ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 197/2022

Ședința publică din data de 2 februarie 2022

asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la 25 mai 2018, Unitatea Administrativ Teritorială Județul Constanța și Consiliul Județean Constanța au solicitat, în contradictoriu cu A. și în temeiul art. 1357 și următ. C. civ., obligarea pârâtului la plata sumei de 414.279,71 RON reprezentând plată nelegală efectuată către B. S.R.L. - achitată pentru furnizarea serviciilor de monitorizare a informațiilor difuzate la posturile de televiziune ce fac referire la domeniul urmărit de reclamanți, în baza contractului de prestări servicii nr. x din 30 iulie 2009 și a actului adițional nr. x din 2 iulie 2013 încheiate între părți; la plata sumei de 156.282,18 RON cu titlu de accesorii, calculate până la data de 31 decembrie 2015; la plata accesoriilor aplicabile pentru veniturile bugetare, începând cu 1 ianuarie 2016 și până la data achitării în totalitate a debitului principal; la plata sumei de 3.720 RON reprezentând cheltuieli de judecată stabilite în sarcina reclamanților prin decizia civilă nr. 476/CA/2017 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2016; la plata sumei de 95.670,80 RON reprezentând plata efectuată către B. S.R.L. pentru furnizarea, în perioada 1 ianuarie 2014 - 31 iulie 2014, a serviciilor de monitorizare a informațiilor, conform contractului de prestări servicii nr. x din 30 iulie 2009 și a actului adițional nr. x din 2 iulie 2013, stabilită în sarcina instituției prin sentința civilă pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 857/2017 a Curții de Apel Constanța; la plata sumei de 1.913,42 RON reprezentând cheltuieli de judecată - taxă judiciară de timbru stabilită în sarcina instituției prin sentința Tribunalului Constanța, precum și la plata sumei de 1.190 RON reprezentând cheltuieli de judecată stabilită în sarcina instituției prin decizia curții de apel.

Prin sentința nr. 507 din 22 februarie 2019, Tribunalul Constanța, secția I civilă a admis, în parte, excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât prin întâmpinare. A admis, în parte, acțiunea în pretenții - angajare răspundere civilă delictuală formulată de Unitatea Administrativ Teritorială a Județului Constanța și Consiliul Județean Constanța în contradictoriu cu A.. L-a obligat pe pârât la plata către reclamanți a sumei de 98.774,22 RON reprezentând prejudiciu compus din debit principal (95670,80 RON) și cheltuieli de judecată (3103,42 RON) stabilite în cadrul dosarului nr. x/2016 al Tribunalului Constanța. A respins capetele de cerere privind obligarea pârâtului la plata sumei de 414.279,71 RON cu titlu de prejudiciu reprezentând plăți nelegale și la plata sumei de 156.282,18 cu titlu de prejudiciu reprezentând accesorii aferente plăților nelegale, ca urmare a prescripției dreptului material la acțiune. A respins, în rest, acțiunea, ca neîntemeiată. A respins cererea pârâtului de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, prin decizia nr. 58/C din 3 iunie 2020, a admis apelul declarat de pârât împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a respins, ca nefondate, pretențiile privind obligarea la plata sumei de 98.774,22 RON. A menținut restul dispozițiilor sentinței apelate. A respins, ca nefondat, apelul reclamanților împotriva aceleiași hotărâri.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții Unitatea Administrativ Teritorială Județul Constanța și Consiliul Județean Constanța, solicitând, în principal, admiterea acestuia, casarea deciziei și trimiterea spre rejudecarea pe fond a cererii de chemare în judecată, în temeiul art. 496 și art. 498 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar, anularea deciziei curții de apel și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

Au criticat soluția pronunțată de către instanța de apel din perspectiva greșitei aplicări a prevederilor art. 2528 C. civ. referitoare la data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru recuperarea sumelor pretinse de la pârât, motiv de casare ce poate fi încadrat în dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Au susținut că aprecierea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani este o chestiune care a generat de-a lungul vremii o practică neunitară, conturându-se mai multe orientări jurisprudențiale.

Au considerat că prin art. 2528 C. civ. legiuitorul a stabilit două momente alternative privind începerea curgerii termenului de prescripție extinctivă.

Astfel, se stabilește un moment subiectiv reprezentat de data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut efectiv nașterea dreptului la acțiune, pe de o parte, iar pe de altă parte, data la care titularul dreptului ar fi trebuit să cunoască, în mod efectiv, nașterea dreptului său la acțiune.

Or, așa cum au arătat și în cererea de chemare în judecată, Consiliul Județean Constanța și Județul Constanța au solicitat, în instanță, anularea deciziei nr. 70/2014.

Decizia Curții de Conturi a făcut obiectul controlului judecătoresc în dosarul nr. x/2015, pronunțându-se sentința civilă nr. 1550/17 noiembrie 2015 a Tribunalului Constanța prin care a fost respinsă, ca nefondată, cererea reclamanților de anulare a deciziei nr. 70/2014, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 416/31 mai 2016 a Curții de Apel Constanța pronunțată în dosarul nr. x/2016.

Prin urmare, în opinia recurenților, pentru suma de 414.279,71 RON plătită în temeiul contractului de prestare servicii nr. x/2009 și accesoriile calculate, termenul de prescripție începe să curgă de la data de 31 mai 2016 (data la care a fost respinsă definitiv cererea de anulare a deciziei Curții de Conturi).

Au învederat că, în situația în care ar fi avut câștig de cauză în dosarul nr. x/2015, nu ar mai fi întreprins prezentul demers judiciar de recuperare a prejudiciului constatat de auditori de la intimatul - pârât. Prin urmare, 31 mai 2016 este data la care au cunoscut că prejudiciul este cert și persoana responsabilă de producerea lui.

În sprijinul acestei afirmații, recurenții s-au prevalat de prevederile art. 1532 C. civ. care reglementează una dintre condițiile premisă ale reparării prejudiciului, respectiv caracterul cert al acestuia. Prejudiciul este cert dacă existența sa este sigură, prejudiciile actuale fiind întotdeauna certe. Condiția caracterului cert este aplicabilă, atât în ceea ce privește existența prejudiciului, cât și în privința întinderii acestuia.

Față de cele arătate, au solicitat respingerea, în totalitate, a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Pentru capetele de cerere nr. x, 6 și 7, au criticat soluția pronunțată de către instanța de apel din perspectiva greșitei aplicări a prevederilor art. 1357 C. civ. și a dispozițiilor legale în procesul bugetar.

Au menționat, că așa cum au arătat în cererea principală, suma solicitată este reprezentată de un titlu executoriu, respectiv sentința civilă nr. 857/12 mai 2017, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1015/30 octombrie 2017 pronunțată în dosarul nr. x/2016.

Potrivit recurenților, nu poate fi contestat faptul că angajarea răspunderii delictuale ține de modalitatea de încheiere a contractului, fapt ulterior executării sale.

Au apreciat că, raportat la hotărârea judecătorească, relevant este faptul că prin acest act este confirmată existența prejudiciului (condiție esențială în antrenarea răspunderii delictuale) și, totodată, acesta este cuantificat.

Au subliniat faptul că au pus în executare, în integralitate, obligațiile stabilite în sarcina lor, iar pentru recuperarea prejudiciului cauzat bugetului județean prin încheierea contractului cu prestatorul de servicii B. S.R.L. au formulat prezenta acțiune.

Astfel, prin încheierea contractului de servicii cu Județul Constanța, ordonatorul de credite, în speță intimatul - pârât, a angajat cheltuieli din fonduri publice, fără a avea o bază legală, întrucât la nivelul instituției existau angajați proprii cu asemenea atribuții și care sunt remunerați pentru același tip de activitate.

Au solicitat a se avea în vedere că ceea ce antrenează răspunderea delictuală a pârâtului este faptul că acesta nu și-a executat obligația legală de a efectua cheltuielile în conformitate cu atribuțiile ce revin însuși ordonatorului principal de credite.

Antrenând consecințe de ordin patrimonial pentru autoritatea administrativă, un atare act de serviciu al ordonatorului de credite implică întotdeauna un minimum de verificări prealabile referitoare la baza factuală și legală a acelor cheltuieli, inclusiv sub aspectul existenței documentelor care legitimează ordinul de efectuare a plății, numai în acest mod dându-se expresie și conținut responsabilităților specifice funcției publice deținute.

Opțiunea intimatului - pârât implicat în derularea acestui contract, de a se limita la o verificare pur formală, sumară, constituie, în opinia recurenților, expresia modului nelegal în care a înțeles să îsi exercite atribuțiile de serviciu.

Caracterul generalizat al acestui mod de lucru la nivelul consiliului județean nu este de natură a-i conferi, eo ipso, legitimitate și a justifica, prin urmare, nesocotirea sistematică și repetată a atribuțiilor de serviciu prevăzute de lege.

Sub aspectul săvârșirii cu vinovăție a faptei care a cauzat prejudiciul, recurenții au apreciat că pârâtul, cunoscând prevederile legale în materia angajării, lichidării, ordonanțării cheltuielilor, cu bună știință le-a încălcat. Or, autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.

Legătura de cauzalitate este, pentru recurenți, mai mult decât evidentă, fapta culpabilă a pârâtului de a efectua plățile generând prejudiciul a cărui contravaloare s-a impus reclamanților să-l recupereze și care face obiectul prezentei acțiuni.

Elementele angajării răspunderii civile delictuale fiind întrunite, în speță, recurenții au susținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 1359 C. civ., potrivit cărora autorul faptei ilicite este obligat să repare prejudiciul cauzat.

Intimatul - pârât A. a formulat întâmpinare, solicitând, în principal, respingerea recursului, ca inadmisibil, iar în subsidiar, ca neîntemeiat.

În susținerea excepției inadmisibilității, intimatul - pârât a arătat că deși, recurenții au susținut că ar fi întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, nu au indicat nicio normă de drept material care să fi fost încălcată de instanțe, reiterând argumentele cererii de chemare în judecată.

Pe fond, a precizat că este evident că nu există niciun prejudiciu, deoarece o cheltuială de oportunitate, în baza unor contracte legal încheiate, a unei autorități publice nu conduce la producerea de prejudicii cu vinovăția cerută de lege, nefiind întrunite nici celelalte condiții pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

Referitor la prescrierea parțială a pretențiilor, a susținut că argumentul recurenților pentru depășirea termenului, pe lângă faptul că vine în contradicție cu decizia Înaltei Curți nr. 19/2019, nici nu este invocat ca fiind unul întreruptiv/suspensiv de prescripție.

În raport de prevederile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, intimatul - pârât a precizat că suspendarea unui act administrativ poate fi solicitată, fie separat, fie împreună cu cererea introductivă de instanță, or, cum în speță, decizia Curții de Conturi nr. 70/2014 nu a fost suspendată, a devenit executorie.

Totodată, data emiterii deciziei Curții de Conturi nu poate constitui, în opinia intimatului - pârât, momentul de început al termenului de prescripție, acest moment neputând fi situat în timp decât anterior emiterii actului de control.

Așadar, potrivit intimatului, momentul la care a început să curgă termenul de prescripție este data la care respectivele acte au fost adoptate/semnate, cel mai târziu la data ultimei plăți, care a avut loc anterior controlului Curții de Conturi.

Recurenții nu au depus răspuns la întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, Înalta Curte reține următoarele:

Nu pot fi primite criticile recurenților privind greșita aplicare a prevederilor art. 2528 C. civ. referitoare la data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru recuperarea sumelor pretinse de la intimatul - pârât.

Se constată astfel că în opinia recurenților, pentru suma de 414.279,71 RON plătită în temeiul contractului de prestare servicii nr. x/2009 și accesoriile calculate, termenul de prescripție începe să curgă de la data de 31 mai 2016 (data la care a fost respinsă definitiv cererea de anulare a deciziei Curții de Conturi).

Înalta Curte constată însă că excepția prescripției dreptului la acțiune a primit o judicioasă dezlegare prin decizia atacată, nefiind fondate susținerile recurenților.

Se reține că în privința prescripției dreptului la acțiune în repararea pagubei, legiuitorul stabilește regula potrivit căreia acesta începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui, astfel cum rezultă din prevederile art. 2528 C. civ.

Înalta Curte constată că nu prezintă relevanță, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripției, data la care a fost respinsă definitiv cererea de anulare a Deciziei Curții de Conturi nr. 70/2014 care a făcut obiectul controlului judecătoresc în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Constanța.

Astfel, prin raportul de control întocmit de Curtea de Conturi s-a stabilit în sarcina recurenților obligația de a recupera un prejudiciu, însă aceștia nu pot pretinde că nu au cunoscut paguba până la data la care cererea de anulare a respectivei decizii a fost respinsă definitiv de instanțele de judecată.

Așadar, astfel cum judicios a reținut instanța de apel, termenul general de prescripție, la care trimite art. 2517 C. civ., nu poate fi calculat decât de la momentul la care entitatea auditată a cunoscut sau trebuia să cunoască existența prejudiciului.

Momentul la care a fost cunoscut ori trebuia cunoscută de către recurenți existența faptei ilicite a intimatului este acela al identificării, prin procesul-verbal și raportul Curții de Conturi, a plăților efectuate către partenerul contractual B., calificate de auditori ca fiind generate de un contract inoportun, suprapus, sub aspectul obiectului său, unor atribuții date compartimentului de comunicare din cadrul Consiliului Județean Constanța.

Corect a reținut curtea de apel și faptul că momentul la care entitatea auditată putea avea pârghiile procedurale necesare pentru a stabili întinderea reală a prejudiciului era, în esență, același în condițiile în care Regulamentul de organizare a activității Curții de Conturi obliga entitatea auditată să ia măsurile necesare identificării exacte a prejudiciului produs.

În aceste condiții, nu pot fi primite nici susținerile recurenților, prin care s-au prevalat de prevederile art. 1532 C. civ., care reglementează una dintre condițiile premisă ale reparării prejudiciului, respectiv caracterul cert al acestuia, cu atât mai mult cu cât vizează aspecte de întindere a prejudiciului.

În speță, trebuie observate și dispozițiile Deciziei nr. 19/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, deși obiectul pricinii este altul, de vreme ce există identitate de rațiune în ceea ce privește modul de calcul al termenului de prescripție atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curții de Conturi și a efectelor acestuia.

Astfel, prin această decizie, instanța supremă a statuat, la paragraful 60, că izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată.

Nu în ultimul rând, se reține că invocarea începerii curgerii termenului de prescripție după finalizarea definitivă a procedurii judiciare parcurse în contencios administrativ, în contestarea deciziei Curții de Conturi, ar echivala cu posibilitatea modificării unilaterale a momentului de la care partea ar avea dreptul și posibilitatea să acționeze în vederea recuperării prejudiciului.

În ceea ce privește motivele prin care se critică greșita aplicare a prevederilor art. 1357 C. civ. și a dispozițiilor legale în procesul bugetar, se constată că nici acestea nu sunt fondate.

Prin criticile privind greșita nereținere a angajării răspunderii delictuale, recurenții au susținut aceasta că ține de modalitatea de încheiere a contractului, apreciind că, raportat la hotărârea judecătorească, relevant este faptul că prin aceasta este confirmată existența prejudiciului (condiție esențială în antrenarea răspunderii delictuale) care este și cuantificat.

Or, după cum pe larg a argumentat curtea de apel prin considerentele deciziei atacate, prin efectele statuării definitive dispuse în dosarul nr. x/2016, raportul juridic încheiat de Unitatea Administrativ Teritorială Județul Constanța cu S.C. B. S.R.L. a primit o confirmare judecătorească de validitate, inclusiv sub aspectul legalității plății datorate de prestatorul de servicii.

Aceasta în condițiile în care nulitatea respectivului act nu a fost invocată nici pe cale principală, nici pe cale incidentală, astfel încât plata efectuată în baza unui act juridic care se bucură de valabilitate și legalitate nu poate fi privită ca fiind făcută fără temei legal.

Totodată, instanța pe apel a analizat îndeplinirea cerințelor necesare antrenării răspunderii civile delictuale, inclusiv prin prisma dispozițiile legale în procesul bugetar, invocate de recurenți, concluzionând că cele dispuse prin raportul de audit financiar premerg conturării premisei săvârșirii de către prepușii entității audiate a unor fapte ilicite, de natura acțiunii sau omisiunii unor obligații specifice, dar nu sunt suficiente pentru a o certifica.

Corect, din această perspectivă, s-a statuat că stabilirea în controlul financiar a caracterului inoportun al unei cheltuieli publice, realizată printr-un contract a cărui validitate nu a fost contestată, nu naște automat și o acțiune în sfera dreptului civil, în condițiile în care temeiul răspunderii civile delictuale îl constituie plata respectivei sume din execuția bugetară și nu încheierea actului juridic pretins inoportun sau ilegal.

Faptul că decizia nr. 70/2014 a Curții de Conturi a fost validată în urma procesului de contestare în contencios administrativ prin hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2015 nu presupune statuarea asupra existenței unei fapte ilicite și a vinovăției, respectiv încheierea unui contract pentru prestarea de servicii care ar fi incumbat unor salariați ai recurenților prin încălcarea prevederilor privind finanțarea din fonduri publice sau asupra prejudiciului.

Aceasta, în condițiile în care, după cum s-a arătat mai sus, respectivul contract a primit o confirmare judecătorească de validitate, iar în absența unei hotărâri judecătorești care să invalideze raportul juridic, prezumția de legalitate a actului respectiv exclude definirea acestuia ca fiind de natură ilicită.

În raport de cele de mai sus, apar ca fiind vădit nefondate susținerile recurenților potrivit cărora suma solicitată este reprezentată de un titlu executoriu, respectiv sentința civilă nr. 857/12 mai 2017, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1015/30 octombrie 2017 pronunțată în dosarul nr. x/2016.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții Consiliul Județean Constanța și Unitatea Administrativ Teritorială Județul Constanța împotriva deciziei nr. 58/C din 3 iunie 2020 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 februarie 2022.