ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1861/2021

Ședința publică din data de 28 septembrie 2021

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 28.12.2017 pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă reclamanții Județul Constanța și Consiliul Județean Constanța prin Președintele Consiliului Județean Constanța au chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând instanței obligarea pârâtului la plata sumei de 1.650.925,04 RON, reprezentând plăți nelegale, și a sumei de 157.949,46 RON, reprezentând dobânzi.

Prin sentința nr. 967 din 13 aprilie 2018 Tribunalul Constanța, secția I civilă a admis acțiunea și a fost obligat pârâtul la plata sumei de 1.650.925,04 RON, reprezentând plați nelegale, și a sumei de 157.949,46 RON, reprezentând dobânzi, către reclamanți.

Prin decizia nr. 15 l/C din 18 octombrie 2020 Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a admis apelul formulat de pârâtul A. împotriva sentinței nr. 967 din 13 aprilie 2018, pronunțată de Tribunalul Constanța; a schimbat, în parte, sentința apelată în sensul că a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 22.02.2010 - 01.10.2011 și a fost respins capătul de cerere privind aceste pretenții în cuantum de 981.478 RON ca prescrise.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 669.447,04 RON reprezentând prejudiciu aferent perioadei 01.10.2011-2012.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamanți a dobânzii legale penalizatoare prevăzute de O.G. nr. 13/2011 raportate la suma de 669.447,04 RON, calculată începând cu data plății fiecărei facturi emise în perioada 01.10.2011-01.11.2012 și până la data de 30.06.2013.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Împotriva deciziei nr. 15 l/C din 18 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, au declarat recurs reclamanții Unitatea Administrativ Teritorială Județul Constanța și Consiliul Județean Constanța.

În motivarea recursului s-au arătat următoarele.

Recurenți critică soluția pronunțată de către instanța de apel din perspectiva greșitei aplicări a prevederilor legale referitoare la data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru recuperarea sumelor pretinse de la intimatul-pârât, motiv de casare ce poate fi încadrat în dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Legiuitorul stabilește două momente alternative privind începerea curgerii termenului de prescripție extinctive. Astfel, se stabilește un moment subiectiv reprezentat de data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut efectiv nașterea dreptului la acțiune pe de o parte, iar, pe de altă parte, data la care titularul dreptului ar fi trebuit sa cunoască, în mod efectiv, nașterea dreptului său la acțiune.

Recurenții invocă drept dată a începerii curgerii termenului de prescripție cea la care decizia Curții de Conturi a României nr. 70/2013 a rămas definitivă prin soluționarea de către instanță de judecată a contestației (Decizia civilă nr. 887/CA/16.09.2015 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosar nr. x/2015), astfel că, raportat la data înregistrării cererii, apreciază că acțiunea este introdusă în interiorul termenului general de prescripție.

Consideră că instanța de apel în mod eronat s-a prevalat de Decizia nr. 19/2019 Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a stabili momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și, pe cale de consecință, a momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă în speța ce face obiectul prezentului dosar.

Conform hotărârii Înaltei Curți de Casație și Justiție, actul de control al Curții de Conturi nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă; acest aspect nu înlătură însă posibilitatea ca începutul termenului de prescripție să se situeze la un moment ulterior actului de control, cum este cazul în prezenta speță. Aprecierea momentului de început al prescripției se face în concret, de la caz la caz, pe baza probatoriului administrat în cauză, ținând cont de circumstanțele speței, astfel cum a procedat și Înalta Curte de Casație și Justiție la pronunțarea Deciziei nr. 19/2019.

Din punctul de vedere al recurenților, faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că actul de control (data de emitere a acestuia) nu reprezintă momentul de început al prescripției nu îndreptățește instanța de apel a situa acest început la un moment anterior actului de control, fără a ține cont de situația de fapt și de circumstanțele concrete ale cauzei. În decizia civilă recurată, instanța de apel a reținut, în lumina Deciziei nr. 19/2019, faptul că începutul prescripției se situează anterior emiterii deciziei Camerei de Conturi Constanța, anume la fiecare dată la care s-au efectuat plățile considerate a fi nelegale.

Este determinant, ca element de stabilire a cursului prescripției, nu doar momentul nașterii dreptului material la acțiune, ci momentul la care acesta a fost efectiv cunoscut creditorului ori titularului dreptului și, totodată, momentul la care s-a cunoscut cel care răspunde de producerea pagubei. Instanța de apel a reținut faptul că prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut atât paguba, cât si pe cel care răspunde de ea, dar aceasta nu a motivat hotărârea și sub aspectul momentului la care recurenta a cunoscut persoana care răspunde de pagubă.

Se arată faptul că recurenții au cunoscut:

- paguba - la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care a fost soluționată definitiv contestația împotriva Deciziei nr. 70/2013 a Camerei de Conturi Constanța, anume la data de 16.09.2015. Legalitatea și temeinicia măsurilor dispuse de Curtea de Conturi Constanța prin Decizia nr. 70/2013 au fost constatate pe cale judecătorească prin sentința civilă nr. 397/24.02.2015 pronunțată de Tribunalul Constanța, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 887/CA/16.09.2015 a Curții de Apei Constanța - dosar nr. x/2015);

- pe cel care răspunde de pagubă - cel mai devreme la data de 29.07.2016, dată la care Curtea de Apel București a pronunțat sentința penală nr. 142/F, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 239/A/11.07.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Sentința penală invocată reprezintă documentul în care este constatată vinovăția intimatului inclusiv pentru fapta care a cauzat producerea pagubei (efectuarea de plăti nelegale în baza contractului de prestare servicii nr. x/08.12.2004), data pronunțării acesteia fiind momentul la care recurenți au cunoscut cu certitudine persoana responsabilă de producerea pagubei.

Până la data de 16.09.2015 recurenții nu aveau certitudinea existenței pagubei reținute de către auditorii Camerei de Conturi Constanța ca fiind prejudiciu ce trebuie recuperat de entitatea auditată, iar până la data de 29.07.2016 aceștia nu cunoșteau cu certitudine persoana care răspunde de pagubă.

În completarea afirmației de la paragraful anterior se invocă prevederile art. 1532 C. civ. care reglementează una dintre condițiile premisă ale reparării prejudiciului: caracterul cert al acestuia. Prejudiciul este cert dacă existența sa este sigură, prejudiciile actuale fiind întotdeauna certe. Condiția caracterului cert este aplicabilă atât în ceea ce privește existența prejudiciului, cât și în privința întinderii acestuia.

Întinderea prejudiciului nu putea fi stabilită de recurenți decât după constatarea existenței cu certitudine a pagubei, respectiv după data de 16.09.2015. Prin Decizia nr. 70/2013, auditorii Camerei de Conturi Constanța au dispus în sarcina ordonatorului principal de credite obligația de a stabili mărimea și întinderea prejudiciului; pe cale de consecință, ordonatorul de credite a stabilit mărimea și întinderea prejudiciului (pagubei) după cunoașterea cu certitudine a existenței pagubei. Acesta este momentul la care a luat naștere și dreptul material la acțiune în recuperarea pagubei.

Persoana care răspunde de producerea pagubei nu putea fi stabilită decât după pronunțarea unei soluții în acest sens de către instanța penală în dosarul nr. x/2014, respectiv la data de 29.07.2016.

În concluzie, faptul că momentul de început al prescripției este, cel mai devreme, data de 16.09.2015. Pentru considerentele expuse anterior, situarea acestui moment la o dată ulterioară actului de control nu intră în contradicție cu soluția pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 19/2019.

La data de 24.02.2021, intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii instanței de apel.

Prin încheierea din 25 mai 2021 completul de filtru a admis în principiu recursul.

Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

Recurenții au susținut, în esență, că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material referitoare la data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru recuperarea sumelor pretinse de la intimatul-pârât, recurenții invocând drept dată a începerii curgerii termenului de prescripție cea la care decizia Curții de Conturi a României nr. 70/2013 a rămas definitivă prin soluționarea de către instanță de judecată a contestației (decizia civilă nr. 887/CA/16.09.2015 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosar nr. x/2015).

În cadrul primului argument recurenții au arătat că instanța de apel în mod eronat s-a prevalat de decizia nr. 19/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii pentru a stabili momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și, pe cale de consecință, a momentului în care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă în speța ce face obiectul prezentului dosar.

Acest prim argument pornește de la o premisă eronată, și anume că instanța de apel ar fi stabilit momentul subiectiv al cunoașterii pagubei prin raportare la considerentele deciziei nr. 19/2019 Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Or, observând considerentele deciziei atacate se constată că instanța de apel a determinat, prin raportare la considerentele deciziei nr. 19/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, momentul obiectiv al datei la care reclamanții puteau și trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de aceasta, la momentul obiectiv făcându-se referire și în cadrul considerentelor deciziei nr. 19/2019 (de ex. paragrafele 49 și 54).

În cadrul celui de-al doilea argument recurenții au susținut că faptul că prin decizia nr. 19/2019, menționată mai sus, s-a statuat că actul de control al Curții de Conturi nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă nu înlătură posibilitatea ca începutul termenului de prescripție să se situeze la un moment ulterior actului de control, moment ce trebuie apreciat în concret, de la caz la caz, pe baza probatoriului administrat în cauză, ținând cont de circumstanțele speței.

Legat de acest argument al recurenților, este de reținut că instanța de apel s-a raportat la considerentele deciziei nr. 19/2019 a ICCJ - Completul competent să judece recursul în interesul legii, socotind că situația de fapt în speță determinată pe baza probelor administrate în prezenta cauză este similară sub aspectul determinării efectelor deciziei Curții de Conturi, prin care s-a constatat efectuarea unor plăți nelegale, asupra stabilirii momentului obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea.

Ca atare, faptul că ar putea exista circumstanțe de fapt în care momentul obiectiv - al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea - ar fi ulterior actului de control al Curții de Conturi nu este relevant, atâta timp cât instanța de apel a ajuns la concluzia că această dată în prezenta cauză este anterioară actului de control al Curții de Conturi, prin raportare la probele administrate din care a rezultat situația de fapt specifică prezentului litigiu.

Recurenții au mai susținut că ar fi determinant, ca element de stabilire a cursului prescripției, nu doar momentul nașterii dreptului material la acțiune, ci și momentul la care acesta a fost efectiv cunoscut creditorului ori titularului dreptului și, totodată, momentul la care s-a cunoscut cel care răspunde de producerea pagubei.

Legat de aceste susțineri, în primul rând, este de remarcat că art. 7 alin. (1) prima teză din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, reprezintă regula generală privind începutul prescripției dreptului la acțiune.

În speță, instanța de apel a aplicat regula specială, raportat la temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, în materia începutului prescripției dreptului la acțiune, și anume cea reglementată de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia: "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea."

În al doilea rând, este de reținut că specificul acestei reguli rezidă în stabilirea unor momente alternative de la care poate începe să curgă prescripția, fie de la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și pe cel care răspunde de ea, fie de la momentul obiectiv (determinat judecătorește) al datei la care trebuia (ori putea) să cunoască aceste elemente.

Recurenții se raportează în cadrul acestor susțineri la momentul subiectiv al cunoașterii (în mod efectiv) de către persoana păgubită a pagubei și a celui care răspunde de ea, afirmând în mod eronat că instanța de apel ar fi reținut data începerii termenului de prescripție prin raportare la acest moment subiectiv.

Or, din considerentele deciziei atacate, așa cum s-a reținut și mai sus, rezultă că instanța de apel s-a raportat în mod expres la momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, identificat ca fiind data efectuării plăților aferente contractului înregistrat la DPPJ C-ța sub nr. x/02.12.2004 și la Consiliul Județean sub nr. x/08.12.2004, contract prelungit în timp prin mai multe acte adiționale încheiate în perioada 2009-2011, prin care s-a stabilit executarea unor prestații succesive și s-au emis periodic facturi ce au fost achitate în perioada 24.02.2010-28.11.2012.

Ca atare, susținerea recurenților în sensul că instanța de apel ar fi reținut faptul că prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut atât paguba, cât si pe cel care răspunde de ea, dar nu a motivat hotărârea sub aspectul momentului la care recurenta a cunoscut persoana care răspunde de pagubă nu are corespondent în considerentele deciziei atacate.

Referitor la persoana care răspunde de pagubă, instanța de apel a reținut de asemenea elementele momentului obiectiv al faptului că recurenții ar fi putut ori ar fi trebuit să îl cunoască pe cel care răspunde de pagubă, reținând că "din considerentele Deciziei nr. 19/2019, paragraful 49, rezultă că stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și recuperarea acesteia. Din această cauză, entitatea publică nu poate sta în pasivitate, așteptând verificarea ulterioară a resurselor bugetare prin actul de control ce ar putea fi realizat fie de Curtea de Conturi fie de alte instituții abilitate, ci trebuie să depună toate diligențele pentru depistarea existenței unor eventuale pagube cauzate de persoanele angrenate în gestionarea acestor resurse. Aceasta pentru că acest control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziția Curții de Conturi sau a unui alt organ cu atribuții de control de către instituția supusă controlului, constatare care se poate realiza după o perioadă mai lungă de timp."

Recurenții pretind că ar fi cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea, astfel:

- paguba - la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care a fost soluționată definitiv contestația împotriva Deciziei nr. 70/2013 a Camerei de Conturi Constanța, anume la data de 16.09.2015;

- pe cel care răspunde de pagubă - cel mai devreme la data de 29.07.2016, dată la care Curtea de Apel București a pronunțat sentința penală nr. 142/F, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 239/A/11.07.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, sentința penală invocată reprezentând documentul în care este constatată vinovăția intimatului inclusiv pentru fapta care a cauzat producerea pagubei (efectuarea de plăti nelegale în baza contractului de prestare servicii nr. x/08.12.2004).

Este de observat, având în vedere cele expuse anterior, că datele la care recurenții pretind că ar fi cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea, elemente care constituie momentul subiectiv pentru determinarea datei de începere a cursului prescripției, nu sunt relevante, atâta timp cât instanța de apel a constatat îndeplinirea condițiilor pentru reținerea momentului alternativ, prevăzut de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, și anume a momentului obiectiv al datei la care păgubitul trebuia (ori putea) să cunoască aceste elemente.

Recurenții au mai invocat prevederile art. 1532 C. civ., ce reglementează una dintre condițiile reparării prejudiciului, anume caracterul cert al acestuia, despre care susțin că este aplicabilă și în privința întinderii acestuia, și că întinderea prejudiciului nu putea fi stabilită de recurenți decât după constatarea existenței cu certitudine a pagubei, anume după data de 16.09.2015.

Trecând peste cele reținute anterior, și anume că instanța de apel s-a raportat la momentul obiectiv pentru stabilirea datei începerii cursului prescripției extinctive a dreptului la acțiune, iar nu la momentul subiectiv, dar și peste faptul că perioadei pentru care s-a reținut îndeplinirea condițiilor pentru reținerea prescripției extinctive (22.02.2010-2.09.2011) nu îi sunt aplicabile prevederile Noului C. civ., care a intrat în vigoare la 1.10.2011, sunt de remarcat prevederile art. 1532 alin. (3) C. civ. potrivit căruia: Prejudiciul al cărui cuantum nu poate fi stabilit cu certitudine se determină de instanța de judecată.

Ca atare, faptul că recurenții nu ar fi cunoscut întinderea prejudiciului la momentul la care ar fi trebuit (ori ar fi putut) să cunoască paguba, cât și pe cel care răspunde de ea nu putea reprezenta un impediment pentru formularea cererii de chemare în judecată.

În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții Unitatea Administrativ Teritorială Județul Constanța și Consiliul Județean Constanța împotriva deciziei civile nr. 151/C din 08 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă în dosarul nr. x/2017.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 septembrie 2021.