ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1399/2022

Ședința publică din data de 8 iunie 2022

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea introductivă, reclamanta A., prin administrator judiciar B.., în contradictoriu cu pârâtul C. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.959.928,74 RON, din care debit principal în sumă de 1.628.739,44 RON și debit accesoriu, respectiv dobânda legală în sumă de 331.189,28 RON, până la 07.08.2020, și, în continuare, până la plata efectivă a debitului principal.

Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, prin sentința civilă nr. 775 din 10 iunie 2021 a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

Curtea de apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia civilă nr. 476/2021 din 4 noiembrie 2021, a admis apelul formulat de reclamanta A. S.A. prin administrator judiciar B.., a schimbat în tot hotărârea atacată în sensul că a admis cererea de chemare în judecată și a obligat pârâta C. S.R.L. la plata către reclamanta A. S.A. a următoarelor sume: 1.628,739,46 RON reprezentând chirie și c/val. marfă; 331.189,28 RON reprezentând dobânda legală calculată până la 7 august 2020, dobândă ce va fi calculată în continuare până la data plății integrale a creanței principale.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs pârâta C. S.R.L., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

În susținerea motivelor de recurs, s-a arătat că decizia recurată este dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1270 din C. civ., care reglementează principiul forței obligatorii a contractului, înlăturându-se în mod nejustificat aplicarea art. 1248 și art. 1249 alin. (2) C. civ., coroborate cu art. 1207 alin. (2) pct. 2 din C. civ.

Totodată, instanța de apel nu a analizat pretenția dedusă judecății prin prisma motivelor invocate de recurenta-pârâtă C. prin întâmpinare, încălcând aspectele de nulitate a contractului de subînchiere invocate în raport cu existența unui viciu de consimțământ.

Față de excepția nulității contractului, pretențiile formulate de intimata-reclamantă A. S.A., cel puțin în ceea ce privește contravaloarea chiriei pretinse, sunt nefondate; astfel, contractul de subînchiriere nr. x/01.02.2018 este anulabil în contextul în care consimțământul locatarului C. S.R.L. a fost dat aflându-se în eroare asupra unei împrejurări considerate esențiale, reprezentată de imposibilitatea utilizării bunului închiriat în scopul pentru care s-a încheiat contractul.

În legătură cu modalitatea concretă în care s-a încheiat contractul, intimata-reclamantă A. S.A. recunoaște în răspunsul la interogatoriu că avea obligația de a comunica actele mai sus menționate, însă, întrucât nu este proprietarul imobilului, fiind la rândul său locatar în contractul de închiriere încheiat cu proprietarul, nu a deținut documentația necesară obținerii autorizației de funcționare.

Împrejurarea că intimata-reclamantă A. S.A. nu a obținut de la proprietar documentația nu poate reprezenta o culpă a intimatei-pârâte în raportul contractual ce rezidă din subînchiriere, intimata-reclamantă fiind partea contractantă aflată în culpă cu privire la neprezentarea documentelor necesare în vederea obținerii autorizației de funcționare, aspect asumat de către aceasta și recunoscut prin răspunsul la interogatoriu.

De asemenea, instanța de apel, deși a încălcat dispozițiile referitoare la excepția nulității contractului, invocată ca mijloc de apărare, nu a dat eficiență nici dispozițiilor art. 1270 din C. civ. din perspectiva cerinței formulate de recurenta-pârâtă C. S.R.L. privind voința acesteia de încetare a contractului încheiat între părți începând cu 1 octombrie 2018, raportat la corespondența dintre părți, intimata-pârâtă solicitând încetarea contractului în conformitate cu art. 7 pct. 7.1 lit. c) și d) din contractul încheiat între părți.

Având în vedere situația recurentei-pârâte de suspendare a activității prin procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției nr. x din 14 mai 2018, ca sancțiune complementară pentru lipsa autorizației de funcționare, aceasta și-a exprimat voința de încetare/reziliere contract, aspect neanalizat de către instanța de apel prin decizia pronunțată.

O altă critică a vizat încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor contractuale privind încetarea/rezilierea contractului de subînchirire; astfel, înlăturând aspectele privind excepția nulității contractului de subînchiriere, nu a analizat cererea dedusă judecății sub aspectul celorlalte apărări invocate de recurenta-pârâtă C. S.R.L. încă de la fondul cauzei și a nesocotit prevederile art. 1271 din C. civ., care reglementează instituția juridică a impreviziunii.

Se cuvine menționat, în mod prioritar, că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "Prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Este de necontestat faptul că la 1 februarie 2018, părțile au încheiat contractul de subînchiriere nr. x, prin care reclamanta A. S.A. s-a obligat să pună la dispoziția pârâtei C. S.R.L., pârâta din prezenta cauză, un imobil în schimbul unei chirii .

Potrivit art. 1.2. din contract, spațiul închiriat va avea destinația de pub, bar, restaurant, hotel, spații de birouri, urmând a fi folosit în vederea administrării și funcționării punctului de lucru al locatarului, anume pârâta din prezenta cauză.

Pârâta, în conformitate cu prevederile art. 7 pct. 7.1. lit. c) și d) din contractul de subînchiriere, a solicitat constatarea încetării de plin drept a acestuia, deoarece a fost împiedicată în realizarea obiectului de activitate și obținerea veniturilor necesare achitării chiriei prin fapta reclamantei înseși, anume nu a putut obține autorizația de funcționare emisă de Primăria Municipiului Constanța, în lipsa prezentării procesului-verbal de recepție, obligație care îi revenea reclamantei.

În considerarea urmărilor acestui eveniment și din cauza faptului că pârâta s-a aflat în imposibilitate legală de a folosi bunul subînchiriat în raport cu lipsa autorizației de funcționare, C. S.R.L. a înțeles să invoce, pe cale de excepție, nulitatea contractului de subînchiriere nr. x din 1 februarie 2018, iar prin sentința pronunțată, Tribunalul Constanța a respins acțiunea introductivă.

Potrivit art. 472 din C. proc. civ., intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe.

Din această perspectivă, este greșită afirmația instanței de apel potrivit căreia "în lipsa unui apel incident promovat de intimată prin care să se valorifice apărarea invocată la fond", deoarece, prin această cale de atac, articolul anterior menționat impune cerința ca apelantul să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe, or, acțiunea introductivă fiind respinsă, intimatul nu justifica interes în formularea acestei căi de atac.

Este de menționat că rolul apelului incident nu este acela de apărare menită să contracareze criticile din apelul principal, ci doar acela de a obține schimbarea hotărârii primei instanțe, ceea ce induce în mod logic concluzia că, dacă a obținut câștig de cauză, partea nu mai are interes să formuleze nici apel principal, nici apel incident.

Totodată, în speță, reclamanta a formulat o acțiune în pretenții, solicitând angajarea răspunderii contractuale, iar pârâta a invocat prin întâmpinarea formulată la prima instanță excepția nulității absolute a contractului de subînchiriere în temeiul art. 1248 și 1249 alin. (2) teza a doua din C. civ. prin sentință, prima instanță a respins pe fond pretențiile reclamantei, iar aceasta a formulat apel principal împotriva soluției; astfel, în apelul acesteia, Curtea de apel Constanța era ținută să analizeze și apărarea pârâtei constând în invocarea excepției nulității absolute a contractului de subînchiriere, aceasta neaflându-se în situația de a formula apel incident.

Premisele reținute de instanța de apel au caracter neclar; pe de-o parte, aceasta a reținut că pârâta nu a putut să-și desfășoare activitatea în imobilul închiriat, iar pe de altă parte în considerentele ulterioare se consideră că dificultățile întâmpinate în obținerea autorizației de funcționare pentru desfășurarea activității de alimentație publică sunt nerelevante din perspectiva obligațiilor contractuale asumate, eventualele deficiențe putând fi valorificate pe cale reconvențională pentru atragerea răspunderii contractuale; or, tocmai lipsa de precizie a instanței de apel în ceea ce privește excepția nulității absolute invocate de pârâtă a determinat greșita ei soluționare.

Pe baza acestor considerente, în cadrul determinat de conținutul motivelor de casare, Înalta Curte constată că recursul se impune a fi admis și, astfel, pe baza dezlegărilor date în această decizie, revine instanței de apel obligația de a examina excepția nulității absolute, de a restabili ordinea de drept și de a evidenția normele de drept care guvernează răspunderea contractuală spre a lămuri pe deplin cauza în scopul unei corecte aplicări a legii.

Față de efectele casării deciziei atacate, instanța supremă nu va mai analiza criticile referitoare la nesocotirea dispozițiilor art. 1271 din C. civ., care reglementează instituția juridică a impreviziunii.

Astfel, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recursul va fi admis și, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., decizia atacată va fi casată, iar cauza trimisă aceleiași instanțe pentru o nouă judecată a apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 476/2021 din 4 noiembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 iunie 2022.