ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2193/2023

Ședința publică din data de 16 noiembrie 2023

Asupra recursului dedus judecății, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă la 27.06.2018, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu C. și D., obligarea pârâților la plata către reclamanți a sumei de 82.000 euro sau a echivalentului în RON la data plății (385.400 RON la data sesizării instanței), la care se adaugă dobânzile legale penalizatoare, începând cu data sesizării instanței și până la data plății efective și integrale a debitului principal; obligarea pârâților la plata sumei de 16.943,48 RON, cheltuite pentru amenajarea și dotarea imobilului, precum și la cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2341din 10 octombrie 2018, Tribunalul Constanța, secția I civilă a admis, în parte, acțiunea reclamanților, pârâții fiind obligați să plătească suma de 82.000 euro (în echivalent RON la data plății), cu dobânda legală penalizatoare aferentă acestei sume, calculată începând cu data de 27.06.2018 și până la data plății efective a debitului restant; a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea pe capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâților la plata sumei de 16.943,48 RON, cu titlu de sume avansate de reclamanți pentru amenajarea și dotarea imobilului; au fost obligați pârâții la plata, către reclamanți, a sumei de 12.814 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în limita pretențiilor admise.

Prin decizia civilă nr. 11 din 30 iulie 2020, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a admis apelul reclamanților Prutianu, formulat împotriva dispozitivului și considerentelor hotărârii tribunalului; a fost schimbată, în parte, sentința apelată, în sensul că pârâții Petrescu au fost obligați la plata către reclamanți a sumei de 2.291,70 RON, reprezentând cheltuieli cu amenajarea imobilului; au fost înlăturate din sentința apelată considerentele referitoare la rezoluțiunea promisiunii, pe care le-a înlocuit cu considerentele prezentate în decizia instanței de apel; a fost respins, ca nefondat, apelul pârâților C. și D., formulat împotriva aceleiași hotărâri și au fost menținute restul dispozițiilor sentinței apelate; au fost obligați intimații pârâți C. și D. la plata către apelanții reclamanți a sumei de 4842,70 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (taxă de timbru și onorariu avocat ales).

Prin decizia civilă nr. 1560 din 29 iunie 2021 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de pârâții C. și D., a casat decizia nr. 11/C din 13 februarie 2020 a Curții de Apel Constanța, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare.

Prin decizia nr. 145/C din 9 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, a fost admis apelul declarat de apelanții - reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 2341 din 10 octombrie 2018 pronunțată de Tribunalul Constanța și a considerentelor acesteia; a fost schimbată, în parte, sentința apelată, în sensul că au fost obligați pârâții la plata către reclamanți a sumei de 2.291,7 RON, reprezentând cheltuieli cu amenajarea imobilului; au fost înlăturate din sentința apelată considerentele referitoare la încetarea clauzei penale prin rezoluțiune; a fost respins apelul formulat de apelanții pârâți C. și D. împotriva sentinței civile nr. 2341 din 10 octombrie 2018, pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul nr. x/2018, ca nefondat, au fost menținute restul dispozițiilor sentinței apelate; au fost obligați intimații pârâți C. și D. la plata către apelanții reclamanți a sumei de 13.412,7 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (taxă de timbru și onorariu avocat).

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, pârâții C. și D. au declarat recurs, criticând decizia pentru nelegalitate.

Prin recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., pârâții C. și D. susțin că, în mod greșit, instanța de apel a reținut îndeplinirea, în condiții de legalitate, a procedurii de punere în întârziere față de recurenții pârâți.

Recurenții expun situația de fapt și arată că, prin decizia recurată, instanța de apel a statuat în sensul că procedura de punere în întârziere a fost corect îndeplinită și, astfel, rezoluțiunea a operat în condiții de legalitate. În acest sens, instanța a apreciat că obligația promitenților vânzători era solidară și astfel, conform prevederilor art. 1526 C. civ., notificarea de punere în întârziere transmisă corect promitentului vânzător C. produce efectul punerii în întârziere și asupra promitentei vânzătoare, D., codebitoare solidară. Prin decizia recurată s-a mai reținut că, potrivit prevederilor art. 1443 raportat la art. 1446 din C. civ., solidaritatea codebitorilor soți, căsătoriți sub regimul comunității de bunuri, rezultă din lege, respectiv din art. 352 si 353 din C. civ.

Recurenții critică decizia, în virtutea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., afirmând că a fost pronunțată cu încălcarea si aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. 1526, art. 1443 și art. 1446, prin raportare la dispozițiile art. 352 C. civ.

Învederează că, din analiza dispozițiilor art. 346 și art. 347 C. civ., se desprinde neechivoc concluzia că actul de înstrăinare a bunului comun ce forma obiectul promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare și anume contractul de vânzare pe care recurenții, în calitate de soți s-au obligat să îl încheie până la 31 decembrie 2017, putea fi perfectat, sub sancțiunea nulității, numai cu acordul expres al ambilor promitenți vânzători exprimat în forma autentică. Or, câtă vreme fiecare dintre soți avea obligația să își exprime, în mod expres, consimțământul pentru vânzarea bunului comun imobil supus formalităților de publicitate, ambii soți erau debitorii obligației de a transfera proprietatea, sens în care se reține calitatea acestora de codebitori ai obligației neexecutate la termenul stabilit contractual.

Având în vedere că fiecare dintre soți avea obligația să consimtă personal și expres la transferul cotei-părți nedeterminate pe care o deținea din dreptul de proprietate asupra bunului comun, în caz contrar dreptul de proprietate asupra întregului neputând fi transmis în mod valabil, arată că natura obligației este indivizibilă.

Invocă dispozițiile art. 1443 C. civ. și susțin că actul de vânzare nu putea fi încheiat între creditor și unul dintre promitenții vânzători asupra întregului bun ce includea și cota-parte nedeterminată din dreptul de proprietate aparținând celuilalt promitent-vânzător, raportat la prevederile art. 346 C. civ., sens în care arată că nu se poate reține că obligația promitenților-vânzători era solidară, câtă vreme vânzarea bunului comun nu poate opera fără consimțământul expres ai ambilor soți. Învederează că solidaritatea nu este posibilă între promitenții vânzători, fiecare dintre ei titulari ai unei fracții nedeterminate din dreptul de proprietate, iar o înstrăinare ce nu respectă cerințele edictate de art. 346 C. civ. este prohibită și anulabilă.

Instanța omite faptul că promisiunea de vânzare generează în sarcina promitenților vânzători o obligație de a face, de a încheia contractul, care este indivizibilă, condiții în care sunt incidente dispozițiile speciale vizând obligațiile indivizibile, respectiv dispozițiile art. 1432 alin. (4) C. civ., raportat la care punerea în întârziere trebuia realizată în relația cu ambii debitori ai obligației.

Arată că, și dacă s-ar reține existența unei solidarități pasive, incidența dispozițiilor art. 1526 C. civ. este înlăturată de prevederile art. 1432 alin. (4) din același act normativ.

Invocă prevederile art. 1445 C. civ. și afirmă că instanța de apel a reținut, în mod greșit, că art. 352 C. civ. prevede, în mod expres, solidaritatea codebitorilor, titulari ai obligației ce compune raportul juridic dedus judecății.

Precizează că art. 351 și art. 352 din C. civ. reglementează datoriile comune ale soților și întinderea drepturilor creditorilor asupra patrimoniului comun și personal al soților în scopul valorificării dreptului de creanță (datoriile comune neacoperite prin urmărirea bunurilor comune).

Învederează că răspunderea solidară a soților cu bunurile proprii pentru acoperirea datoriilor comune, prevăzută în mod expres la art. 352 C. civ., nu se extinde asupra tuturor obligațiilor asumate de soți în ceea ce privește bunurile comune, mai ales în sfera transferului dreptului de proprietate ce pretinde acordul expres al ambilor proprietari și cunoaște o reglementare expresă ce exclude solidaritatea (art. 346 C. civ.).

Recurenții arată că, în conținutul laturii active a raportului juridic reglementat de art. 352 C. civ., se regăsesc alte drepturi și obligații decât cele tranșate judiciar în prezentul litigiu, și anume dreptul creditorului de a-și valorifica creanța prin acte de urmărire silită, fiind instituit caracterul sesizabil a bunurilor proprii ale soților pentru și în măsura necesară acoperirii datoriilor comune. Mai arată că nu se poate interpreta, prin analogie, că solidaritatea pasivă a soților, prevăzută la art. 352 C. civ., se aplică în cazul obligației de a face, asumată de soți privind perfectarea actului de înstrăinare a bunului comun, fără a fi încălcat în mod flagrant art. 1445 C. civ. (ce nu permite analogia) și art. 346 C. civ. (ce prevede acordul expres al ambilor soți pentru înstrăinarea bunurilor comune).

Susțin că atât timp cât răspunderea solidară a soților a fost, în mod expres, prevăzută de legiuitor, în art. 352 alin. (1) C. civ., ca o răspundere subsidiară și aplicabilă unui anumit caz expres determinat și anume, răspunderea solidară cu bunurile proprii pentru acoperirea datoriilor comune, în măsura în care prin urmărirea bunurilor comune nu se acoperă datoriile comune, este cu atât mai elocvent că doar în acest caz, numit și expres determinat prin voința legiuitorului, se poate reține o formă de răspundere solidară a soților pentru obligațiile și datoriile comune, reprezentând un exemplu concret al aplicabilității art. 1445 C. civ. ce nu poate fi extins asupra altor obligații ale soților privind patrimoniul comun.

Învederează că, prin decizia de casare, Înalta Curte a statuat că, în absența unei solidarități pasive, punerea în întârziere a unuia dintre debitori nu produce efecte împotriva celorlalți debitori, ceea ce conduce la concluzia că obligația promitenților vânzători de a transfera dreptul de proprietate asupra bunului comun nu este o obligație solidară, ci constituie o obligație comună și indivizibilă între promitenții vânzători, transferul dreptului de proprietate asupra întregului bun putând să opereze doar condiționat de acordul ambilor debitori, indivizibilitatea fiind raportată la regimul proprietății devălmașe ce nu permite divizarea obiectului prestației pe cote-părți, astfel încât răspunderea să fie divizibilă în limita cotei-părți deținute asupra dreptului de proprietate supus transferului.

În acest context, susțin că procedura de punere în întârziere trebuia realizată, în mod individual, față de fiecare dintre debitori întrucât fiecare dintre aceștia, în conformitate cu prevederile art. 346 C. civ., trebuia să consimtă la transferul dreptului de proprietate și să dea curs obligațiilor asumate prin promisiunea bilaterală în cadrul căreia era parte. Afirmă că bunul în întregul său nu putea fi vândut doar în baza acordului unuia dintre promitenții vânzători, astfel încât să fie necesară și suficientă notificarea valabilă a unui singur promitent vânzător.

Menționează că acest raționament, în raport de incidența dispozițiilor art. 346 C. civ., coroborat cu art. 1522 C. civ., a fost avut în vedere de către intimații promitenți-cumpărători, ce au procedat la notificarea individuală a ambilor promitenți vânzători, însă procedura de comunicare a notificării în relația cu promitenta vânzătoare, D., a fost viciată, prin transmiterea corespondenței la o adresă ce nu constituia nici locuința în fapt, nici domiciliul acesteia și nici adresa reglementată contractual pentru transmiterea valabilă a oricărei comunicări. Afirmă că această neregularitate a lipsit, în mod efectiv, părțile de remediul termenului suplimentar de executare și afectează validitatea declarației de rezoluțiune, nu numai din perspectiva neîndeplinirii formalității obligatorii prealabile, cât și sub aspectul posibilității efective de salvgardare a contractului și comunicarea efectivă a declarației de rezoluțiune. Mai arată că, prin actul de partaj voluntar fără sultă, perfectat în luna martie a anului 2018, toate drepturile și obligațiile asupra bunului ce forma obiectul promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/2017, au fost preluate de către promitenta-vânzătoare D., parte ce nu a fost pusă în întârziere și nici nu a recepționat declarația de rezoluțiune a promisiunii bilaterale.

Recurenții învederează că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a art. 1522 C. civ., sens în care arată că instanța de apel reține faptul că termenul pentru perfectarea contractului de vânzare era depășit cu mai mult de 4 luni, motiv pentru care apreciază ca termenul de 7 zile, conferit pentru îndeplinirea obligației prin notificarea de punere în întârziere, a fost rezonabil.

În ceea ce privește intervalul de timp în care scadența era depășită, recurenții afirmă că acest aspect nu prezintă relevanță juridică cu referire la termenul de executare acordat în cadrul procedurii de punere în întârziere având în vedere că, în considerentele deciziei de casare, s-a statuat că rezoluțiunea este cel mai incisiv remediu oferit creditorului, reprezentând o soluție la care se apelează numai dacă rămâne fără eficientă remediul termenului suplimentar, termen rezonabil calculat din ziua comunicării notificării.

Citează dispozițiile art. 1522 alin. (3) și art. 1522 alin. (4) și (5) C. civ., arătând că legiuitorul statuează expres faptul că, indiferent de momentul când intervine scadența obligației neexecutată, termenul acordat prin notificarea de punere în întârziere trebuie să fie unui rezonabil ținând seama de natura obligației și de împrejurări.

Susțin că momentul procedural al punerii în întârziere reprezintă exclusiv opțiunea creditorului, fără a influenta termenul de executare acordat și, din acest punct de vedere, nu prezenta nicio relevanță faptul că termenul contractual era prevăzut pentru data de 31.12.2017 (moment la care construcția era finalizată, dar din motive independente de voința părților nu erau finalizate documentațiile necesare în vederea vânzării), caracterul rezonabil al termenului urmând a se raporta strict la momentul la care creditorii au înțeles să își exercite dreptul de a pune în întârziere pe debitorii obligației.

Apreciază recurenții că termenul de 7 zile prevăzut în notificarea formulată de intimați era neserios având în vedere că la data formulării notificării și până în luna septembrie 2018 intimații nu au fost în țară (locuind în fapt în Marea Britanie), astfel cum rezultă din corespondența dintre părți, înscrisurile depuse la dosar și propriile susțineri ale intimaților. Totodată, deși au invocat acest aspect pe tot parcursul prezentei cauze, intimații nu l-au contestat și nici nu au făcut dovada existenței unui mandat acordat altei persoane pentru încheierea contractului. Arată că, și în măsura în care ar fi primit notificările formulate și ar fi dorit încheierea contractului, acest fapt nu era posibil în cadrul termenului indicat.

Recurenții arată că termenul de 7 zile, acordat prin notificarea de punere în întârziere, nu era unul rezonabil întrucât realizarea efectivă a tranzacției presupunea realizarea unor demersuri ce nu depindeau exclusiv de voința părților (certificat fiscal, extras de CF, disponibilitatea notarului agreat etc.) și care, în mod evident, nu puteau fi realizate într-un termen de 7 zile. Afirmă că art. 1522 alin. (3) C. civ. condiționează validitatea procedurii de acordarea unui termen rezonabil de executare, ținând seama de natura obligației și de împrejurări și susțin că, în ipoteza primirii notificării la 31.05.2018, termenul real acordat era de numai 4 zile în condițiile în care perioada 01 - 03.06.2018 cuprindea zile nelucrătoare. Învederează că perfectarea vânzării presupunea efectuarea unor demersuri anterioare a căror realizare nu era posibilă în termenul acordat, respectiv obținerea unui extras de carte funciară pentru vânzare, a certificatului de atestare fiscală și programarea notarială care în practică este de cel puțin două săptămâni. În continuare, arată că, deși reclamanții au comunicat notificarea, nu au procedat la realizarea unei programări la un anumit notar. Chiar și în ipoteza în care documentele necesare încheierii contractului ar fi existat, tot nu s-ar fi putut încheia contractul întrucât era necesară emiterea unei notificări de convocare a reclamanților în vederea încheierii contractului, notificare care nu putea fi adusă la cunoștința intimaților, în mod real, de către recurenți.

În viziunea recurenților, termenul de 7 zile era vădit nerezonabil prin raportare la împrejurările cauzei pe care reclamanții le cunoșteau, respectiv nefinalizarea documentației necesare pentru perfectarea vânzării. Or, prin dispozițiile art. 1522 alin. (3)-(5) C. civ., raportate la dispozițiile art. 1549 din C. civ., conform cărora neexecutarea fără justificare a obligațiilor contractate, după punerea în întârziere, conferă dreptul creditorului obligației de a cere rezoluțiunea, prin instituirea procedurii de punere în întârziere, scopul legiuitorului a fost acela de a marca momentul de la care debitorul refuză să execute, în situația în care în prealabil i-a fost acordat beneficiul legal de a dispune de un termen rezonabil (suficient în raport cu circumstanțele și natura obligației), acesta fiind momentul în care se reține ipoteza legală instituită de art. 1516 alin. (2) pct. 2 C. civ., în care creditorul este îndreptățit să solicite rezoluțiunea. În atare condiții, recurenții apreciază că reclamanții trebuiau să acorde un termen care să permită finalizarea tuturor demersurilor pentru încheierea contractului.

Expun situația de fapt și apreciază că, prin finalizarea întregii documentații necesare realizării tranzacției în termen de aproximativ o lună de la data la care au cunoscut poziția intimaților și, ulterior, notificarea acestora în vederea încheierii contractului la o dată la care aveau certitudinea că aceștia se află în țară, sunt incidente dispozițiile art. 1522 alin. (5) C. civ.

Recurenții susțin că instanța de apel, în rejudecare, cu încălcarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ., nu a analizat dacă declarația de rezoluțiune a fost comunicată debitoarei D., în mod greșit reținând ca fiind valabil comunicată notificarea de punere în întârziere (nu comunicată efectiv, ci considerată ca fiind îndeplinită procedura de comunicare, chiar dacă notificarea nu a intrat în posesia destinatarului), raportat la dispoziții legale considerate ca fiind aplicabile strict în cazul punerii în întârziere. Mai arată că instanța de apel nu a considerat necesară verificarea legalității comunicării declarației de rezoluțiune, cuprinsă în același act, chiar dacă dispozițiile legale invocate nu vizau și acest act procedural.

Invocă prevederile art. 1552 alin. (4) C. civ., potrivit cărora declarația de rezoluțiune unilaterală produce efecte de la momentul comunicării ei către debitor sau, după caz, de la data expirării termenului suplimentar acordat prin notificarea de punere în întârziere și arată că, dacă în privința notificării de punere în întârziere, art. 1526 C. civ. prevede că produce efecte și în privința codebitorilor solidari, în ceea ce privește declarația de rezoluțiune, art. 1552 C. civ. statuează, în mod neechivoc, că rezoluțiunea contractului este condiționată de comunicarea declarației de rezoluțiune. Învederează că, prin decizia de casare, s-a reținut faptul că în cazul declarației de rezoluțiune nu există (și nici nu a fost invocată) nicio dispoziție legală care să permită comunicarea acesteia la o altă adresă, dispozițiile art. 1526 alin. (1) C. civ. referindu-se strict la punerea în întârziere și nefiind incidente și în cazul declarației de rezoluțiune.

Arată că, în condițiile în care se reține că nu a fost respectată procedura de punere în întârziere și, în orice situație, nu a fost comunicată declarația de rezoluțiune a contractului față de D., urmează a constata inadmisibilitatea cererii intimaților de obligare a recurenților la plata clauzei penale și a unor despăgubiri, pretenții ce nu se pot grefa decât pe existența unei rezoluțiuni anterioare a contractului.

Recurenții citează prevederile art. 1516 alin. (2) C. civ., arătând că, după punerea în întârziere, creditorul are posibilitatea legală de a solicita executarea silită a contractului (devenind incidente dispozițiile art. 1669 C. civ.), de a solicita rezoluțiunea contractului cu plata unor daune-interese potrivit dispozițiilor art. 1549 alin. (1) C. civ. de la care art. 1279 alin. (2) din același act normativ nu conțin o derogare) sau să întrebuințeze un alt mijloc legal pentru realizarea dreptului, de exemplu art. 1544 C. civ., invocat de reclamanți, potrivit căruia obligativitatea rezoluțiunii este prevăzută în mod expres.

Recurenții apreciază că nu a intervenit rezoluțiunea unilaterală a promisiunii de vânzare-cumpărare, autentificată sub nr. x/26.05.2018 și, indiferent dacă se reține nerespectarea obligațiilor privind punerea în întârziere, condiție esențială pentru valabilitatea rezoluțiunii (sub aspectul necomunicării valabile sau a termenului neserios și nerezonabil) sau dacă se are în vedere strict lipsa comunicării valabile a declarației de rezoluțiune (față de care nici nu a mai fost invocat vreun argument de către intimați pentru a susține valabilitatea acesteia), rezultă lipsa unei rezoluționări a contractului anterior formulării cererii introductive.

Învederează că, în cauză, nu a fost formulat un capăt de cerere privind constatarea rezoluțiunii, lipsind însuși fundamentul pretențiilor. Având în vedere că, pentru solicitarea daunelor interese aferente clauzei penale, era obligatorie rezoluțiunea anterioară a contractului, raportat la dispozițiile art. 1516 alin. (2) și art. 1544 C. civ., iar în cauză nu a operat rezoluțiunea prin declarația unilaterală de rezoluțiune și nici prin cererea introductivă nu a fost solicitată rezoluțiunea judiciară a contractului dintre părți, este lipsit de orice temei legal obligarea recurenților la plata clauzei penale și a daunelor.

Recurenții mai arată că decizia recurată este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. 1345 C. civ.

După expunerea condițiilor instituite de lege pentru a opera îmbogățirea fără justă cauză, recurenții afirmă că instanța de apel a reținut că a operat o îmbogățire a acestora prin sporul de valoare adus imobilului ce rămâne în proprietatea lor, ca efect al rezoluțiunii contractului, intimații dovedind efectuarea amenajărilor ce rămân încorporate imobilului, în valoare de 2.291,70 RON. În ceea ce privește temeiul de drept, restituirea derivată din faptul juridic al îmbogățirii fără justă cauză, arată că instanța de apel a statuat că amenajările efectuate de promitenții cumpărători nu au fost realizate în baza promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare întrucât în baza convenției părțile au stabilit că imobilul va fi predat cumpărătorilor amenajat, iar amenajările au fost efectuate de promitenții cumpărători pe parcursul valabilității convenției, înainte de momentul exigibilității obligației de a perfecta contractul, reținând că restituirea unor prestații neexecutate în baza convenției nu intră sub incidența efectelor repunerii în situația anterioară rezoluțiunii, ci operează în baza art. 1345 C. civ.

Recurenții susțin că raportul juridic litigios izvorăște în tot din promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, cauza - temeiul juridic al investițiilor - fiind intenția de a cumpăra imobilul și personalizarea amenajărilor peste nivelul de amenajare convenit contractual de către părți, astfel încât promitenții cumpărători să își sporească gradul de confort. Învederează că promitenții cumpărători, înainte de a deveni proprietarii bunului imobil, au decis înlocuirea finisajelor stabilite contractual și realizate de către promitenții vânzători (aspect ce niciodată nu a fost contestat), pentru a-și spori gradul de confort prin personalizarea spațiului, potrivit propriilor preferințe sau gusturi, iar aceste modificări aduse imobilului, prin înlocuirea finisajelor incluse în prețul imobilului, cu alte tipuri de finisaje pe placul lor, reprezintă acte îndeplinite în interesul lor personal și exclusiv, cât timp aceste amenajări au fost aduse imobilului pe riscul promitenților cumpărători, pe parcursul derulării promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, înainte de a dobândi în proprietate bunul imobil.

Arată că art. 1345 C. civ. indică faptul că obligația de restituire a îmbogățitului acceptă ca întindere pierderea patrimonială suferită de însărăcit, dar fără a fi ținut dincolo de limita propriei sale îmbogățiri. În cazul pendinte, amenajarea imobilului se realiza la nivelul stabilit contractual de către părți, neputându-se considera că un imobil ce are un anumit tip de lavoar personalizat de intimați, în loc de lavoarul inclus în prețul de vânzare, aduce un spor de valoare imobilului și constituie un prilej de îmbogățire fără justă cauză, câtă vreme prețul de vânzare include amenajarea imobilului cu același tip de obiecte sanitare, care, de altfel, în măsura în care au fost înlocuite, nu au fost restituite promitenților vânzători sau nu a fost scăzută valoarea acestora.

Mai arată că, din prețul încasat de recurenți pentru imobilul amenajat, o parte o constituia bugetul alocat pentru amenajarea interioară a imobilului, iar în prezent trebuie să restituie atât prețul încasat și clauza penală, precum și valoarea amenajărilor ce rămân în imobil, în condițiile în care prin restituirea prețului încasat au achitat și valoarea amenajărilor interioare ce rămân în imobil, ceea ce nu echivalează cu o echilibrare patrimonială, ci cu o însărăcire total nejustificată a promitenților vânzători.

Concluzionând, recurenții susțin că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1345-1348 C. civ., în sensul că nu a operat o îmbogățire a promitenților vânzători care să justifice obligarea acestora la restituirea sumei de 2.291,70 RON.

Prin întâmpinare, intimații A. și B. au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

8 .Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 11 mai 2023, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâții C. și D. împotriva deciziei nr. 145/C din 9 iunie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, fiind stabilit termen de judecată la data de 2 noiembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat în limitele și pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Criticile subsumate motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care se invocă pronunțarea deciziei recurate cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a art. 1526, art. 1443 și art. 1446, prin raportare la dispozițiile art. 352 din C. civ., sunt întemeiate conform celor ce succed.

Înalta Curte constată că s-a reținut deja prin decizia de recurs pronunțată în primul ciclu procesual că între părțile în litigiu a intervenit promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată prin Biroul Individual Notarial E. sub nr. x/26.05.2017, în virtutea căreia promitenții vânzători C. și D. s-au obligat să vândă promitenților cumpărători A. și B. apartamentul nr. x, ce urma să fie situat la etajul 3 al construcției cu regim de înălțime P+3E, edificată pe terenul situat în intravilanul orașului Năvodari, B-dul x nr. 30, lot x (DC 86), Zona Lac Siutghiol, F., județul Constanța, apartament compus din două camere și dependințe, cu o suprafață utilă de 55 m

2

.

Prețul convenit de părți a fost de 41.000 euro cu TVA inclus, preț ce urma să fie achitat astfel: la data încheierii promisiunii, suma de 18.000 euro și, până la data de 10.06.2017, suma de 23.000 euro.

S-a mai reținut că promitenții vânzători și-au asumat, pe lângă obligația de a construi și de a vinde promitenților cumpărători apartamentul, obligația de a transmite folosința imobilului și de a preda cheia apartamentului până la data de 15.07.2017, precum și alte obligații, respectiv: obligația finalizării construcției, efectuarea documentației cadastrale și intabularea dreptului de proprietate în cartea funciară, prezentarea certificatului fiscal și a extrasului de carte funciară privind evidențierea apartamentului în evidențele fiscale, prezentarea certificatului energetic.

Toate aceste obligații trebuiau îndeplinite "până cel târziu la data de 31.12.2017", dată la care trebuia să se realizeze perfectarea în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare.

Instanța de casare a statuat în sensul că stipulația contractuală a părților în litigiu prin care s-a prevăzut dreptul promitenților cumpărători ca, în cazul neexecutării obligației esențiale, respectiv, obligația de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare, să obțină dublul sumei achitate promitenților vânzători, produce efecte în cazul stingerii obligațiilor contractuale prin rezoluțiune, în aplicarea prevederilor art. 1538 alin. (5) C. civ., însă obținerea acestor daune-interese de către creditori este condiționată de dovada existenței unei neexecutări însemnate, precum și a celorlalte condiții formale și cumulative ale rezoluțiunii unilaterale.

De asemenea, s-a arătat că în mod corect instanța de apel a apreciat cu privire la existența unei neexecutări însemnate pentru promitenții cumpărători, determinantă la încheierea contractului fiind obligația de transfer a dreptului de proprietate în patrimoniul propriu, cel mai târziu, până la data de 31.12.2017.

Având în vedere și aceste statuări, în rejudecare după casare, instanța de apel urma să stabilească dacă a avut loc punerea în întârziere, în condițiile și cu efectele prevăzute de art. 1522 C. civ., respectiv, comunicarea declarației unilaterale de rezoluțiune către ambii debitori.

În acest context, trebuie remarcat prioritar și că prin decizia de casare s-a mai stabilit că, în speță, notificarea prealabilă a rezoluțiunii, care constă în punerea în întârziere a debitorilor, include comunicarea declarației de rezoluțiune unilaterală, comunicare prin care se realizează condiția esențială de efectivitate a rezoluțiunii unilaterale (conform art. 1552 alin. (1) C. civ.), ținând seama că nimic nu se opune ca acestea să reprezinte un singur act juridic, însă declarația de rezoluțiune va avea efectul desființării contractului numai în măsura dovedirii comunicării sale.

Or, conform celor reținute din probe de către instanța de apel în primul ciclu procesual, notificările promitenților vânzători au fost transmise la adresa unuia dintre ei, cu toate că în contract erau evidențiate adrese diferite, situație care impunea efectuarea unei verificări suplimentare în privința locuinței comune a soților, pentru a se putea concluziona în sensul realizării unei comunicări valabile, avându-se în vedere și că, în absența unei solidarități pasive, punerea în întârziere a unuia dintre debitori nu produce efecte împotriva celorlalți debitori, conform art. 1432 alin. (4) C. civ.

În rejudecarea pricinii, raportându-se la această situație premisă, instanța de apel a concluzionat prin decizia ce face obiectul prezentului recurs că a existat declarația unilaterală de rezoluțiune, împreună cu punerea în întârziere, comunicată legal de către creditorii care și-au manifestat pe această cale voința în sensul de a desființa unilateral contractul pentru neexecutare dacă nu este executată obligația într-un termen rezonabil. Astfel, conform statuării curții de apel, această cerință prevăzută de art. 1552 alin. (2) C. civ. este îndeplinită în speța de față.

Curtea de apel a avut în acest sens în vedere că drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților își găsesc consacrarea legislativă în dispozițiile art. 312 și urm. C. civ., iar din cuprinsul acestor norme ar rezulta în opinia acestei instanțe că ceea ce induce regimul de solidaritate sau, după caz, de "răspundere individuală" a soților în ceea ce privește sfera drepturilor și obligațiilor patrimoniale este regimul matrimonial, precum și natura bunurilor dobândite de soți.

Din această perspectivă, s-a reținut că în raporturile patrimoniale cu terțe persoane nu prezintă importanță dacă soții înțeleg să aibă sau nu o locuință comună și că, față de prevederile art. 339 și art. 346 alin. (1) din C. civ., privind regimul juridic al bunurilor comune ale soților dobândite în timpul căsătoriei și, respectiv, față de regimul juridic al datoriilor comune ale soților, datorii în care se includ "obligațiile pe care le-au contractat împreună" și pentru care soții răspund cu bunurile comune, conform art. 351 lit. b) C. civ., temeiul de solidaritate pasivă ar decurge din lege în cazul soților aflați sub regimul comunității.

O atare concluzie se sprijină, potrivit deciziei recurate, pe faptul că creditorii ambilor soți pot urmări bunurile comune ale acestora, precum și pe dispozițiile art. 352 alin. (1) C. civ., conform cărora "în măsura în care obligațiile comune nu au fost acoperite prin urmărirea bunurilor comune, soții răspund solidar, cu bunurile proprii. În acest caz, cel care a plătit datoria comună se subrogă în drepturile creditorului pentru ceea ce a suportat peste cota-parte ce i-ar reveni din comunitate dacă lichidarea s-ar face la data plății datoriei".

Înalta Curte constată însă că această statuare din apel nu poate fi validată, fiind fundamentată pe o greșită interpretare și aplicare a normelor legale sus-evocate.

În cazul obligațiilor cu pluralitate de subiecte divizibilitatea drepturilor și obligațiilor constituie regula. C. civ. instituie prezumția de divizibilitate, prevăzând că "Obligația este divizibilă de plin drept, cu excepția cazului în care indivizibilitatea a fost stipulată în mod expres ori obiectul obligației nu este, prin natura sa, susceptibil de divizare materială sau intelectuală." (art. 1424 C. civ.).

De la regula divizibilității obligațiilor cu pluralitate de subiecte C. civ. reglementează două excepții - obligațiile solidare și obligațiile indivizibile.

Potrivit art. 1443 C. civ., "Obligația este solidară între debitori când toți sunt obligați la aceeași prestație, astfel încât fiecare poate să fie ținut separat pentru întreaga datorie, iar executarea acesteia de către unul dintre codebitori îi liberează pe ceilalți față de creditor".

Deoarece solidaritatea reprezintă o excepție de la regula divizibilității anterior evocată, aceasta nu se prezumă, astfel cum expres se prevede în art. 1445 din C. civ. referitor la izvoarele solidarității, acest articol arătând, totodată, în acest sens că "Ea nu există decât atunci când este stipulată expres de părți ori este prevăzută de lege".

Prezumția de nesolidaritate care este reglementată expres de art. 1.445 C. civ. este o prezumție relativă, aplicabilă în toate raporturile obligaționale civile și stabilește astfel, cu titlu de principiu, că obligațiile codebitorilor nu sunt solidare.

Cum deja s-a arătat, prin excepție de la această regulă, solidaritatea codebitorilor este incidentă în două situații: când este prevăzută expres de lege ori când este stipulată expres de părțile actului juridic, în aplicarea principiului libertății contractuale (autonomiei de voință), o atare clauză prin care se instituie solidaritatea obligației fiind de principiu perfect valabilă.

Mai trebuie precizat că, potrivit art. 1426 alin. (2) C. civ., "În lipsă de stipulație contrară, creditorii și debitorii unei obligații indivizibile nu sunt legați solidar".

Totodată, Înalta Curte nu va reține în acest context apărarea intimaților reclamanți invocată prin întâmpinarea la prezentul recurs, cu privire la existența unei solidarități în speță izvorâtă din faptul că pârâții ar fi perfectat promisiunea de vânzare-cumpărare în calitate de profesioniști, întrucât desfășurau activitatea cu caracter profesional de dezvoltator imobiliar

Chiar dacă solidaritatea codebitorilor este de natura obligației rezultate din activitatea unei întreprinderi conform art. 1446 C. civ. ("Solidaritatea se prezumă între debitorii unei obligații contractate în exercițiul activității unei întreprinderi, dacă prin lege nu se prevede altfel"), Înalta Curte nu poate valida această teză invocată ca apărare, direct în această fază procesuală, într-un cadru procesual circumscris exclusiv limitelor controlului de legalitate declanșat ca urmare a exercitării recursului formulat de pârâți, în condițiile în care instanța de apel nu a stabilit că solidaritatea debitorilor în raportul obligațional litigios s-ar fi fundamentat pe acest aspect, iar, în plus, considerentele deciziei nu au fost criticate pe calea unui recurs incident exercitat de partea interesată, conform art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

Revenind ca atare la teza reținută de instanța de apel, obiect al criticilor de recurs cu care pârâții au înțeles să învestească instanța de control judiciar, se constată că aceasta are la bază o interpretare eronată a normelor legale apreciate ca fiind incidente raporturilor dintre părți.

Este real că prin C. civ. se instituie un caz de solidaritate legală între soți față de creditorii comuni pentru restul creanței acestora rămas după urmărirea bunurilor comune.

Art. 352 alin. (1) C. civ. dispune în acest sens că, în măsura în care obligațiile comune nu au fost acoperite prin urmărirea bunurilor comune, soții răspund solidar, cu bunurile proprii. În acest caz, cel care a plătit datoria comună se subrogă în drepturile creditorului pentru ceea ce a suportat peste cota-parte ce i-ar reveni din comunitate dacă lichidarea s-ar face la data plății datoriei.

Astfel, deși soții răspund cu bunurile comune pentru datoriile comune (art. 351 C. civ.) și bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soți [art. 353 alin. (1) C. civ..], în subsidiar, urmărirea datoriilor comune poate continua asupra bunurilor proprii (art. 352 C. civ.) respectiv, în cazul datoriilor proprii, asupra bunurilor devenite proprii prin efectul împărțirii bunurilor comune [art. 353 alin. (2) și (3) C. civ..].

Această ordine de urmărire a bunurilor soților are caracter imperativ, iar norma juridică sus-menționată, edictată în scopul protejării creditorului comun reprezintă, în mod evident, o excepție, instituind solidaritatea între soți exclusiv în limitele arătate și permițând ca atare doar acestui creditor să urmărească pe oricare dintre soți pentru întreaga valoare a creanței rămase neachitate după urmărirea bunurilor comune.

Acest caz particular în care, în conformitate cu textul art. 1445 C. civ., solidaritatea pasivă decurge din lege, nu permite însă interpretarea extensivă dată de instanța de apel, potrivit căreia, în situația soților aflați sub regimul comunității de bunuri, temeiul de solidaritate pasivă decurge din lege, astfel încât orice notificare a creditorilor comuni către oricare dintre debitorii soți aflați în regimul legal al comunității matrimoniale activează conținutul normei cuprinse în art. 1526 alin. (1) din C. civ. ("Notificarea prin care creditorul pune în întârziere pe unul dintre codebitorii solidari produce efecte și în privința celorlalți").

Trebuie observat că nici interpretarea dată de instanța de apel textului art. 353 alin. (1) din C. civ., potrivit cu care "Bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soți", nu poate sprijini concluzia la care s-a ajuns cu privire la caracterul obligației asumate de pârâți în speță prin promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare.

Privitor la acest aspect, Înalta Curte reține, astfel cum instanța de apel a constatat, că pârâții Petrescu s-au aflat - atât la momentul asumării obligațiilor prin promisiunea autentificată sub nr. x/26.05.2017, cât și ulterior acestei date - sub regimul comunității legale, acest aspect fiind de altfel consemnat în cuprinsul actului juridic încheiat ca promitenți-vânzători.

Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare reprezintă un contract în temeiul căruia părțile se obligă să încheie în viitor contractul de vânzare-cumpărare, în condițiile și cu conținutul determinat deja în înscrisul constatator al promisiunii. Prin urmare, promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare nu este act de înstrăinare și nu produce efecte translative de proprietate, ci generează obligația personală "de a face", respectiv, de a încheia contractul de vânzare-cumpărare promis.

Or, această obligație "de a face" este de principiu indivizibilă, nefiind în mod natural susceptibilă de divizare între subiectele sale.

Totodată, în condițiile în care fiecare dintre soți avea obligația să își exprime, în mod expres, consimțământul pentru vânzarea bunului comun, imobil supus formalităților de publicitate, ambii soți fiind debitori ai obligației de a transfera dreptul de proprietate asupra acestui bun - acest drept de proprietate comună devălmașă asupra imobilului neputând fi transmis în mod valabil decât cu acordul expres al ambilor promitenți vânzători exprimat în formă autentică -, o atare obligație nu poate fi calificată ca fiind solidară.

Înalta Curte remarcă în acest context că efectul principal în raportul dintre creditor și debitorii ținuți solidar este consacrat de art. 1447 alin. (1) C. civ.. Astfel, creditorul unei obligații solidare se poate îndrepta împotriva oricărui debitor pentru realizarea întregii creanțe, fără ca acesta să îi poată opune beneficiul de diviziune.

Un debitor ținut solidar poate fi constrâns la executarea/plata întregii datorii, aceasta fiind unică, fiecare debitor reprezentându-i și pe ceilalți în toate actele având ca finalitate diminuarea ori stingerea datoriei.

Or, dacă în situația unei obligații solidare, creditorul acesteia se poate adresa oricăruia dintre codebitorii solidari pentru valorificarea dreptului său, în speță fiecare dintre soții promitenți vânzători este ținut să consimtă personal și expres la transferul cotei-părți nedeterminate pe care o deține din dreptul de proprietate asupra bunului comun, care este înstrăinat integral.

Prin urmare, nu poate fi validată teza instanței de rejudecare conform căreia orice notificare a creditorilor comuni către oricare dintre debitorii soți aflați în regimul legal al comunității matrimoniale activează conținutul normei date prin art. 1526 alin. (1) din C. civ. și este deci eronată concluzia aceleiași instanțe că notificarea privind punerea în întârziere, făcută de reclamanții promitenți-cumpărători exclusiv la domiciliul indicat în convenția autentificată la 26 mai 2017 a fi cel al pârâtului C., a produs, așadar, efecte depline și în privința soției debitor solidar, pentru obligațiile asumate în legătură cu imobilul menționat.

De altfel, prin decizia de casare, Înalta Curte a statuat deja că, în absența unei solidarități pasive, punerea în întârziere a unuia dintre debitorii din prezenta cauză nu produce efecte împotriva celorlalți debitori și, din această perspectivă, sunt pe deplin întemeiate susținerile recurenților în sensul că procedura de punere în întârziere prev. de art. 1522 C. civ. trebuia realizată, în mod individual, față de fiecare dintre debitori, aspect avut în vedere de principiu și de creditori, intimații în speță, în condițiile în care aceștia au procedat la notificarea individuală a ambilor promitenți vânzători, prin transmiterea însă a corespondenței la o adresă ce nu constituia nici locuința în fapt, nici domiciliul promitentei-vânzătoare.

În raport de această statuare, instanța de recurs constată că, deși prin decizia de apel atacată în speță s-a stabilit, în urma probatoriului administrat, că soții pârâți au confirmat că aveau un domiciliu comun potrivit raporturilor personale, dar două domicilii distincte exhibate în raporturile patrimoniale cu terții, întrucât la adresa menționată în contract nu locuia, în fapt, nimeni, respectiv, că au acționat în consens în ceea ce privește drepturile și obligațiile asumate prin promisiunea de vânzare-cumpărare, precum și că nu au comunicat și promitenților cumpărători Prutianu încheierea actului de partaj voluntar fără sultă în luna martie 2018, care viza și imobilul în discuție, toate aceste aspecte factuale nu sunt relevante în ceea ce privește corecta aplicare a prevederilor art. 1522 C. civ.

Toate aceste împrejurări nu pot suplini conform dispozițiilor exprese ale art. 1432 alin. (4) C. civ. ("Punerea în întârziere a unuia dintre debitori, de drept sau la cererea creditorului, nu produce efecte împotriva celorlalți debitori") lipsa efectuării procedurii punerii în întârziere a ambilor pârâți, părți ce nu erau ținute solidar în raport de obligația asumată convențional, situație care afectează, fără echivoc, validitatea declarației de rezoluțiune în cauza de față.

Înalta Curte subliniază privitor la acest aspect, al realizării valabile a notificării punerii în întârziere a debitorilor și a notificării declarației de rezoluțiune, că prin decizia de casare s-a reținut în primul ciclu procesual că se impun a fi efectuate verificări suplimentare de către instanța de apel, dar, totodată, prin aceeași decizie de casare s-a statuat în sensul că, în speță, notificarea prealabilă a rezoluțiunii, constând în punerea în întârziere a debitorilor, include și comunicarea declarației de rezoluțiune unilaterală.

Examinând deci prin prisma acestor ultime statuări definitive și critica recurenților vizând nerespectarea de către instanța de apel, în rejudecare, a dispozițiilor art. 501 C. proc. civ., urmare a pretinsei omisiuni de a verifica dacă declarația de rezoluțiune a fost comunicată debitoarei D., critică de nelegalitate ce poate fi circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi primită.

Reținând în prezenta cauză ca fiind valabil comunicată notificarea de punere în întârziere, instanța de apel, având în vedere chiar statuările instanței de casare de mai sus, în mod corect nu a mai considerat necesară verificarea legalității comunicării declarației de rezoluțiune, cuprinsă în același act.

De altfel, se observă că recurenții nu expun argumente pertinente în dezvoltarea acestei critici, referitoare, eventual, la maniera în care, în opinia acestora, instanța de rejudecare ar fi trebuit să procedeze la verificări suplimentare privitoare la comunicarea declarației în discuție, altele decât cele realizate în privința notificării de punere în întârziere cuprinse în același înscris.

În consecință, Înalta Curte constată că în mod eronat instanța de apel a reținut că a existat declarația unilaterală de rezoluțiune, împreună cu punerea în întârziere, comunicată legal de către creditorii care și-au manifestat voința în sensul de a desființa unilateral contractul pentru neexecutare dacă nu este executată obligația într-un termen rezonabil - cerința esențială prevăzută de art. 1552 alin. (2) C. civ. nefiind întrunită în cauza de față.

Referitor la criticile recurenților vizând aplicarea greșită a art. 1522 C. civ., sub aspectul stabilirii prin decizia de apel recurată a caracterului rezonabil al termenului suplimentar de executare, Înalta Curte apreciază ca aceste critici, subsumate de recurenți motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu se mai impune a fi examinate distinct în această fază de recurs, în raport de consecințele dezlegării anterioare privitoare la neîntrunirea condițiilor rezoluțiunii actului juridic perfectat de părțile litigante.

În acest sens, Înalta Curte va ține seama că s-a reținut în cauză că prin notificarea transmisă la 29 mai 2018 de către promitenții cumpărători A. și B. promitenților vânzători C. și D. li s-a pus în vedere celor din urmă executarea obligației de perfectare a contractului de vânzare în termen de 7 zile de la primirea notificării, prin aceeași notificare fiindu-le adusă la cunoștință și exercitarea dreptului notificatorilor de a opta pentru rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare, în cazul în care debitorii nu își îndeplinesc obligația în termenul acordat.

Or, astfel cum se desprinde din statuările anterioare ale instanței supreme, în primul ciclu procesual, clarificarea împrejurărilor în care a fost realizată procedura de comunicare a notificării pentru punerea în întârziere a debitorilor se repercutează direct asupra termenului în discuție - ipoteză ce rezultă și din prevederile legale anterior enunțate -, fiind stabilit deja în speță că efectul desființării contractului este subordonat comunicării declarației de rezoluțiune.

Modalitatea în care inexistența unei rezoluțiuni unilaterale valide se reflectă asupra celorlalte pretenții deduse judecății urmează a fi analizată însă de instanța de apel, prin raportare la dezlegările date prin prezenta decizie.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că nu se mai impune nici examinarea criticilor de recurs, circumscrise motivului prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1345-1348 C. civ.