum ceruse Înalta Curte în prima decizie de casare, întrucât instanța de apel reținuse solidaritatea fără să indice temeiul legal sau convențional). Dacă o astfel de interdicție ar fi existat, ea trebuia sa fi fost indicată prin raportare exactă la norma legală avută în vedere, astfel încât raționamentul instanței să fie unul decelabil. Au susținut că nici dispozițiile Deciziei nr. 79/2022 a Înaltei Curți de și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu ar fi fost încălcate, dacă instanța de apel în rejudecare, ar fi procedat la o corectă aplicare a normei legale la o situație de fapt conturată în prima rejudecare a apelului, după administrarea probatoriului, așa cum impusese Înalta Curte în prima decizie de casare. Printr-un al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că, deși litigiul a fost expus în 30 de pagini, instanța de apel a motivat hotărârea în două pagini. Or, rejudecând apelul, instanța de apel trebuia să arate motivele pe care și-a sprijinit soluția, cu atât mai mult cu cât a schimbat în tot soluția de fond. De asemenea, trebuia să țină cont de deciziile de casare din precedent. Recurenții-reclamanți au mai învederat că nu exista o evaluare a probatoriului administrat după prima casare, iar raționamentul care a condus-o la soluția criticată rămâne ascuns. Al treilea motiv de recurs este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurenții-reclamanți au învederat că în apel au arătat că a fost îndeplinită condiția comunicării notificării rezoluțiunii contractului, întrucât, chiar dacă în promisiunea de vânzare-cumpărare promitenții-vânzători au indicat domicilii diferite, iar notificarea care cuprinde declarația de rezoluțiune unilaterală s-a comunicat numai la adresa promitentului C., promitenta D. a luat cunoștință de declarația de rezoluțiune de la soțul său. Această concluzie rezulta din faptul că D. avea calitatea de soție a lui C., iar ulterior partajului voluntar, neadus la cunoștința recurenților-reclamanți, din împrejurarea că C. a continuat să se ocupe de imobilele ce i-au revenit soției sale în urma partajului, incluzându-se între ele și apartamentul promis recurenților. Or, formalitatea comunicării nu reprezintă o condiție de valabilitate a actului, ci determină numai momentul de la care actul își produce efectele - art. 1326 alin. (3) C. civ. Modalitatea comunicării nu este prevăzută de lege, fiind suficient ca destinatarul să ia cunoștință, precum și să se probeze comunicarea. Din această perspectivă este firesc să se apeleze la prezumția simplă că soțul notificat legal și care este nedespărțit și administrează bunurile celuilalt soț să îi fi comunicat acestuia din urmă declarația de rezoluțiune a contractului. Mai mult, promitenta D. a luat cunoștință de declarația de rezoluțiune și prin cererea de chemare în judecată care i-a fost comunicată și care a fost primită de aceasta, ceea ce semnifică punerea sa în întârziere potrivit art. 1522 alin. (1) teza a II-a C. civ. Așadar, cum în termenul ce i-a fost acordat, nu a îndeplinit obligația la care se angajase alături de celălalt promitent-vânzător, rezoluțiunea actului a intervenit de la finele termenului de 7 zile, ulterior datei de sesizare a instanței. Prin urmare, acesta este momentul de la care, cel mai târziu, declarația recurenților-reclamanți de rezoluțiune își produce efectele față de promitenta D., în acord cu dispozițiile art. 1552 alin. (5) C. civ. Recurenții-reclamanți au mai susținut că instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 1446 C. civ. referitoare la prezumția de solidaritate. Or, plecând de la recunoașterile recurenților, aceștia sunt dezvoltatori imobiliari, astfel că trebuie reținut că activitatea pe care o desfășoară este una cu titlu profesional. Instanța de apel, în prima rejudecare a făcut trimitere și la această împrejurare, chiar dacă a ales să sublinieze calitatea de soți și regimul matrimonial legal din perspectiva căruia ar fi incidență solidaritatea. Dispozițiile legale menționate evidențiază fără dubiu împrejurarea că obligația asumată de promitenții-vânzători este una solidară și că ambii promitenți-vânzători au luat cunoștință de declarația de rezoluțiune cuprinsă în notificarea adresată lor. Sunt edificatoare răspunsurile celor doi intimați la interogatoriu, în sensul că soții sunt în relații normale, firești, întrucât conviețuiesc, că soțul C. se ocupă de administrarea bunurilor soției D.. Plata poate fi cerută de la oricare dintre debitori, dispozițiile art. 1447 C. civ. prevăzând că declarația de rezoluțiune comunicată legal numai unuia dintre debitori produce efecte și față de celălalt codebitor solidar. Rezoluțiunea a intervenit, însă efectele sale s-au produs la momente diferite. Față de D., efectele rezoluțiunii s-au produs de la data chemării în judecată, când i s-a transmis și a luat cunoștință de declarația de rezoluțiune. Luarea la cunoștință de declarația de rezoluțiune la data chemării în judecată avea consecințe numai în ce privește posibilitatea debitoarei de a-și îndeplini în termenul stipulat obligația asumată de a încheia actul de vânzare-cumpărare. Probatoriul administrat în prima rejudecare a apelului a relevat nu numai faptul că promitenta D. nu și-a îndeplinit obligația în termenul de 7 zile, dar și că nu a fost în măsură să încheie actul decât abia în septembrie 2018, fiind în aceeași situație ca și celălalt promitent, soțul său. Ca atare, rezoluțiunea actului a intervenit legal, iar efectele ei s-au produs față de unul dintre promitenți la o dată diferită față de celălalt promitent, cu consecințe eventuale asupra obligării pârâtei D. la dobândă, nu de la data chemării în judecată, cum s-a dispus anterior, ci de la data expirării termenului de 7 zile ulterior sesizării instanței, adică de la data de 05.07.2018. În consecință, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor incidente în cauză, evocate anterior, care pun în lumină indivizibilitatea și solidaritatea obligației asumate de promitenții-vânzători, dar și comunicarea legală a declarației de rezoluțiune o dată cu punerea lor în întârziere.

Apărările formulate în cauză Cererea de recurs a fost comunicată intimaților-pârâți la data de 02 iulie 2024, potrivit dovezilor aflate la dosar. La data de 28 august 2024, intimații-pârâți au depus la dosar note scrise prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimații-pârâți au susținut că recurenții-reclamanți au invocat în mod formal acest motiv, fără a arăta în concret care argument sau aspect, de natură a influența soluția pronunțată, nu a fost analizat de instanța de apel. În opinia intimaților-pârâți, instanța de apel a respectat exigențele impuse de art. 425 alin, 1 lit. b) C. proc. civ. și art. 6 paragraf 1 CEDO, soluția pronunțată fiind argumentată prin prisma unor considerente clare și logic redactate, instanța analizând apărările relevante și esențiale invocate de părți. Faptul că nu au fost însușite argumentele recurenților-reclamanți nu semnifică încălcarea obligației instanței de fond de a-și motiva soluția pronunțată. Pe cale de consecință, nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Referitor la motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., privind determinarea și respectarea limitelor casării, intimații-pârâți au susținut că, raportat la dezlegările date prin decizia de casare, nu poate fi primită susținerea părților adverse în sensul că, în rejudecare, instanța de apel ar urma să mai reanalizeze validitatea declarației de rezoluțiune și în raport de o eventuală solidaritate pasivă a promitenților-vânzători raportat la un alt temei juridic. Or, așa cum a reținut instanța de recurs în mod expres, în situația în care reclamanții considerau că decizia instanței de apel, în al doilea ciclu procesual, este nelegală sub aspectul considerentelor referitoare la reținerea solidarității pasive, aveau obligația de a formula recurs principal sau incident împotriva considerentelor potrivit art. 461 alin. (2) C. proc. civ. În lipsa unui asemenea demers, nu au mai putut fi analizate aceste susțineri, instanța de casare reținând cu caracter definitiv lipsa solidarității promitenților-vânzători și implicit lipsa validității declarației de rezoluțiune. Față de statuarea definitivă a faptului că în cauză nu a operat rezoluțiunea contractului încheiat între părți, nu mai puteau fi invocate în acest ciclu procesual alte considerente în raport de care recurenții-reclamanți consideră că aceasta a intervenit. S-a mai susținut că recurenții-reclamanți omit faptul că în cauză nu a fost invocat în fața instanței de apel un alt temei al solidaritărții obligațiilor. Având în vedere că nu a fost respectată procedura de punere în întârziere și că nu a fost comunicată declarația de rezoluțiune a contractului, în mod corect instanța a reținut că este inadmisibilă cererea recurenților-reclamanți prin care se solicită obligarea intimaților-pârâți la plata cauzei penale și a unor despăgubiri, pretenții ce nu se pot grefa decât pe existența unei rezoluțiuni anterioare a contractului.

Răspunsul la întâmpinare Recurenții-reclamanți au depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apărărilor formulate de intimații-pârâți.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 14 ianuarie 2025, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei nr. 79/C din 15 aprilie 2024 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți D. și C. și a fixat termen de judecată la data de 08 aprilie 2025, ora 09:30, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Primul motiv de recurs invocat de recurenții reclamanți, reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., conform căruia "(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 5. când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității", vizează încălcarea de către instanța de apel a art. 501 alin. (1) C. proc. civ. ("În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul") în referire la statuările din cele două decizii de casare pronunțate în cauză asupra decelării eventualului caracter solidar al obligației convenționale a promitenților vânzători (intimații pârâți) de transfer al dreptului de proprietate asupra imobilului litigios către promitenții cumpărători (recurenții reclamanți). Contrar criticilor arondate acestui motiv de recurs de către recurenți, Înalta Curte constată că aceste prevederi de drept procesual nu au fost încălcate de instanța de apel, în a doua rejudecare a apelurilor. Astfel, este adevărat că prin decizia civilă de casare nr. 1560/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Civilă, s-a dispus verificarea prevederii legale sau convenționale a solidarității pasive invocate, însă recurenții reclamanți omit faptul că în urma primei rejudecări a apelurilor, succesiv deciziei de casare enunțate, s-a pronunțat decizia civilă de apel nr. 145/2022, decizie care însă, a fost recurată exclusiv de către intimații pârâți C. și D., pronunțându-se pe cale de consecință, cea de-a doua decizie civilă de casare, nr. 2193/2023, a aceleiași instanțe supreme, decizie prin care problema inexistenței caracterului solidar al respectivei obligații juridice asumate convențional de intimații pârâți a fost tranșată în mod definitiv, devenind astfel o problemă de drept dezlegată pentru secunda rejudecare a apelurilor în sensul chiar al art. 501 alin. (1) C. proc. civ. invocat de recurenți. Astfel, prin decizia de casare nr. 2193/2023 menționată, s-au statuat în mod expres următoarele: - "în condițiile în care fiecare dintre soți avea obligația să își exprime, în mod expres, consimțământul pentru vânzarea bunului comun, imobil supus formalităților de publicitate, ambii soți fiind debitori ai obligației de a transfera dreptul de proprietate asupra acestui bun - acest drept de proprietate comună devălmașă asupra imobilului neputând fi transmis în mod valabil decât cu acordul expres al ambilor promitenți vânzători exprimat în formă autentică -, o atare obligație nu poate fi calificată ca fiind solidară", - "În raport de această statuare, instanța de recurs constată că, deși prin decizia de apel atacată în speță s-a stabilit, în urma probatoriului administrat, că soții pârâți au confirmat că aveau un domiciliu comun potrivit raporturilor personale, dar două domicilii distincte exhibate în raporturile patrimoniale cu terții, întrucât la adresa menționată în contract nu locuia, în fapt, nimeni, respectiv, că au acționat în consens în ceea ce privește drepturile și obligațiile asumate prin promisiunea de vânzare-cumpărare, precum și că nu au comunicat și promitenților cumpărători F. încheierea actului de partaj voluntar fără sultă în luna martie 2018, care viza și imobilul în discuție, toate aceste aspecte factuale nu sunt relevante în ceea ce privește corecta aplicare a prevederilor art. 1522 C. civ. Toate aceste împrejurări nu pot suplini conform dispozițiilor exprese ale art. 1432 alin. (4) C. civ. ("Punerea în întârziere a unuia dintre debitori, de drept sau la cererea creditorului, nu produce efecte împotriva celorlalți debitori") lipsa efectuării procedurii punerii în întârziere a ambilor pârâți, părți ce nu erau ținute solidar în raport de obligația asumată convențional, situație care afectează, fără echivoc, validitatea declarației de rezoluțiune în cauza de față", - "În consecință, Înalta Curte constată că în mod eronat instanța de apel a reținut că a existat declarația unilaterală de rezoluțiune, împreună cu punerea în întârziere, comunicată legal de către creditorii care și-au manifestat voința în sensul de a desființa unilateral contractul pentru neexecutare dacă nu este executată obligația într-un termen rezonabil - cerința esențială prevăzută de art. 1552 alin. (2) C. civ. nefiind întrunită în cauza de față" și - "Referitor la criticile recurenților vizând aplicarea greșită a art. 1522 C. civ., sub aspectul stabilirii prin decizia de apel recurată a caracterului rezonabil al termenului suplimentar de executare, Înalta Curte apreciază ca aceste critici, subsumate de recurenți motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu se mai impune a fi examinate distinct în această fază de recurs, în raport de consecințele dezlegării anterioare privitoare la neîntrunirea condițiilor rezoluțiunii actului juridic perfectat de părțile litigante". Așadar, se constată că chestiunile de drept tranșate de către instanța supremă prin secunda decizie de casare pronunțată sunt inexistența caracterului solidar al obligației convenționale asumate de intimații pârâți privind transferul dreptului de proprietate către recurenți și invaliditatea declarației unilaterale de rezoluțiune a recurenților. Or, în temeiul art. 501 alin. (3) C. proc. civ. conform căruia "După casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată", cea de-a doua rejudecată a apelurilor era așadar, jalonată de problemele de drept respective, dezlegate definitiv prin decizia de casare nr. 2193/2023, respectivele chestiuni de drept nemaiputând fi repuse în discuție, reanalizate și resoluționate de către instanța de apel, fără a fi încălcat însuși art. 501 C. proc. civ. de care se prevalează recurenții. Aserțiunea acestor părți procesuale în sensul că decizia civilă nr. 2193/2023 a Înaltei Curți a statuat asupra inexistenței solidarității pasive exclusiv din perspectiva calității de soți și a regimului matrimonial, perspectivă îmbrățișată de prima instanță de rejudecare a apelurilor, este incorectă. Astfel, în temeiul deciziei civile de casare nr. 1560/2021 a instanței supreme care a impus identificarea izvorului legal sau convențional al solidarității pasive invocate prin mijloacele de apărare ale părților procesuale, curtea de apel, în prima rejudecare a apelurilor, a identificat acest izvor în regimul matrimonial al soților intimați pârâți. Decizia curții de apel a fost însă, recurată exclusiv de către intimații pârâți și invalidată de către instanța de recurs, prin decizia civilă de casare nr. 2193/2023, în sensul precizat prin extrasele citate anterior exemplificativ. Cu același prilej, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Civilă a arătat că "Chiar dacă solidaritatea codebitorilor este de natura obligației rezultate din activitatea unei întreprinderi conform art. 1446 C. civ. ("Solidaritatea se prezumă între debitorii unei obligații contractate în exercițiul activității unei întreprinderi, dacă prin lege nu se prevede altfel"), Înalta Curte nu poate valida această teză invocată ca apărare, direct în această fază procesuală, într-un cadru procesual circumscris exclusiv limitelor controlului de legalitate declanșat ca urmare a exercitării recursului formulat de pârâți, în condițiile în care instanța de apel nu a stabilit că solidaritatea debitorilor în raportul obligațional litigios s-ar fi fundamentat pe acest aspect, iar, în plus, considerentele deciziei nu au fost criticate pe calea unui recurs incident exercitat de partea interesată, conform art. 461 alin. (2) C. proc. civ..". Așadar, se observă că prin decizia civilă de casare nr. 2193/2023, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că remediul procesual pentru invocarea de către reclamanți a unui alt izvor al solidarității pasive invocate (evident în raport de mijloacele de apărare invocate în mod legal de părți în cursul procesului), în condițiile în care instanța de apel de primă rejudecare reținuse un izvor constatat a fi fost greșit, era recursul incident împotriva considerentelor reglementat de art. 461 alin. (2) C. proc. civ., de care însă, instanța supremă a constatat că reclamanții nu au uzat. Sub acest aspect, contrar susținerii recurenților, instanța de recurs prezentă constată că prin decizia civilă nr. 2193/2023, Înalta Curte nu a arătat că nu se poate pronunța ea direct în recurs asupra izvorului solidarității dedus din dispozițiile art. 1446 C. civ., ci a invalidat această apărare din motivele procedurale enunțate. Din analiza sistematică și rațională a paragrafului respectiv din decizia de casare, citat anterior, rezultă că Înalta Curte a specificat că acea apărare a fost invocată direct în recurs și nu că o rezervă instanței de apel spre soluționare în rejudecare întrucât nu ar putea să o rezolve ea însăși direct în recurs. Așadar, chestiunea de drept respectivă nu a fost rezervată rejudecării secunde a apelurilor, cum în mod nefondat consideră recurenții. Aceleași părți procesuale au mai afirmat că reevaluarea solidarității pasive prin raportare la noile izvoare invocate de reclamanți ar corespunde soluției deciziei civile nr. 2193/2023, de casare cu trimitere spre rejudecare, întrucât în caz contrar, deci dacă nu s-ar mai fi impus reevaluarea chestiunii solidarității pasive, soluția de casare ar fi fost una cu reținere, dată fiind decizia nr. 79/2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Nici această critică nu poate fi primită. Astfel, prin respectiva decizie nr. 79/2022 a instanței supreme, s-a statuat obligatoriu că "În interpretarea dispozițiilor art. 497 din C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, în corelație cu prevederile art. 492 alin. (1), art. 498 și ale art. 501 alin. (3) și (4) din C. proc. civ., în cazul în care în al doilea ciclu procesual se admite recursul, casându-se decizia atacată, Înalta Curte de Casație și Justiție va reține cauza spre judecare în fond numai atunci când nu ar fi pusă în situația de a proceda la analizarea stării de fapt prin recalificarea faptelor sau prin completarea sau readministrarea probatoriului, în caz contrar cauza urmând a fi trimisă spre rejudecare la instanța de apel sau, după caz, la prima instanță". Or, se observă că în cauză instanța de casare a arătat prin decizia civilă nr. 2193/2023, ce anume urmează a se reevalua în rejudecare: "Modalitatea în care inexistența unei rezoluțiuni unilaterale valide se reflectă asupra celorlalte pretenții deduse judecății urmează a fi analizată însă de instanța de apel, prin raportare la dezlegările date prin prezenta decizie" sau "Înalta Curte constată însă că situația premisă avută în vedere de instanța de rejudecare în stabilirea condițiilor îmbogățirii fără justă cauză prevăzute de art. 1345 C. civ., ca fapt licit care generează o obligație de restituire, a fost desființarea prin rezoluțiune a convenției dintre părti, reținându-se în acest sens că bunul imobil proprietatea devălmașă a soților pârâți a primit fără justă cauză acest spor de valoare, pe care trebuie să îl restituie reclamanților, îmbogățirea realizându-se într-un mod neimputabil titularului dreptului de proprietate și care nu a fost nici reglementat prin contract, în speță, contravaloarea obiectelor sus-menționate (cu excepția mobilierului) urmând să fie restituită în scopul echilibrării patrimoniale. Or, necesitatea acesteia din urmă se impune a fi reevaluată în situația în care inexistența declarației de rezoluțiune ar determina menținerea raporturilor contractuale dintre părți relative la imobilul astfel utilat, în temeiul promisiunii de vânzare-cumpărare - (...)". Așadar, întrucât instanța de casare a ilustrat în decizia sa limitele rejudecării, aspectele asupra cărora se va relua judecata în apel și întrucât acestea presupuneau o reanalizare a stării de fapt prin recalificarea faptelor - de exemplu (dar nu limitat la), analiza necesității echilibrării patrimoniale citate, prin prisma regulilor incidente instituției juridice a îmbogățirii fără justă cauză - toate însă, prin raportare la dezlegările date prin respectiva decizie de casare astfel cum însăși Înalta Curte a statuat prin decizia sa nr. 2193/2023, atunci nu se poate imputa instanței de rejudecare a apelurilor, încălcarea statuărilor obligatorii din Decizia nr. 79/2022 din perspectiva indicată de recurenți. Drept urmare, reevaluarea de către a doua instanță de rejudecare a apelurilor, a cauzei distincte de solidaritate pasivă invocate de reclamanți, derivate din dispozițiile art. 1446 C. civ. sau a apărării relative aprecierii comunicării către intimata pârâtă a declarației unilaterale de rezoluțiune, prin prisma prezumției simple că soțul notificat legal, ce este nedespărțit de soție și îi administrează bunurile acesteia, i-ar fi comunicat și declarația primită sau a apărării că cel mai târziu, intimatei pârâte i-a fost comunicată declarația unilaterală de rezoluțiune la data introducerii cererii prezente de chemare în judecată, ar fi de natură pe de o parte, să înfrângă statuările exprese definitive din decizia civilă de recurs nr. 2193/2023, anterior ilustrate prin citat, statuări referitoare la inexistența caracterului solidar al obligației juridice a pârâților și la invaliditatea declarației unilaterale de rezoluțiune, cu consecința astfel, a încălcării art. 501 C. proc. civ. Pe de altă parte, se observă că într-adevăr, astfel cum corect a constatat și curtea de apel în secunda rejudecare a apelurilor, invocarea acestor mijloace de apărare de către reclamanți s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ. conform căruia "Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. (...)". Astfel, chiar dacă ne-am raporta la data invocării lor menționată de reclamanți, respectiv în prima rejudecare a apelurilor, cu toate acestea Înalta Curte constată că oricum, termenul maxim prevăzut de textul procesual enunțat (momentul formulării întâmpinării în faza apelului) era de mult depășit, cauza aflându-se în cel de-al doilea ciclu de judecată, în rejudecarea apelurilor. Argumentul recurenților că prima decizie de casare, nr. 1560/2021, impusese identificarea normei juridice care justifică solidaritatea pasivă, în condițiile în care instanța de apel în prima judecată a apelurilor ar fi reținut solidaritatea fără să indice temeiul legal sau convențional, nu este unul de natură să modifice datele problemei în sensul dorit de recurenți. Concluzia se impune întrucât dispoziția de casare respectivă a vizat identificarea izvorului solidarității prin raportare - evident din punct de vedere logic și juridic - la mijloacele de apărare invocate deja de părți în proces, neputându-se concepe că instanța de casare ar fi permis invocarea într-un al doilea ciclu de judecată, a unor cauze de solidaritate noi, distincte sau a unor mijloace de apărare noi, cu încălcarea, ignorarea art. 478 alin. (2) C. proc. civ., anterior citat. Așadar, pentru ansamblul acestor argumente, Înalta Curte apreciază că motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. invocat nu este incident în cauză. Nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., conform căruia "(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", invocat de recurenți, nu este fondat. Astfel, Înalta Curte constată că astfel cum s-a expus supra, instanța de casare prin decizia civilă nr. 2193/2023 a ilustrat aspectele asupra cărora urma să poarte rejudecarea secundă a apelurilor, aspecte care puneau în discuție reanalizarea stării de fapt prin recalificarea faptelor, reanaliză care trebuia raportată însă, la dezlegările date prin respectiva decizie de casare. Această operațiune juridică a fost realizată de către instanța de secundă rejudecare a apelurilor, instanță care, grefându-se pe statuările cu caracter definitiv ale instanței de casare, a procedat la soluționarea pe fond a apelurilor formulate. Or, sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanța de apel a prezentat argumentele sale de fapt și de drept care au justificat hotărârea pronunțată. Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea va cuprinde între altele, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția. Se apreciază totodată, sub aspectul condițiilor procedurale privind motivarea hotărârii, că acestea sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părți, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raționamente logice. Or, din analiza motivării deciziei instanței de apel, rezultă că s-au expus argumentele raționamentului juridic al acesteia grefat pe situația de fapt reținută, ilustrându-se de către instanța de apel atât normele juridice pe care le-a apreciat incidente, dar și elementele cu caracter de judecată de valoare realizate. Astfel, instanța de apel s-a referit la probele administrate în cauză (de exemplu, corespondența transmisă) pe baza cărora a configurat situația de fapt a cauzei și a ilustrat raționamentul juridic potrivit căruia a apreciat că respectiva cerere de chemare în judecată se impune a fi respinsă ca neîntemeiată. Raționamentul juridic expus de instanța de apel este coerent, complet și facil de înțeles din punct de vedere juridic și logic, cheia sa de boltă fiind reprezentată de statuarea definitivă a instanței de casare asupra nevalabilității constatate a declarației unilaterale de rezoluțiune. Având în vedere totodată, și faptul că probele la care se referă recurenții în cadrul acestui motiv de recurs sunt cele menționate și în cuprinsul primului motiv de recurs invocat, respectiv cele destinate dovedirii valabilității declarației de rezoluțiune și întrucât acest aspect a fost dezlegat definitiv în sens contrar de către instanța de casare prin decizia nr. 2193/2023, astfel cum s-a indicat supra, Înalta Curte apreciază în acest context, în temeiul tuturor considerentelor expuse, că exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. au fost respectate de către instanța de apel în pronunțarea deciziei recurate, laolaltă cu statuările instanței supreme din cuprinsul Deciziei obligatorii nr. 79/2022 pronunțate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nefiind așadar incident nici motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. Ultimul motiv de recurs invocat de reclamanți, prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. - "(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", nu este fondat. Astfel, se observă că în cadrul acestui motiv de recurs, recurenții invocă și dezbat mijloacele de apărare indicate și în cadrul motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., respectiv reevaluarea cauzei distincte de solidaritate pasivă invocate de reclamanți, derivate din dispozițiile art. 1446 C. civ. apărarea relativă aprecierii comunicării către intimata pârâtă a declarației de rezoluțiune, prin prisma prezumției simple că soțul notificat legal, ce este nedespărțit de soție și îi administrează bunurile, i-ar fi comunicat și declarația primită, precum și apărarea că se poate considera că cel mai târziu, intimatei pârâte i-a fost comunicată declarația de rezoluțiune la data introducerii cererii prezente de chemare în judecată. Or, în privința acestor mijloace de apărare, instanța de recurs prezentă a constatat supra că pe de o parte, reținerea lor ar înfrânge dezlegările exprese din decizia civilă de recurs nr. 2193/2023, referitoare la inexistența solidarității pasive și la nevalabilitatea declarației de rezoluțiune unilaterală, astfel încât s-ar încălca art. 501 C. proc. civ., iar pe de altă parte, că ele au fost invocate cu încălcarea dispozițiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ. Drept urmare, această analiză solicitată de recurenți nu trebuia/trebuie realizată nici de instanța de apel și nici de prezenta instanță de recurs, întrucât dacă s-ar proceda la evaluare, atunci ar fi încălcate prevederile de drept procesual menționate în paragraful precedent. Pe cale de consecință, nu se poate nici imputa curții de apel vreo eventuală încălcare sau ignorare a normelor de drept material indicate de către recurenți în cuprinsul acestui motiv de recurs. Înalta Curte notează și faptul că secunda instanță de casare, evaluând inclusiv prima decizie de casare pronunțată în cauză și de care se prevalează recurenții, a arătat în mod expres prin decizia civilă nr. 2193/2023 că "Toate aceste împrejurări nu pot suplini conform dispozițiilor exprese ale art. 1432 alin. (4) C. civ. ("Punerea în întârziere a unuia dintre debitori, de drept sau la cererea creditorului, nu produce efecte împotriva celorlalți debitori") lipsa efectuării procedurii punerii în întârziere a ambilor pârâți, părți ce nu erau ținute solidar în raport de obligația asumată convențional, situație care afectează, fără echivoc, validitatea declarației de rezoluțiune în cauza de față", ilustrând așadar, legătura existentă în speță între formalitatea comunicării și valabilitatea actului, acest element nemaiputând deci, fi reevaluat. Aceeași statuare citată a instanței de casare evidențiază și imposibilitatea disocierii efectelor juridice între intimații pârâți, astfel cum - cu ignorarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ. - acreditează ideea recurenții în paragrafele finale ale cererii de recurs pe care au formulat-o. Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul promovat, reținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate nefiind fondate.