ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2576/2020

Ședința publică din data de 26 noiembrie 2020

Asupra recursului dedus judecății, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă sub nr. x/05.03.2019, reclamanții U.A.T. Județul Constanța și Consiliul Județean Constanta, în contradictoriu cu pârâtul A., au solicitat: obligarea pârâtului la plata către reclamanți a sumei de 214.775,76 RON, debit principal, ce reprezintă valoarea prejudiciului cauzat de pârât bugetului județean prin efectuarea de plăți nelegale către PFA B. pentru servicii de comunicare și relații publice, în baza contractului nr. x/29.03.2013, la care se adaugă accesorii în sumă de 19.619,88 RON (calculate pentru perioada 29.08.2013-31.07.2018), la care se vor adăuga accesoriile calculate în continuare de la 1 august 2018 și până la data achitării în totalitate a debitului principal; obligarea pârâtului la plata către reclamanți a sumei de 55.800 RON, debit principal, ce reprezintă valoarea prejudiciului cauzat de pârât bugetului județean prin efectuarea de plăți nelegale către S.C. C. S.R.L. pentru servicii de întocmire a unui studiu de piață privind realizarea unei analize economico-financiare și a managementului forței de muncă la Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, în baza contractului nr. x/03.12.2013, la care se adăugă accesorii în suma de 5.131,77 RON (calculate pentru perioada 14.01.2014-31.07.2018), la care se vor adăuga accesoriile calculate în continuare de la 1 august 2018 și până la data achitării în totalitate a debitului principal; obligarea pârâtului la plata către reclamanți a sumei de 156.628,68 RON, debit principal, ce reprezintă valoarea prejudiciului cauzat de pârât bugetului județean prin efectuarea de plăți nelegale către S.C. D. S.R.L. pentru servicii de promovare a turismului constănțean și a Județului Constanța, în baza contractului nr. x/15.10.2012, la care se adaugă accesorii în sumă de 15.374,97 RON (calculate pentru perioada 29.08.2013-31.07.2018), la care se vor adăuga accesoriile calculate în continuare de la 1 august 2018 și până la data achitării în totalitate a debitului principal.

Prin sentința civilă nr. 2306 din 8 octombrie 2019, Tribunalul Constanța, secția I civilă, a respins excepția inadmisibilității acțiunii, a admis excepția prescrierii dreptului material la acțiune și a respins acțiunea formulată de reclamanții Unitatea Administrativ Teritorială Județul Constanța și Consiliul Județean Constanța, în contradictoriu cu A., ca fiind prescrisă.

Prin decizia nr. 30/C din 26 martie 2020, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a respins apelul formulat de apelanții Unitatea Administrativ Teritorială Județul Constanța și Consiliul Județean Constanța împotriva sentinței nr. 2306 din 8 octombrie 2019, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă, ca nefondat.

La 26 mai 2019, împotriva deciziei nr. 30/C din 26 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, au declarat recurs reclamanții Unitatea Administrativ Teritorială Județul Constanța și Consiliul Județean Constanța.

În cadrul memoriului de recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au arătat că hotărârea atacată este pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2528 C. civ. referitoare la data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru recuperarea sumelor pretinse de la pârât.

Au mai arătat că, în argumentarea soluției pronunțate, instanțele de fond în mod eronat au invocat decizia nr. 19/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție; au învederat că prin respectiva decizie se reține că actul de control nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului, aspect ce nu înlătură posibilitatea ca începutul termenului de prescripție să se situeze la un moment ulterior actului de control.

Au susținut că data începerii curgerii termenului de prescripție este cea la care decizia Curții de Conturi a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 1029 din 6 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2016, având ca obiect contestația formulată de către recurenți. Doar la această data recurenții au cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, și doar la această data au avut certitudinea existenței prejudiciului, caracterul cert al acestuia fiind o condiție premisă a reparării lui, conform art. 1532 C. civ.

La 24 iunie 2020, intimatul A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând, în esență, că momentul la care a început să curgă termenul de prescripție este fie data la care au fost încheiate contractele cu PFA B., S.C. C. S.R.L. și S.C. D. S.R.L., fie momentul executării obligațiilor contractuale asumate, ultimele date recunoscute prin acțiune fiind 29 martie 2013, 3 decembrie 2013, respectiv 15 octombrie 2012.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul reclamanților Unitatea Administrativ Teritorială Județul Constanța și Consiliul Județean Constanța este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Înalta Curte reține că, prin cererea introductivă de instanță, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la plata unor daune de natură materială apreciind că acest prejudiciu a fost creat prin încheierea unor contracte pentru servicii de comunicare și relații publice, fără viza compartimentelor de specialitate și fără viza pentru control preventiv, contractele fiind semnate numai de pârât în calitate de președinte al Consiliului Județean Constanța.

Ca temei de drept al cererii au indicat prevederile art. 1357 C. civ., susținând că sunt întrunite cele patru condiții ale răspunderii civile delictuale, respectiv existența unui prejudiciu a cărui întindere a fost stabilită de către auditorii Curții de Conturi Constanța; existența unei fapte ilicite, pârâtul în calitate de ordonator principal de credite al Unității Administrativ Teritoriale Județul Constanța încălcând prevederile art. 22-23 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 a contabilității, dispozițiile din Ordonanța nr. 119/1999 privind controlul intern și controlul financiar preventiv și cele ale OMFP nr. 1792/2002; raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, precum și vinovăția pârâtului ce rezultă din decizia acestuia de a efectua plăți fără să aibă posibilitatea materială și legală să o facă, deși, în calitatea sa de președinte al Consiliului Județean Constanța, nu putea să nu cunoască atribuțiile în materia angajării, ordonanțării, lichidării și plăților din fonduri publice.

Instanța de fond a admis excepția prescrierii dreptului material la acțiune și a respins acțiunea ca fiind prescrisă, cu motivarea că momentul începutului cursului prescripției extinctive este cel al cunoașterii pabugei și a celui care răspunde de ea, respectiv fie momentul încheierii contractelor nr. x din 29 martie 2013 cu PFA B., nr. 24996 din 3 decembrie 2013 cu S.C. C. S.R.L. și nr. 18263 din 15 octombrie 2012 cu S.C. D. S.R.L., întrucât, din analiza argumentelor expuse de părți în susținerea acțiunii, rezultă că reclamanții aveau cunoștință de săvârșirea faptelor ce erau de natură a le crea un prejudiciu în patrimoniu, precum și de persoana răspunzătoare de contractarea serviciilor păgubitoare, fie momentul executării obligațiilor contractuale asumate având în vedere că aveau cunoștință de încheierea contractelor anterior menționate, în contextul în care au efectuat plăți în baza acestora.

Referitor la data emiterii deciziei Curții de Conturi nr. 38 din 13 august 2015, s-a reținut că aceasta nu poate constitui momentul de început al termenului de prescripție având în vedere considerentele deciziei nr. 19/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit cărora actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea prejudiciului produs de un salariat ori rezultat în urma plății de către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului, aspect în raport de care s-a apreciat că momentul de început al termenului de prescripție nu poate fi situat în timp decât anterior actului de control efectuat de Curtea de Conturi.

Instanța de apel, confirmând soluția tribunalului, a respins apelul formulat de către reclamanți, apreciind că data producerii pagubei nu o reprezintă nici data constatării acesteia de către Curtea de Conturi și nici data soluționării definitive a acțiunii în anulare a actului prin care s-au constatat abaterile respective, întrucât, astfel cum s-a reținut în considerentele deciziei nr. 19/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și recuperarea acesteia. În considerarea acestui fapt, entitatea publică nu poate să aștepte verificarea ulterioară a resurselor bugetare prin actul de control al Curții de Conturi sau al altor instituții abilitate, ci trebuie să depună toate diligențele pentru depistarea existenței unor eventuale pagube cauzate de persoanele angrenate în gestionarea acestor resurse.

S-a mai reținut că data la care reclamanții puteau și trebuiau să cunoască paguba era data efectuării plății considerate a fi nelegale, fiind evident că în acel moment prejudiciul exista deja, indiferent dacă acest fapt a fost analizat și cunoscut de persoanele cu atribuții de control la o dată ulterioară.

S-a apreciat că, în raport de data efectuării ultimelor plăți, aferente celor trei contracte încheiate între Consiliul Județean Constanța și anumite persoane juridice, termenul de prescripție a început să curgă începând cu 14 ianuarie 2014, 28 februarie 2014 și 27 martie 2014 și s-a împlinit la 14 ianuarie 2017, 28 februarie 2017 și 27 martie 2017, anterior formulării cererii de chemare în judecată (6 martie 2019).

Recurenții reclamanți au criticat hotărârea susținând greșita aplicare a normelor de drept material prevăzute de art. 2528 C. civ., referitoare la determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani a dreptului material la acțiune în cazul stabilirii răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a unei persoane care a cauzat alteia un prejudiciu. Aceștia au susținut că termenul de prescripție a început să curgă la 6 noiembrie 2017, data rămânerii definitive a deciziei Curții de Conturi prin decizia civilă nr. 1029 din 6 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2016, acesta reprezentând momentul cunoașterii pagubei și, ca atare, acțiunea este formulată în interiorul termenului stabilit de dispozițiile legale.

Se constată că motivele de recurs formulate de recurenții-reclamanți Unitatea Administrativ Teritorială Județul Constanța și Consiliul Județean Constanța pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv de recurs ce vizează ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Potrivit art. 2528 alin. (2) C. civ., "Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".

În lumina normei juridice enunțate, în situația acțiunilor în repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, prescripția nu începe să curgă de la data când s-a produs paguba, deși, în mod obiectiv, dreptul la acțiune a luat naștere de la acea dată, ca și dreptul subiectiv la repararea prejudiciului, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut ori trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție se întemeiază pe ideea de culpă prezumată a victimei, de a nu fi depus toate diligențele pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea.

Transpunând regula înscrisă în art. 2528 C. civ. la circumstanțele în care s-a produs fapta ilicită pretins cauzatoare de prejudicii, Înalta Curte constată, similar instanței de apel, că momentul relevant care marchează începutul cursului prescripției este cel la care reclamanții au efectuat plățile în temeiul contractelor nr. x din 29 martie 2013 încheiat cu PFA B., nr. 24996 din 3 decembrie 2013 încheiat cu S.C. C. S.R.L. și nr. 18263 din 15 octombrie 2012 încheiat cu S.C. D. S.R.L..

În considerentele deciziei nr. 19/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocate de recurenții ca argument în susținerea tezei potrivit căreia există posibilitatea ca începutul termenului de prescripție să se situeze la un moment ulterior actului de control, printre altele, au fost reținute următoarele:"Cum stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, așa cum s-a arătat deja, se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și recuperarea acesteia, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și adusă la cunoștință de organul de control al Curții de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, care este un terț față de raporturile de muncă ce s-au derulat între angajator și angajat și ale cărui observații nu dau naștere unui drept substanțial, de care să se prevaleze angajatorul, ci derivă din interpretarea conduitei acestuia, prin raportare la obligațiile stabilite în sarcina sa în materie de salarizare și gestionare a resurselor bugetare, în condițiile în care, de fapt, organul de control, dacă apreciază că nu au fost respectate dispozițiile legale, procedează la un control de legalitate".

Deși această decizie se referă la o altă problemă de drept decât cea din prezentul dosar, și anume la începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului, se impune a se ține seama de raționamentul care a stat la baza acestei decizii, care este pe deplin aplicabil, pentru identitate de rațiune, și în speța de față.

Actul de control efectuat de Curtea de Conturi și verificările care au urmat acestui act de control sunt lipsite de relevanță din perspectiva instituției prescripției dreptului material la acțiune, întrucât, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la caracterul datorat sau nedatorat al unor plăți, trebuia ca reclamanții, în momentul în care au efectuat plățile pe care acum le contestă, să cunoască dacă acele contractele în baza cărora efectuau plățile erau semnate doar de pârât, în calitate de președinte al Consiliului Județean Constanța, fără viza compartimentelor de specialitate și fără viza pentru control preventiv.

Dacă s-ar accepta ipoteza susținută de recurenții reclamanți, în sensul că termenul de prescripție a început să curgă de la data la care decizia Curții de Conturi a rămas definitivă, ar însemna să se admită că, deși partea a pierdut dreptul la acțiune deoarece nu a acționat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului de la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părți, cum este decizia Curții de Conturi, să îi dea acesteia posibilitatea de a repune în discuție dreptul la acțiune, stins ca urmare a neexercitării acestuia în termenul prevăzut de lege.

Cu alte cuvinte, a valida opinia recurenților reclamanți înseamnă a admite că propria culpă pe care aceștia o invocă, respectiv că nu au cunoscut pretinsul prejudiciu înainte ca un terț să facă constatări asupra acestui aspect, este exoneratoare, în sensul că face ca termenul de prescripție al dreptului material la acțiune să nu se fi împlinit. Aceasta opinie nu poate fi reținută, deoarece nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în fața justiției de propria sa culpă pentru a valorifica un drept.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte constată că, în ceea ce privește modalitatea de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, soluția instanței de apel este legală, nefiind întrunite cerințele cazului de casare instituit de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Drept urmare, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul promovat reclamanții Unitatea Administrativ Teritorială Județul Constanța și Consiliul Județean Constanța împotriva deciziei nr. 30/C din 26 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții Unitatea Administrativ Teritorială Județul Constanța și Consiliul Județean Constanța împotriva deciziei nr. 30/C din 26 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 noiembrie 2020.