ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1288/2021

Ședința publică din data de 10 iunie 2021

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă la 05 martie 2019, sub nr. x/2019, reclamanții U.A.T. Județul Constanța, Consiliul Județean Constanța și Președintele Consiliului Județean Constanța l-au chemat în judecată pe pârâtul A. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, în temeiul art. 1357 și următoarele C. civ., să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 112.508,50 RON reprezentând debit principal, constând în valoarea prejudiciului cauzat bugetului județean prin efectuarea de plăți nelegale către B. - Birou Expert Contabil, în baza contractului de prestări servicii nr. x/29 aprilie 2014, la care se adaugă penalități în cuantum de 8.326,16 RON, calculate până la 31 iulie 2018, precum și la plata în continuare a penalităților, începând cu 01 august 2018 și până la data achitării în integralitate a debitului principal; obligarea pârâtului la plata sumei de 180.500,00 RON reprezentând valoarea prejudiciului cauzat bugetului județean prin efectuarea de plăți nelegale către C.., în baza contractului de prestări servicii nr. x/19 august 2010 și a actelor adiționale subsecvente, la care se adaugă penalități în cuantum de 19.086,27 RON calculate până la 31 iulie 2018, precum și la plata în continuare a penalităților, începând cu 01 august 2018 și până la data achitării în integralitate a debitului principal; obligarea pârâtului la plata sumei de 228.000,00 RON reprezentând valoarea prejudiciului cauzat de pârât bugetului județean prin efectuarea de plăți nelegale către D.., în baza contractului de prestări servicii nr. x/16 august 2006 și a actelor adiționale subsecvente, la care se adaugă penalități în cuantum de 23.517,40 RON calculate până la 31 iulie 2018, precum și la plata în continuare a penalităților, începând cu 01 august 2018 și până la data achitării în integralitate a debitului principal.

Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii și excepția prescripției dreptului la acțiune, iar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii.

Prin sentința nr. 2299/04 octombrie 2019, Tribunalul Constanța, secția I civilă a respins excepția inadmisibilității acțiunii, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea, ca fiind prescrisă.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții Unitatea Administrativ Teritorială Județul Constanța, Consiliul Județean Constanța și Președintele Consiliului Județean Constanța.

Prin decizia nr. 65/C din 10 iunie 2020, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul exercitat de reclamanți.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a avut în vedere următoarele:

În urma unui audit financiar efectuat la Județul Constanța în anul 2015, Camera de Conturi Constanța a constatat, prin decizia nr. 38/13 august 2015, angajarea de cheltuieli nelegale prin efectuarea de plăți nejustificate în valoare de 561.508,50 RON, reprezentând servicii de consultanță financiar-contabilă pentru care s-a constatat că nu rezultă, concret, serviciile prestate, dimensionarea și recepția acestora; decizia nr. 38/13 august 2015 a fost contestată de entitatea controlată la Tribunalul Constanța, secția de contencios administrativ în dosarul nr. x/2016, care a respins cererea de anulare a deciziei, soluția devenind definitivă prin decizia nr. 1028/06 noiembrie 2017 a Curții de Apel Constanța.

După cum a stabilit Î.C.C.J.- Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin decizia nr. 19/03 iunie 2019, publicată în M. Of., Partea I nr. 860/2019, actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit, în sarcina angajatorului, obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului.

Pentru a pronunța această soluție, Înalta Curte a reținut, în privința termenului de prescripție de 3 ani pentru acțiunea de obligare a salariatului/angajatului la repararea prejudiciului, în cazul art. 2.528 alin. (2) din noul C. civ., că angajatorul trebuia, în momentul plății, să cunoască dacă plata bănească către angajați era în concordanță cu dispozițiile care reglementau plata salariilor, dată la care evident angajatorul cunoștea identitatea angajaților cărora le-a acordat drepturi bănești, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la caracterul datorat sau nedatorat al drepturilor salariale astfel achitate.

Completul competent să judece recursul în interesul a apreciat că paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate, astfel că paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entității controlate, care, potrivit legii, trebuia să declanșeze mecanisme interne în ceea ce privește controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul.

În aceste condiții, constatările Curții de Conturi și măsurile dispuse în sarcina entității controlate sunt obligatorii exclusiv pentru aceasta din urmă, în condițiile în care raportul de control constată doar producerea pagubei, fără să constituie, prin el însuși, izvor al creanței, izvorul obligației debitorului nefiind actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată.

De aceea, cum prescripția extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei și la faptul sau actul generator al acestui drept, rezultă că invocarea actului de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive.

Având în vedere aceste considerente, precum și dispozițiile art. 2.528 alin. (2) din noul C. civ., Curtea de Apel a apreciat că nu există niciun dubiu cu privire la momentul nașterii dreptului la acțiunea în răspundere civilă delictuală, în condițiile în care momentul începerii cursului prescripției extinctive este unul singur, bine determinat, respectiv "când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".

Rezultă că decizia Curții de Conturi nr. 38/13 august 2015 nu marchează începutul curgerii termenului de prescripție pentru acțiunea de recuperare a prejudiciului cauzat reclamanților prin plățile nelegale angajate și realizate de pârât, întrucât singurul moment al începerii cursului prescripției este cel al producerii efective a pagubei, adică momentul plății efective a acestor sume, de a căror plată se face vinovat pârâtul.

Cum, pentru fiecare dinte plățile lunare efectuate în perioada 29 iulie 2014 - 18 decembrie 2014, în sumă totală de 112.508,50 RON, către B., în perioada 28 iunie 2012 - 28 mai 2015, în sumă totală de 180.500 RON, către C.. și în perioada 28 iunie 2012 - 29 mai 2015, în sumă totală de 228.000 RON, către D.., curge un termen de prescripție distinct, având în vedere termenul de 3 ani și momentul începerii calcului acestuia, reiese că întreaga acțiune se prescria la 29 mai 2018. Raportat la împrejurarea că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată, pe rolul Tribunalului Constanța, la 05 martie 2019, soluția pronunțată de această instanță este corectă și nu poate fi schimbată de instanța de apel.

Împotriva deciziei nr. 65/C din 10 iunie 2020 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă au declarat recurs reclamanții Președintele Consiliului Județean Constanța, U.A.T. Județul Constanța și Consiliul Județean Constanța, criticând-o pentru următoarele motive:

Instanța de apel a procedat la o greșită aplicare a dispozițiilor art. 2528 C. civ., în legătură cu data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru recuperarea sumelor pretinse de la pârât.

Aprecierea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani este o chestiune care a generat de-a lungul vremii o practică neunitară, conturându-se mai multe orientări jurisprudențiale. Probabil în considerarea acestui aspect, instanțele de fond și apel au înțeles să evoce, în argumentarea soluției pronunțate, decizia în interesul legii nr. 19/2019.

Conform art. 2528 C. civ., "prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui".

Legiuitorul stabilește două momente alternative privind începerea curgerii termenului de prescripție extinctivă.

Astfel, se stabilește un moment subiectiv, reprezentat de data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut efectiv nașterea dreptului la acțiune, pe de o parte, iar, pe de altă parte, data la care titularul dreptului ar fi trebuit să cunoască, în mod efectiv, nașterea dreptului său la acțiune.

Recurenții susțin că data începerii curgerii termenului de prescripție este cea la care decizia Curții de Conturi a României nr. 38/2015 a rămas definitivă prin soluționarea de către instanța de judecată a contestației (decizia civilă nr. 1028/06 noiembrie 2017 a Curții de Apel Constanța, în dosarul nr. x/2016), astfel că, raportat la data înregistrării cererii, acțiunea era înăuntrul termenului general de prescripție.

Prin decizia în interesul legii nr. 19/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în sensul că actul de control nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului.

Instanța de apel s-a prevalat, în mod eronat, de decizia sus-menționată, pentru a stabili momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și, pe cale de consecință, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă în speța ce face obiectul prezentului dosar.

Conform deciziei în interesul legii evocate, actul de control al Curții de Conturi nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă; acest aspect nu înlătură însă posibilitatea ca începutul termenului de prescripție să se situeze la un moment ulterior actului de control, cum este cazul în prezentul litigiu. Aprecierea momentului de început al prescripției se face în concret, de la caz la caz, pe baza probatoriului administrat în cauză, ținând seama de circumstanțele speței, astfel cum a procedat și Înalta Curte de Casație și Justiție la pronunțarea deciziei nr. 19/2019.

Împrejurarea că Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat în sensul în care actul de control (data de emitere a acestuia) nu reprezintă momentul de început al prescripției nu îndreptățește instanța de fond a situa acest început la un moment anterior actului de control, fără a ține seama de situația de fapt și de circumstanțele concrete ale cauzei. În sentința civilă apelată de reclamanți, instanța de fond a reținut, în lumina deciziei nr. 19/2019, faptul că începutul prescripției se situează anterior emiterii deciziei Camerei de Conturi Constanța, respectiv la fiecare dată la care convențiile civile au fost înregistrate.

Este determinant, ca element de stabilire a cursului prescripției, nu doar momentul nașterii dreptului material la acțiune, ci momentul la care acesta a fost cunoscut creditorului ori titularului dreptului. Potrivit art. 2528 alin. (1) C. civ., în ceea ce privește repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită, momentul la care nașterea dreptului material la acțiune a fost cunoscut titularului este data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

În speță, recurenții reclamanți au cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care a fost soluționată definitiv contestația împotriva deciziei nr. 38/2015 a Camerei de Conturi Constanța, respectiv la 06 noiembrie 2017.

Până la această dată, recurenții reclamanți nu aveau certitudinea existenței pagubei reținute de către auditorii Camerei de Conturi Constanța ca fiind prejudiciu ce trebuie recuperat de entitatea auditată.

În acest sens, invocă și dispozițiile art. 1532 C. civ., care reglementează una dintre condițiile premisă ale reparării prejudiciului: caracterul cert al acestuia. Prejudiciul este cert dacă existența sa este sigură, prejudiciile actuale fiind întotdeauna certe. Condiția caracterului cert este aplicabilă atât în ceea ce privește existența prejudiciului, cât și în privința întinderii acestuia.

Întinderea prejudiciului nu putea fi stabilită de recurenții reclamanți decât după constatarea existenței cu certitudine a pagubei, respectiv după 06 noiembrie 2017. Prin decizia nr. 38/2015, auditorii Camerei de Conturi Constanța au dispus, în sarcina ordonatorului principal de credite, obligația de a stabili mărimea și întinderea prejudiciului; pe cale de consecință, ordonatorul de credite a stabilit mărimea și întinderea prejudiciului (pagubei) după cunoașterea cu certitudine a existenței pagubei. Acesta este momentul la care a luat naștere și dreptul material la acțiune în recuperarea pagubei.

Concluzionând, momentul de început al prescripției este 06 noiembrie 2017. Pentru considerentele expuse anterior, situarea acestui moment la o dată ulterioară actului de control nu intră în contradicție cu soluția pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 19/2019.

Opinia celor două instanțe, conform căreia momentul de început al prescripției se situează anterior actului de control, ca urmare a faptului că data la care fiecare angajament legal (convenție) a fost înregistrat reprezintă data la care reclamanții au luat cunoștință de pagubă, este eronată.

Nu era posibil să cunoască paguba la momentul perfectării respectivelor angajamente legale; dacă ar fi apreciat, la acel moment, că această acțiune ar fi de natură a prejudicia bugetul Județului Constanța, în mod evident convențiile nu ar fi fost încheiate.

Recurenții au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea, spre rejudecare, pe fond, a cererii de chemare în judecată, în temeiul art. 496 și art. 498 alin. (2) C. proc. civ. în subsidiar, admiterea recursului, anularea deciziei civile atacate și, în rejudecarea fondului, admiterea cererii de chemare în judecată, așa cum a fost formulată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatul pârât A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea deciziei pronunțate, ca legală și temeinică.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Nu se poate reține greșita aplicare, în speță, a deciziei în interesul legii nr. 19/2019, de vreme ce aceasta se referă tocmai la relevanța actului de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit, în sarcina angajatorului, obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat, în determinarea momentului de început al termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului. Or, chiar dacă decizia în interesul legii vizează și alte dispoziții legale, adoptate în materia conflictelor de muncă (art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011), raționamentul expus de Înalta Curte interesează litigiul de față, în condițiile în care reclamanții invocă un prejudiciu produs de pârât în exercitarea funcțiilor sale, în speță, s-au desfășurat acte de control de către Curtea de Conturi și entitățile subordonate, iar instanțele anterioare au dezbătut problema prescripției prin raportare la aceste acte.

Pentru prezentul proces interesează acea parte din decizia în interesul legii care vizează prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită (art. 8 din Decretul nr. 167/1958), la care face referire Înalta Curte și care sunt aceleași cu cele prevăzute în art. 2528 alin. (1) din noul C. civ., aplicat în speță de instanța de apel. Identitatea conținutului celor două texte de lege a fost, de altfel, reținută și în decizia în interesul legii nr. 19/2019 (paragraful 42).

În paragraful 47 din decizie, Înalta Curte reține, pentru cazul răspunderii civile pentru pagubele produse angajatorului din vina salariatului și în legătură cu munca acestuia, că termenul de prescripție extinctivă vizând acțiunea în repararea prejudiciului este de 3 ani și se calculează de la data la care angajatorul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

După ce, în paragraful 48, face demarcație între momentul subiectiv al începutului cursului prescripției, cel al cunoașterii tuturor elementelor cerute de lege pentru angajarea răspunderii, și cel obiectiv, de la care angajatorul trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, menționează că fundamentul stabilirii momentului obiectiv îl constituie culpa prezumată a celui păgubit de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și recuperarea acesteia (paragraful 49).

Pornind de la atribuțiile și actele Curții de Conturi, conform dispozițiilor art. 1 și 21 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea acestei entități, republicată, cu modificările și completările ulterioare (paragrafele 50-52), Înalta Curte constată că nu există certitudinea datei posibilului control al Curții de Conturi sau al unui alt organism cu asemenea atribuții, context în care entitatea publică nu poate sta în pasivitate, așteptând verificarea ulterioară a resurselor bugetare prin actul de control, ci trebuie să facă propriile demersuri pentru depistarea existenței unor eventuale pagube produse de angajați în privința resurselor respective (paragraful 53).

Reiterând ideea culpei prezumate a victimei prejudiciului în nedepunerea diligențelor, ca fundament al stabilirii momentului obiectiv al începutului cursului prescripției, sub acest aspect, instanța supremă consideră ca fiind nerelevantă constatarea făcută și adusă la cunoștința entității controlate de organele de control ale Curții de Conturi, terț față de raporturile desfășurate între păgubit și angajat și ale cărui observații nu pot da naștere unui drept substanțial în favoarea angajatorului. Înalta Curte reține că actul Curții de Conturi vizează un control de legalitate în ce privește gestionarea resurselor financiare ale statului, determinante fiind obligațiile stabilite în sarcina păgubitului în această materie (paragrafele 54-55).

În acest cadru, consideră, în continuare, că paguba constatată, preexistentă raportului organului de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările acestuia din urmă, cu atât mai mult cu cât actul emis de Curtea de Conturi se efectuează în baza documentelor deținute de entitatea controlată (paragraful 57), concluzionând că prejudiciul este rezultatul exclusiv al propriei culpe în privința modalității de gestionare a resurselor financiare. Din această perspectivă, potrivit legii, entitatea controlată trebuia să declanșeze mecanisme interne vizând controlul de gestiune financiară, cum ar fi controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul (paragraful 58). Se mai reține că raportul de control al Curții de Conturi sau al altui organ cu atribuții în domeniu nu constituie, per se, izvor al creanței, acesta fiind constituit din actul sau faptul juridic generator al pagubei invocate (paragrafele 59-60).

Subliniind elementele importante în determinarea regimului juridic al prescripției extinctive, respectiv dreptul de recuperare a pagubei și faptul sau actul generator al acestui drept, Înalta Curte concluzionează asupra nerelevanței actului de control al Curții de Conturi în marcarea începutului prescripției, în contextul în care nu există dispoziții legale care să prevadă în acest sens și documentul emis de organismele de control nu se încadrează în cazurile de întrerupere a cursului prescripției, reglementate de art. 16 din Decretul nr. 167/1958 (paragrafele 61-63).

În final, punctând rolul instituției prescripției, privită ca sancțiune a pasivității în exercițiul dreptului subiectiv, pasivitate ce nu poate fi subordonată de entitatea controlată necunoașterii și neaplicării dispozițiilor legale, Înalta Curte, în interpretarea și aplicarea art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, raportat la art. 8 și 12 din Decretul nr. 167/1958, reține că actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu astfel de atribuții, prin care s-a stabilit, în sarcina angajatorului, obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale (paragrafele 64 și 66).

Prin urmare, raționamentul instanței de recurs în interesul legii, astfel cum a fost expus în precedent, reflectă ideea că păgubitul nu trebuie să aștepte controlul Curții de Conturi sau al altui organism cu atribuții în acest sens, pentru a depista prejudiciul și pe cel răspunzător de producerea lui, control a cărui efectuare are caracter imprevizibil, ci, în scopul arătat, trebuie să procedeze la propriile verificări. Cum prescripția extinctivă sancționează pasivitatea victimei ce pretinde repararea pagubei, bazându-se pe ideea de atitudine culpabilă a acesteia, actul de control, prin care se stabilește, în sarcina păgubitului, luarea anumitor măsuri, nu poate determina momentul de început al cursului prescripției acțiunii în despăgubiri. Nu în ultimul rând, Înalta Curte subliniază că paguba este preexistentă actului de control, iar obligația celui care a produs prejudiciul de a-l acoperi și, corelativ, dreptul de creanță al victimei nu au, ca izvor, actul de control, ci însuși actul sau faptul provocator al daunei. Aceste argumente au fost avute în vedere de Înalta Curte în definirea conceptului de "moment obiectiv" al cunoașterii pagubei și celui răspunzător de ea, în sensul art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, același cu cel menționat în art. 2528 alin. (1) C. civ.. Într-o interpretare logică a deciziei în interesul legii nr. 19/2019, concluzia nu poate fi decât aceea a plasării începutului prescripției la un moment anterior actului de control și nicidecum ulterior, respectiv cel al rămânerii definitive a hotărârii judecătorești pronunțate în contestația formulată împotriva acestui act, respectiv 06 noiembrie 2017 (data pronunțării deciziei nr. 1028/2017 a Curții de Apel Constanța), astfel cum, în mod greșit, susțin recurenții.

Aceste părți au mai arătat că, în privința stabilirii momentului de început al prescripției, prezintă relevanță cunoașterea de către victimă nu numai a existenței prejudiciului, ci și a întinderii lui, invocând, în acest sens, și dispozițiile art. 1532 C. civ., care reglementează condiția caracterului cert al prejudiciului.

Dispozițiile art. 2528 alin. (1) C. civ. sunt clare în privința elementelor care trebuie cunoscute de titularul dreptului la acțiune, și anume "paguba" și "pe cel care răspunde de ea".

Cunoașterea pagubei presupune cunoașterea faptului producerii ei, adică a rezultatului dăunător, de natură patrimonială sau nepatrimonială, consecință a încălcării sau vătămării drepturilor și intereselor legitime ale unui subiect de drept, și care dă naștere obligației de reparare în sarcina persoanei care a produs prejudiciul. Cele două noțiuni, "pagubă" și "întinderea ei", nu se suprapun, astfel încât cunoașterea pagubei nu se confundă cu cunoașterea întinderii sale. Întinderea pagubei ține de obligația de reparare a prejudiciului, astfel încât, în caz de litigiu, aceasta va fi determinată de instanța de judecată, în urma administrării probatoriului. De altfel, în acest sens sunt și dispozițiile art. 1532 alin. (3) C. civ., invocat chiar de recurenți, dar în fundamentarea unei opinii contrare a acestora, care nu este însă și corectă. Conform textului de lege enunțat, "prejudiciul al cărui cuantum nu poate fi stabilit cu certitudine se determină de instanța de judecată".

Soluția prevăzută de art. 2528 alin. (1) C. civ. este în acord și cu dispozițiile art. 1381 din același act normativ, potrivit cărora dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat. Prescripția va începe să curgă de la momentul la care creditorul poate acționa, respectiv de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască atât prejudiciul, cât și persoana răspunzătoare pentru acesta.

Nu în ultimul rând, atunci când opțiunea legiuitorului, în materie de prescripție extinctivă, a fost ca determinarea momentului de început al cursului prescripției să se raporteze la cunoașterea de către titularul acțiunii a întinderii pagubei, a menționat, în mod expres, acest moment, cum este cazul, de exemplu, în materia contenciosului administrativ. Astfel, potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.".

Prin urmare, referirile recurenților la cunoașterea cuantumului prejudiciului de către aceste părți, luată în calcul pentru determinarea momentului de început al cursului prescripției, sunt nerelevante, fiind important momentul în care titularul acțiunii a cunoscut paguba, iar nu întinderea ei.

În ceea ce privește criticile vizând plasarea momentului de început al cursului prescripției extinctive în funcție de data încheierii contractelor care au generat prejudiciile pretinse de recurenți, acestea nu au legătură cu raționamentul Curții de Apel, care a considerat că paguba și cel răspunzător de ea au fost cunoscute de la momentul efectuării plăților de care se face vinovat pârâtul, iar nu de la momentul încheierii celor trei contracte.

În concluzie, cum recurenții sunt culpabili că nu au luat măsurile necesare pentru gestionarea corectă a resurselor financiare, nedispunând niciun control în acest sens, este evident că data începutului curgerii termenului de prescripție extinctivă se plasează anterior controlului Curții de Conturi, iar cum și în raport de data emiterii acestui act, august 2015, dreptul la acțiunea introdusă la 05 martie 2019 era prescris, în mod corect s-a menținut de către instanța de apel soluția primei instanțe, de respingere a cererii, pentru intervenirea prescripției extinctive, recursul declarat de reclamanți urmând a fi respins, ca nefondat, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții Președintele Consiliului Județean Constanța, U.A.T. Județul Constanța și Consiliul Județean Constanța împotriva deciziei civile nr. 65/C din 10 iunie 2020 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 iunie 2021.