ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2384/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă la 05.03.2019, reclamanții U.A.T. Județul Constanța și Consiliul Județean Constanța au solicitat, în contradictoriu cu A.: - obligarea pârâtului la plata către reclamanți a sumei de 81.541,00 RON debit principal, sumă ce reprezintă valoarea prejudiciului cauzat de pârât bugetului județean prin efectuarea de plăți nelegale în perioada 2014-2015 către B. în baza convenției civile nr. 3199/17.02.2014, precum și la plata sumei de 6.268 RON (accesorii calculate pentru perioada 07.02.2014-31.07.2018) la care se vor adăuga accesoriile calculate în continuare de la data de 01.08.2018 și până la data achitării în totalitate a debitului principal; - obligarea pârâtului la plata către reclamanți a sumei de 64.650,00 RON, sumă ce reprezintă valoarea prejudiciului cauzat de pârât bugetului județean prin efectuarea de plăți nelegale în anul 2014 către C. în baza convenției civile nr. 25215/05.12.2013, precum și la plata sumei de 5.870,46 RON (accesorii calculate pentru perioada 07.02.2014-31.07.2018) la care se vor adăuga accesoriile calculate în continuare de la data de 01.08.2018 și până la data achitării în totalitate a debitului principal; - obligarea pârâtului la plata către reclamanți a sumei de 162,357,75 RON, sumă ce reprezintă valoarea prejudiciului cauzat de pârât bugetului județean prin efectuarea de plăți nelegale în perioada 2013-2015 către P.F.A. D. în baza contractului de prestare servicii nr. x/30.07.2013, precum și la plata sumei de 14.489,16 RON (accesorii calculate pentru perioada 11.09.2013-31.07.2018) la care se vor adăuga accesoriile calculate în continuare de la data de 01.08.2018 și până la data achitării în totalitate a debitului principal.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal. Prin sentința civilă nr. 2307 din 08 octombrie 2019, Tribunalul Constanța a respins excepția inadmisibilității acțiunii, admițând însă excepția prescrierii dreptului material la acțiune. A respins, în consecință, acțiunea formulată de reclamanții U.A.T. Constanța și Consiliul Județean Constanța, în contradictoriu cu pârâtul A., ca fiind prescrisă.

Hotărârea pronunțată în apel de Curtea de apel. Curtea de Apel Constanța, secția I civilă prin decizia nr. 66/C din data de 10 iunie 2020 a respins apelul declarat de apelanții reclamanți Județul Constanța, Consiliul Județean Constanța și Președintele Consiliului Județean Constanța, împotriva sentinței civile nr. 2307 din 08 octombrie 2019 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatul pârât A., ca nefondat.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 66/C din data de 10 iunie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă au declarat recurs reclamanții U.A.T. Județul Constanța, Președintele Consiliului Județean Constanța și Consiliul Județean Constanța. Cererea de recurs formulată de reclamanții Unitatea Administrativ Teritorială Județul Constanța, Președintele Consiliului Județean Constanța și Consiliul Județean Constanța îndeplinește cerințele impuse de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ., cuprinzând mențiunile privind denumirea și sediul recurenților-reclamanți, hotărârea care se atacă; cererea este semnată. În ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, se constată că recurenții-reclamanți au procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prin motivele de recurs formulate prin prisma art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se susține că hotărârea este nelegală din perspectiva greșitei aplicări a prevederilor art. 2528 C. civ. cu privire la data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru recuperarea sumelor pretinse de la pârâtă. Se invocă drept dată a începerii curgerii termenului de prescripție cea la care decizia Curții de Conturi a României nr. 35/2015 a rămas definitivă prin soluționarea de către instanța de judecată a contestației (Decizia civilă nr. 1028/06.11.2017 a Curții de Apel Constanța în dosar nr. x/2016), astfel că, raportat la data înregistrării cererii, acțiunea a fost formulată înăuntrul termenului general de prescripție. Se consideră că instanța de apel în mod eronat s-a prevalat de decizia nr. 19/2019 a Î.C.C.J. pentru a stabili momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și, pe cale de consecință, al momentului în care începe să curgă termenul de prescripție extinctiva în speța ce face obiectul prezentului dosar. Conform hotărârii Î.C.C.J., actul de control al Curții de Conturi nu marchează începutul termenului de prescripție extinctiva; acest aspect nu înlătură însă posibilitatea ca începutul termenului de prescripție să se situeze la un moment ulterior actului de control, cum este cazul în prezenta speță. Aprecierea momentului de început al prescripției se face în concret, de la caz la caz, pe baza probatoriului administrat în cauză, ținând cont de circumstanțele speței, astfel cum a procedat și Î.C.C.J. la pronunțarea deciziei nr. 19/2019. Este determinant, ca element de stabilire al cursului prescripției, nu doar momentul nașterii dreptului material la acțiune, ci momentul la care acesta a fost cunoscut creditorului ori titularului dreptului. Întinderea prejudiciului nu putea fi stabilită decât după constatarea existenței cu certitudine a pagubei, respectiv după data de 06.11.2017. Prin decizia nr. 38/2015, auditorii Camerei de Conturi Constanța au dispus în sarcina ordonatorului principal de credite obligația de a stabili mărimea și întinderea prejudiciului; pe cale de consecință, ordonatorul de credite a stabilit mărimea și întinderea prejudiciului (pagubei) după cunoașterea cu certitudine a existenței pagubei. Se arată că acesta este momentul la care a luat naștere și dreptul material la acțiune în recuperarea pagubei.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimatul pârât A. solicită respingerea recursului ca nefondat, considerând decizia instanței de apel legală. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se invocă greșita aplicare a prevederilor art. 2528 C. civ. cu privire la data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru recuperarea sumelor pretinse de la pârâtă. Acest motiv de recurs nu este fondat. Pentru a fi incident acest motiv de nelegalitate, este necesar ca hotărârea să fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În mod just instanța de apel a interpretat dispozițiile legale incidente, considerând că termenul general de prescripție la care trimite art. 2517 C. civ. nu poate fi calculat decât de la momentul la care entitatea auditată a cunoscut sau trebuia să cunoască despre existența prejudiciului și a celui culpabil de producerea lui. Nu poate fi primită nici susținerea recurenților privind reținerea eronată a deciziei nr. 19/03.06.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii. Prin decizia nr. 19/03.06.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicat în Monitorul Oficial Partea I nr. 860/24.10.2019 s-a statuat în legătură cu determinarea datei la care angajatorul a avut efectiv cunoștință de producerea prejudiciului, născut fie ca urmare a plății către salariat a unei sume de bani necuvenite sau printr-o faptă ilicită a acestuia din urmă, dar care a fost deopotrivă identificat printr-un act de control al Curții de Conturi. Astfel, s-a reținut că "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 8 și 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, și a dispozițiilor art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările și completările ulterioare, respectiv a art. 2.526 din C. civ., actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului.’’ Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și adusă la cunoștință de organul de control al Curții de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, care este un terț față de raporturile de muncă ce s-au derulat între angajator și angajat și ale cărui observații nu dau naștere unui drept substanțial, de care să se prevaleze angajatorul, ci derivă din interpretarea conduitei acestuia, prin raportare la obligațiile stabilite în sarcina sa în materie de salarizare și gestionare a resurselor bugetare, în condițiile în care, de fapt, organul de control, dacă apreciază că nu au fost respectate dispozițiile legale, procedează la un control de legalitate. Or, controlul efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziția (Curții de Conturi sau a unui alt organ cu atribuții de control) de către instituția supusă controlului. Așa cum rezultă din art. 21 din Legea nr. 94/1992, Curtea de Conturi efectuează o verificare a resurselor financiare ale entității controlate, având atribuția, așa cum s-a arătat deja, de a constata încălcări ale principiilor legale cu ocazia gestionării respectivelor resurse. Paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate. Prin urmare, paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entității controlate, care, potrivit legii, trebuia să declanșeze mecanisme interne în ceea ce privește controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul. Constatările Curții de Conturi sau ale unui alt organ cu atribuții de control, precum și măsurile dispuse în sarcina entității controlate sunt obligatorii exclusiv pentru aceasta din urmă, în condițiile în care raportul de control constată doar producerea pagubei, fără să constituie, prin el însuși, izvor al creanței. Izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată. Cum prescripția extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei și la faptul sau actul generator al acestui drept, rezultă că invocarea actului de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive. De altfel, actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive. Din această perspectivă, a susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale. De asemenea, a considera că începutul cursului prescripției extinctive este condiționat de existența unui control financiar în materia acordării de drepturi derivate din raportul de muncă ar însemna a condiționa acest moment al prescripției extinctive de un eveniment viitor și incert/nesigur. Pe de altă parte, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Departe de a constitui o negare a dreptului în sine, asemenea exigențe dau expresie ordinii de drept, absolutizarea exercițiului unui anume drept având consecință fie negarea, fie amputarea drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, cărora statul este ținut să le acorde ocrotire, în egală măsură. Așa cum a reținut Curtea de Apel, stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția - respectiv acela la care angajatorul trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea - se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și recuperarea acesteia. Termenul de 3 ani de prescripție extinctivă a dreptului angajatorului de a solicita obligarea salariatului la repararea prejudiciului cauzat, se calculează, așadar, de la data la care angajatorul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Instanța de apel a considerat în mod corect că nu poate fi reținută susținerea reclamanților referitoare la stabilirea în mod definitiv a unora din elementele atragerii răspunderii civile delictuale, și anume caracterul cert și întinderea prejudiciului, doar după soluționarea contestației entității auditate, după pronunțarea deciziei nr. 1028/06.11.2017 a Curții de Apel Constanța, prin care s-a menținut sentința nr. 832/14.06.2016 a Tribunalului Constanța. De la momentul înregistrării actului în evidența instituției auditate, curge termenul de prescripție extinctivă în ce privește luarea măsurilor de atragere a răspunderii civile în raport cu cei vinovați ori cu beneficiarii ilegitimi ai fondurilor publice, așa cum a statuat și instanța de apel. În contextul aplicării și interpretării prevederilor legale incidente, instanța de apel a stabilit în mod just că termenul general de prescripție nu poate fi supus prorogării în funcție de fiecare demers efectuat de instituția auditată pentru recuperarea prejudiciului constatat de Curtea de Conturi ori pentru contestarea lui, termenul general de prescripție la care trimite art. 2517 C. civ. neputând fi calculat decât de la momentul la care această entitate a cunoscut sau trebuia să cunoască despre existența prejudiciului și a celui culpabil de producerea lui. Pentru aceste considerente, se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții U.A.T. Județul Constanța, Președintele Consiliului Județean Constanța și Consiliul Județean Constanța împotriva deciziei civile nr. 66/C din data de 10 iunie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.