Decizia nr. 2733/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată sub nr. x/2015 la Tribunalul Constanța, reclamanții Județul Constanța, Consiliul Județean Constanța și Președintele Consiliului Județean Constanța au solicitat, în contradictoriu cu pârâta A., obligarea acesteia la restituirea sumei de 250.000 RON către bugetul local al Județului Constanța; obligarea pârâtei la plata sumei de 17.037,06 RON reprezentând dobândă; obligarea pârâtei la plata dobânzii, în continuare, până la data restituirii sumei de 250.000 RON, la nivelul ratei dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, diminuat cu 20%; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 644 din 29 martie 2016 pronunțată în dosarul cu nr. x/2015, Tribunalul Constanța, secția a IV-a civilă a respins excepția prematurității acțiunii, a admis excepția nelegalității Hotărârii Consiliului Județean nr. 210/08.06.2012 și a constatat nelegalitatea Hotărârii Consiliului Județean nr. 210/08.06.2012. Tribunalul a respins acțiunea formulată de reclamanții Județul Constanța, Consiliul Județean Constanta și Președintele Consiliului Județean Constanta, în contradictoriu cu pârâta A., ca nefondată, și a obligat reclamanții la plata sumei de 6.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către pârâtă. Împotriva sentinței civile nr. 644 din 29 martie 2016 pronunțate de Tribunalul Constanța, secția a IV-a civilă în dosarul cu nr. x/2015, au formulat apel reclamanții Județul Constanța, Consiliul Județean Constanța și Președintele Consiliului Județean Constanța, solicitând admiterea apelului și schimbarea în parte a hotărârii apelate, după cum urmează: admiterea acțiunii precizate, obligarea pârâtei la restituirea sumei de 250.000 RON, la plata dobânzilor și majorărilor de întârziere solicitate, precum și a cheltuielilor de judecată; înlăturarea dispoziției privind obligarea reclamanților la plata către pârâtă a sumei de 6.000 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariul de avocat; menținerea celorlalte dispoziții.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 58/C din 2 martie 2022, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a respins ca nefondat apelul civil declarat de apelanții reclamanți Județul Constanța, Consiliul Județean Constanța și Președintele Consiliului Județean Constanța, în contradictoriu cu intimata pârâtă A. și a obligat apelanții la plata sumei de 3.600 RON către intimată, reprezentând cheltuieli de judecată.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 58/C din 02 martie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, au declarat recurs reclamanții Județul Constanța, Consiliul Județean Constanța și Președintele Consiliului Județean Constanța, solicitând admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel. În motivarea recursului, recurenții reclamanți au arătat că hotărârea recurată nu cuprinde motivele de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată, motiv care se circumscrie ipotezei de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Circumscris acestei critici, recurenții reclamanți au arătat că hotărârea recurată nu evocă normele substanțiale și/sau procedurale incidente pe care se întemeiază soluția de respingere a apelului. Așa cum rezultă din considerentele hotărârii recurate, soluția de respingere a apelului a fost dată în considerarea împrejurării că, în dosarul penal nr. x/2015, prin sentința penală nr. 227/2018 pronunțată de Tribunalul Constanța, s-a dispus obligarea unor terțe persoane față de prezenta cauză, B., C. și D. la plata, în solidar, către partea civilă Județul Constanța, a sumei de 18.399.836 RON reprezentând despăgubiri civile, care include și suma în litigiu. Cu toate acestea, hotărârea recurată nu precizează motivele de drept - normele de drept material și/sau procedural - care să susțină aceste considerente, instanța de apel limitându-se la a analiza temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, pe care îl consideră corect indicat. Recurenții reclamanți au arătat că, deși în cadrul considerentelor hotărârii atacate, se regăsesc trimiteri la diferite norme legale, aceste trimiteri se fac exclusiv în cadrul considerentelor care analizează motivele de apel găsite ca întemeiate. Soluția pronunțata de respingere a apelului este motivată exclusiv din perspectiva admiterii acțiunii civile împotriva lui B., C. și D., în dosarul penal nr. x/2015 Aceste considerente ale hotărârii recurate nu menționează și motivele de drept avute în vedere de instanța de apel. În aceste condiții, hotărârea astfel pronunțată nu îndeplinește cerința motivării și este nelegală. Printr-un al doilea motiv de recurs, recurenții reclamanți au arătat că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material aplicabile, motiv circumscris ipotezei de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Contrar celor reținute de instanța de apel, recurenții reclamanți au apreciat că este lipsită de relevanță în cauză simpla împrejurare că, prin sentința penală nr. 227/2018, definitivă conform deciziei penale nr. 363/2021, a fost admisă acțiunea civilă a județului Constanța, formulată în dosarul penal nr. x/2015 împotriva unor terți față de prezenta cauză. Este relevantă împrejurarea că prejudiciul nu a fost acoperit până la această dată, așa cum rezultă din informațiile depuse la dosar la solicitarea instanței de apel, deși hotărârea penală definitivă a fost pusă în executare. Fiind vorba despre o obligație datorată unității administrativ-teritoriale, aceasta constituie o creanță bugetară, în privința executării căreia sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 207/2015, așa cum a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 66 din 2 octombrie 2017 referitoare la interpretarea dispozițiilor art. 623 din C. proc. civ., raportat la art. 220 alin. (3) și (5) și art. 226 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, cu modificările și completările ulterioare, și art. 3 pct. 18 din Legea responsabilității fiscal-bugetare nr. 69/2010, republicată, publicată în Monitorul Oficial nr. 969 din 7 decembrie 2017, precum și prin Decizia nr. 16 din 8 aprilie 2019 privind interpretarea art. 226 alin. (1), (3) și 10 din Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial cu numărul 402 din data de 22 mai 2019. Recurenta reclamantă a invocat art. 234 din Codul de procedură fiscală care reglementează încetarea executării silite și a arătat că, în cauza de față, executarea silită a titlului executoriu constând în sentința penală sus-menționată nu a încetat conform art. 234 din Codul de procedură fiscală, iar obligațiile menționate în titlul executoriu nu s-au stins. Recurenții reclamanți au arătat că, în aceste condiții, instanța de apel era obligată a analiza obligația pârâtei de restituire a sumei încasate fără temei, așa cum instanța de apel a reținut, exclusiv prin raportare la motivele și cauza acțiunii deduse judecății și nu prin raportare la hotărârea judecătorească pronunțată în dosarul penal împotriva unor alte persoane. Recurenții reclamanți au considerat că situația este similară celei analizate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 20 din 21 ianuarie 2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 33 alin. (2) și ale art. 35 alin. (2) din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin, publicată în Monitorul Oficial nr. 333 din data de 23 aprilie 2020. Hotărârea recurată este nelegală întrucât instanța de apel era obligată a observa dispozițiile legale incidente privind executarea hotărârii penale din perspectiva laturii civile, respectiv că nu s-au stins obligațiile prevăzute în titlul executoriu și, corelativ, că reclamanții continuă a înregistra un prejudiciu având în vedere încasarea de către pârâtă a unei sume de la bugetul județean fără niciun temei. Recurenții reclamanți au considerat că este greșită și interpretarea dată de instanța de apel principiului electa una via non datur recursus ad alteram. Rațiunea pentru care este prevăzut caracterul exclusiv al opțiunii pentru una dintre cele două instanțe competente/căi procedurale este tocmai împiedicarea pronunțării unor soluții contradictorii în una și aceeași problemă sesizată instanței (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, Decizia nr. 3151 din 9 octombrie 2013). Nu aceasta este situația în speță, întrucât instanța nu a fost sesizată în una și aceeași problemă, acțiunea obiect al prezentului dosar fiind formulată împotriva altei persoane, care nu a avut calitate de parte în dosarul penal, precum și pe alt temei de drept. Recurenții reclamanți au arătat că, prin hotărârea recurată, Curtea de Apel Constanța a reținut că întemeierea în drept a cererii de chemare în judecată s-a realizat corect de către reclamanți, iar prima instanță în mod eronat a apreciat că, urmare constatării nelegalității actului administrativ individual, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1635 și art. 1341 din C. civ.. În aceste condiții, instanța de apel era obligată a face aplicarea dispozițiilor art. 1635 și art. 1341 din C. civ. și să dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei încasate fără temei. În egală măsură, instanța de apel era obligată a analiza și dispozițiile legale care relevă natura de cheltuială neeligibilă a sumei de 250.000 RON, raportat la dispozițiile Legii nr. 350/2005 și O.G. nr. 51/1998. Suma de 250.000 RON plătită pârâtei are natura unei cheltuieli neeligibile prin raportare la dispozițiile legale invocate, în egală măsură aplicabile pârâtei în calitate de beneficiară a finanțării. Totodată, instanța de apel era obligată a observa că pârâta datorează și accesoriile solicitate, conform cadrului de reglementare incident, astfel cum cererea de chemare în judecată a fost precizată. În drept, recurenții reclamanți au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză. Motivele de recurs au fost comunicate intimatei la data de 21 iunie 2022, conform dovezii de primire de la fila x verso dosar recurs. La data de 08 iulie 2022, în termenul legal de 30 zile de la primirea recursului, intimata pârâtă A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea întâmpinării, intimata pârâtă a arătat că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu este întemeiat întrucât, din analiza deciziei recurată, prin raportare la art. 425 din C. proc. civ., rezultă că aceasta respectă cerințele de legalitate. Din decizie, se poate desprinde raționamentul juridic care a condus la soluție raportat și la situația de fapt reținută. Intimata pârâtă a arătat că invocarea Deciziei nr. 20/21.01.2020 a Curții Constituționale nu are nicio relevanță juridică în speța de față întrucât se referă la o normă juridică inaplicabilă speței, iar considerentele au în vedere posibilitatea urmării silite atât a debitorului, cât și a garantului și nu antrenarea răspunderii pentru recuperarea prejudiciului de la persoane diferite care nu se află în raport juridic. Intimata pârâtă a considerat că, atâta timp cât prin hotărâri judecătorești penale s-a stabilit cu putere de lucru judecat că faptele care au condus la crearea prejudiciului în dauna recurenților reclamanți sunt infracțiuni și s-a dispus recuperarea prejudiciului de la persoanele vinovate, recurenții reclamanți nu mai pot solicita, în baza acelorași fapte, antrenarea răspunderii civile a altor persoane. În aceste condiții, în temeiul art. 28 alin. (1) din C. proc. pen., se opun cu putere de lucru judecat hotărârile judecătorești pronunțate în cadrul dosarului penal. De observat este faptul că instanța penală a stabilit că faptele generatoare de prejudiciu constituie infracțiuni, a stabilit și persoanele vinovate de săvârșirea pagubei și s-a soluționat și latura civilă prin obligarea persoanelor vinovate la repararea prejudiciului. Deosebit de important este faptul că recurenții reclamanți din cauza de față s-au constituit parte civilă în dosarul penal, unde s-au luat și măsuri de asigurare a acțiunii civile și sunt în posesia unui titlu executoriu cât privește recuperarea sumei din litigiul de față. În consecință, intimata pârâtă a considerat că, în mod corect, instanța de apel a apreciat că recurenții care au ales calea penală pentru recuperarea acestui prejudiciu și stabilirea persoanelor vinovate de producerea lui nu mai pot folosi o altă cale, cea civilă, de antrenare a răspunderii a altor persoane, dar în baza acelorași fapte și cu același prejudiciu. Recurenții reclamanți nu au formulat răspuns la întâmpinare.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din Codul de de procedură civilă a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 23 mai 2023, completul de filtru a respins excepția tardivității recursului, a admis în principiu recursul declarat de reclamanții Consiliul Județean Constanța, Județul Constanța și Președintele Consiliului Județean Constanța împotriva deciziei nr. 58/C din 2 martie 2022 a Curții de Apel Constanța – secția I civilă și a fixat termen de judecată la data de 28 noiembrie 2023, ora 9 00 , în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Soluția primei instanțe prin care aceasta a constatat nelegalitatea Hotărârii Consiliului județean Constanța nr. 210/8.06.2012 nu a format obiectul apelului, ea dobândind astfel autoritate de lucru judecat, cum corect a constatat instanța de apel. În consecință, obiectul judecății este circumscris solicitării reclamanților de obligare a pârâtei la restituirea sumei achitate acesteia și a dobânzilor aferente, reclamanții susținând inexistența, în sarcina lor, a unei obligații de plată. În motivarea deciziei recurate, s-a considerat că admiterea excepției de nelegalitate produce efecte similare, ca întindere și conținut, cu anularea actului, situație în care, în mod eronat, prima instanță nu a reținut lipsa de cauză juridică a prestației și obligația de restituire în sarcina pârâtei, beneficiarul acesteia, în acest sens fiind dispozițiile art. 1635 alin. (1) din C. civ. De asemenea, instanța de apel a avut în vedere art. 1341 și art. 1470 din C. civ. și a apreciat că, urmare a constatării nelegalității Hotărârii nr. 210/8.06.2012 a Consiliului Județean Constanța de către instanța de fond, în temeiul căreia a fost efectuată plata a cărei restituire se solicită, îndeplinirea condițiilor de admisibilitate ale acțiunii în repetițiune nu mai poate fi contestată, întrucât în speță a fost reținută o executare a unei obligații de care Consiliul Județean Constanța nu mai este ținut. Motivul pentru care instanța de apel nu a dispus însă obligarea efectivă a pârâtei la plata sumelor pretinse prin acțiune a fost acela că partea vătămată, care s-a constituit ca parte civilă în procesul penal și a avut câștig de cauză, nu poate promova în paralel o acțiune civilă pentru recuperarea aceleiași sume de la o altă persoană. Astfel, instanța de apel a reținut că reclamantul Județul Constanța deține un titlu executoriu pentru suma care formează obiectul acțiunii, ca urmare a soluționării laturii civile în procesul penal, situație în care nu mai poate obține aceeași sumă în procesul civil de față, pe un alt temei juridic, față de principiul de drept "electa una via non datur recursus ad alteram" (odată aleasă o cale nu se mai poate recurge la alta). Înalta Curte observă că decizia instanței de apel este motivată și conține expunerea împrejurărilor de fapt ale cauzei precum și a raționamentului juridic care a condus la soluția de respingere apelului, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.. Astfel, conform acestui text legal, hotărârea poate fi casată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei însă, în cauză, nu sunt incidente ipotezele menționate ale cazului de casare indicat. După cum s-a arătat mai sus, motivarea instanței de apel conține elementele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. iar împrejurarea că recurenții nu sunt de acord cu modul în care instanța de apel a aplicat un principiu de drept, în speță, acela conform căruia odată aleasă o cale procedurală pentru realizarea dreptului, partea nu mai poate recurge la o alta, nu presupune o deficiență a motivării, în sensul avut în vedere de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Întrucât aplicarea în cauză a principiului menționat a condus la respingerea pe fond a acțiunii în restituirea plății nedatorate, în situația în care instanța de apel a reținut că îndeplinirea condițiilor de admisibilitate ale acțiunii în repetițiune nu poate fi contestată, examinarea criticilor formulate de recurenții reclamanți trebuie realizată prin raportare la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât ele vizează o încălcare a normelor de drept material. Astfel, dezvoltarea motivelor de recurs privește modul în care instanța de apel a aplicat, în circumstanțele concrete ale cauzei, dispozițiile art. 1635 și art. 1341 din C. civ., recurenții reclamanți susținând că instanța de apel era obligată să facă aplicarea dispozițiilor menționate și să dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei încasate fără temei, în analiza dispozițiilor legale menționate nefiind relevantă, în opinia lor, existența hotărârii penale, raționamentul instanței de apel fiind greșit sub acest aspect. În ceea ce privește situația care a generat aplicarea în cauză a principiului de drept conform căruia odată aleasă o cale procedurală nu se mai poate recurge la alta, instanța de apel a reținut că, în dosarul penal nr. x/2015, prin sentința penală nr. 227/4.05.2018 pronunțată de Tribunalul Constanța – secția penală, în baza art. 397 din C. proc. pen. în referire la art. 20 din C. proc. pen. și art. 1357 și următoarele din C. civ., s-a dispus obligarea inculpaților B. (condamnat pentru infracțiunea de abuz în serviciu, în raport de plățile nelegale pentru acțiuni culturale și sportive), C. (condamnat pentru infracțiunea de complicitate la abuz în serviciu, în raport de plățile nelegale pentru acțiuni culturale și sportive), și D. (condamnată pentru infracțiunea de complicitate la abuz în serviciu, în raport de plățile nelegale pentru acțiuni culturale și sportive), la plata, în solidar, către partea civilă Județul Constanța a sumei de 18.399.836 RON, despăgubiri civile. Dispoziția de soluționare a acțiunii civile și de recuperare a prejudiciului a fost menținută prin decizia penală nr. 363/A/18.03.2021 pronunțată de Curtea de apel Galați – secția penală, instanța de apel expunând în decizia sa considerentul instanței penale conform căruia "prejudiciul a fost pe deplin dovedit cu mijloacele de probă administrate în cauză, între infracțiunea de abuz în serviciu și prejudiciul înregistrat existând raport de cauzalitate, fiind astfel îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru tragerea inculpaților la răspundere civilă". Este de observat că, în cadrul procesului penal, acțiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni, astfel cum prevede art. 14 alin. (1) din C. proc. pen., subiectul activ al acțiunii penale fiind procurorul, care pune în mișcare și exercită acțiunea, iar subiectul pasiv fiind inculpatul. În decizia instanței de apel s-a arătat că faptele calificate ca infracțiuni au constat în îndeplinirea de către inculpați, în mod defectuos, cu știință, a atribuțiilor de serviciu care decurgeau din funcțiile publice deținute în cadrul Consiliului județean Constanța, "plătind în mod nelegal suma de 18.399.836 RON, reprezentând finanțări nerambursabile din fonduri publice, către asociații și fundații și asociații sportive și cluburi sportive din Constanța, finanțarea și plățile fiind efectuate de către unitatea administrativ-teritorială a Județului Constanța, numai în baza unor hotărâri ale Consiliului județean Constanța, fără respectarea normelor legale în vigoare, prevăzute de Legea nr. 350/2005, privind regimul finanțărilor nerambursabile din fonduri publice, alocate pentru activități non-profit de interes general, de O.G. nr. 51/1998, actualizată, privind îmbunătățirea sistemului de finanțare a programelor, proiectelor și acțiunilor culturale, precum și de Legea 69/2000 a educației fizice și sportului". În ceea ce privește acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal, aceasta are ca obiect, astfel cum prevede art. 19 alin. (1) din C. proc. pen., tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale. Conform alin. (2) al aceluiași articol, acțiunea civilă se exercită de persoana vătămată sau de succesorii acesteia, care se constituie parte civilă împotriva inculpatului și, după caz, a părții responsabile civilmente. Dreptul persoanei vătămate de a alege calea de exercitare a acțiunii civile rezultă implicit din prevederile art. 27 alin. (1) din C. proc. pen., potrivit cărora "dacă nu s-au constituit parte civilă în procesul penal, persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce la instanța civilă acțiune pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune". De asemenea, în temeiul art. 27 alin. (2) și (3) din cod, persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, au dreptul de a abandona calea deschisă în fața instanței penale și de a se adresa pentru despăgubiri instanței civile în două situații: dacă, prin hotărârea definitivă pronunțată, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă, respectiv atunci când procesul penal a fost suspendat. În fine, dispozițiile art. 27 alin. (6) din cod recunosc persoanei vătămate sau succesorilor acesteia dreptul de a introduce acțiune la instanța civilă pentru repararea prejudiciului născut ori descoperit după constituirea ca parte civilă. Odată exprimată opțiunea în favoarea uneia dintre căile procesuale anterior analizate, ea dobândește un caracter irevocabil, persoana vătămată, constituită parte civilă în procesul penal, nemaiputând renunța la această cale de obținere de la inculpat sau persoana responsabilă civilmente a reparării prejudiciilor suferite prin săvârșirea infracțiunii, pentru a formula o acțiune civilă distinctă la instanța civilă competentă, cu excepția cazului suspendării procesului penal, reglementat la art. 27 alin. (3) din C. proc. pen. Din analiza acestor dispoziții legale, rezultă că ele au în vedere identitatea de părți și de obiect între cele două proceduri, fiind supuse judecății aceleași fapte. Astfel, exercițiul acțiunii civile în cadrul procesului penal constituie un beneficiu procesual acordat victimei infracțiunii, de a valorifica toate elementele strânse de procuror în acuzare, pentru a obține repararea prejudiciului de ordin civil cauzat de inculpat prin comiterea infracțiunii împotriva sa, fapta pentru care se exercită acțiunea penală constituind și fapta delictuală generatoare a răspunderii civile. În consecință, temeiul acțiunii civile alăturate celei penale nu poate fi decât cel delictual, în speță, instanța penală dispunând obligarea inculpaților la plata despăgubiri civile către partea civilă Județul Constanța, în aplicarea art. 1357 din C. civ., stabilind astfel îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a inculpaților din procesul penal. În acest cadru, este de observat natura acțiunii civile de acțiune accesorie celei penale, beneficiile pe care victima infracțiunii le va avea prin alăturarea pretențiilor sale procesului penal fiind strict circumstanțiate acestuia și neputând depăși cadrul laturii penale. Astfel cum s-a arătat mai sus, există identitate între fapta pentru care se exercită acțiunea penală și cea generatoare de prejudicii civile. Instanța de apel a considerat că este incidentă în speță situația în care legea prevede două căi procedurale diferite pentru realizarea dreptului iar opțiunea reclamantului pentru una din acestea, el deținând un titlu executor pentru suma pretinsă, ca urmare a soluționării acțiunii civile în procesul penal, determină concluzia că acesta nu mai poate obține aceeași sumă în procesul civil de față, pe un alt temei juridic. Într-adevăr, optând să alăture acțiunea civilă celei penale, reclamantul trebuie să se supună autorității de lucru judecat a hotărârii penale, în acest sens fiind dispozițiile art. 28 alin. (1) din C. proc. pen. care statuează că hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Așadar, pentru a se produce efectele lucrului judecat din penal, care să oblige instanța civilă în statuările ulterioare, este necesar să fie dedusă judecății aceeași faptă, imputată aceleiași persoane, efectele menționate neputând viza decât chestiunile supuse judecății instanței penale, și anume, îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a persoanelor care au avut calitatea de subiect pasiv în cadrul acțiunii civile, și anume, inculpații din dosarul penal. Astfel, regula potrivit căreia persoana vătămată prin infracțiune care s-a constituit parte civilă în procesul penal, nu mai poate porni, pentru judecarea aceluiași fapt producător de daune, o acțiune în fața instanței civile operează în aceste limite, neputând fi extinsă în cazul în care acțiunea civilă a fost formulată împotriva unor alte persoane, fiind invocat un alt temei juridic, respectiv un fapt juridic licit, o faptă distinctă de cea pe care s-a grefat acțiunea civilă atașată acțiunii penale din dosarul penal. În cauză, în dosarul penal, fapta inculpaților trimiși în judecată a fost reprezentată de îndeplinirea de către aceștia, în mod defectuos, cu știință, a atribuțiilor de serviciu care decurgeau din funcțiile publice deținute în cadrul Consiliului județean Constanța, faptă distinctă de cea vizând primirea unei plăți nedatorate, fapt juridic licit invocat împotriva pârâților în prezenta cauză, care nu au participat în procesul penal. Astfel, premisa prezentei judecăți civile este reclamarea altei fapte decât cea care a fost examinată în procedura judiciară penală și, de asemenea, imputarea acesteia unor persoane care nu au avut calitate procesuală în dosarul penal. Așadar, instanța penală nu a tranșat nimic în legătură faptul juridic licit invocat în prezenta cauză, pentru a se putea susține că s-ar extinde efectul lucrului judecat din penal asupra judecății civile, așa cum au considerat intimații. În dosarul penal a fost analizată săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, respectiv, complicitate la abuz în serviciu, de către inculpații din respectivul dosar, precum și prejudiciul civil produs prin comiterea acestor infracțiuni, latura civilă neputându-se circumscrie decât acestei fapte. Faptul juridic licit al plății nedatorate, plată primită de pârâții din prezenta cauză, nu a format obiect de analiză în cadrul dosarului penal, nici sub aspect penal, nici civil. Raportat la circumstanțele factuale ale cauzei, simpla existență a titlului executoriu împotriva inculpaților din dosarul penal nu este de natură să conducă la o dublă realizare a creanței reclamantului creditor, deoarece finalizarea uneia dintre cele două proceduri urmate, prin executarea hotărârii penale împotriva inculpaților, determină încetarea de îndată a celeilalte pentru a nu determina o îmbogățire nejustificată a creditorului. Prin urmare, în ipoteza în care creditorul își realizează creanța în una dintre aceste proceduri, cealaltă încetează. Reținând că motivele de recurs sunt întemeiate în sensul celor arătate mai sus, raționamentul juridic expus de instanța de apel, în circumstanțele concretele ale speței, conducând la o greșită aplicare a normelor de drept material, fiind astfel incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 497 din același cod, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenții reclamanți, va casa decizia și va trimite cauza la aceeași curte de apel, pentru rejudecarea cauzei, în raport cu cele expuse mai sus.