ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2115/2024

Ședința publică din data de 19 noiembrie 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată sub nr. x/2023 la data de 31.01.2023 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. S.A. obligarea acesteia la plata sumei de 33.170 RON brut, actualizată cu rata inflației și dobânda legală penalizatoare de la data scadenței, 12.03.2021 - până la data plății efective, suma reprezentând despăgubire pentru revocarea fără just motiv din funcția de membru în consiliul de administratie al societății, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept au fost invocate disp. art. 72 din, art. 111 alin. (2), art. 1371 din Legea nr. 31/1990, art. 216 alin. (2) C. civ.

Prin sentința civilă nr. 706/20.06.2023 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2023, a fost respinsă ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A.

Împotriva acestei soluții a declarat apel reclamanta A., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței apelate, iar pe fondul cauzei, admiterea acțiunii, în sensul obligării pârâtei B. S.A. la plata sumei de 33.170 RON brut, actualizată cu rata inflației și dobânda legală penalizatoare de la data scadenței - 12.03.2021 - până la data plății efective.

Prin decizia civilă nr. 49 din 21.02.2024, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți a fost admis apelul formulat de apelanta reclamantă A., în contradictoriu cu intimat pârât B. S.A. și a fost schimbată în tot, sentința apelată, în sensul că a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârât B. S.A..

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 33170 RON brut, actualizată cu indicele de inflație, reprezentând despăgubiri, precum și dobânda legală penalizatoare calculată în temeiul art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 asupra debitului principal, de la data scadenței, 12.03.2021 și până la data plății efective a debitului.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 1600 de RON, cheltuieli de judecată efectuate în fond, reprezentând taxă judiciară de timbru și suma de 1019 RON, cheltuieli de judecată efectuate în apel, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei decizii civile, la data de 29.04.2024 a declarat recurs pârâta B. S.A., solicitând, în principal casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, casarea hotărârii recurate, cu consecința respingerii apelului declarat de intimata apelantă.

Recurenta a redat situația de fapt și a prezentat etapele procesuale anterioare, întemeind în drept cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5,6 și 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta pârâtă a susținut că instanța s-a pronunțat asupra unui element subiectiv, respectiv "încrederea acționarilor", reținând că administratorii nu aveau motive să piardă această încredere, deoarece nu au fost administrate probe în acest sens.

A susținut recurenta că aprecierea instanței este nelegală, având în vedere că încrederea acționarilor excedează cadrului procesual al oricărui proces civil, instanțele neavând competența de a-și întemeia hotărârile prin aprecieri asupra unor elemente de oportunitate, ci doar asupra unor elemente de legalitate. Prin extinderea competenței instanței de a se pronunța asupra unui element care nu poate face obiectul unui proces și care nu a fost pus în dezbaterea părților, a apreciat recurenta că instanța a încălcat principiul dreptului la un proces echitabil al acesteia și principiul securității juridice.

În acest sens, recurenta a invocat jurisprudența Înalte Curți de Casație și Justiție, respectiv decizia nr. 2169/2020 pronunțată de secția a II-a civilă, dispozițiile art. 6 C. proc. civ., art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Constituționale a României, respectiv Decizia nr. 17/21.01.2015.

Raportat la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta pârâtă a invocat faptul că instanța nu a motivat legalitatea acordării despăgubirilor, iar considerentele reținute referitoare la cuantumul acestora sunt contradictorii.

A susținut recurenta pârâtă că a fost obligată la plata prejudiciului în cuantumul indicat de reclamantă în baza unui singur considerent, respectiv faptul că prejudiciul este reprezentat de valoarea indemnizației de care reclamanta a fost lipsită în intervalul de timp până la finalizarea mandatului, fără a exista un probatoriu și o motivare suficientă a instanței de apel.

Recurenta a prezentat cerințele de motivare a hotărârilor judecătorești stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, arătând, totodată că nemotivarea hotărârii, cu nerespectarea cerințelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., determină anularea hotărârii, cu consecința trimiterii spre rejudecare a cauzei.

De asemenea, recurenta a invocat faptul că instanța a dat dovadă de lipsă de imparțialitate și există contrarietate între noțiunea de indemnizație și termenii folosiți în dispozitivul hotărârii, respectiv "despăgubiri" acordate reclamantei, instanța obligând pârâta să plătească suma într-un cuantum brut.

A arătat, astfel, că pârâta nu a fost lipsită de cuantumul brut al indemnizației, deoarece cuantumul brut este compus și din impozit, contribuția de asigurări sociale și contribuția de asigurări sociale de sănătate, iar aceste sume nu reprezintă indemnizația de care reclamanta a fost lipsită, deoarece aceste sume nu ar fi ajuns în patrimoniul intimatei reclamante.

A invocat, în acest sens, jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizia nr. 642/2022 pronunțată de secția a II-a civilă.

De asemenea, a mai precizat recurenta faptul că instanța de apel nu a motivat înlăturarea apărărilor acesteia, prin care a arătat că prejudiciul nu există, iar în subsidiar a solicitat reducerea cuantumului acestuia.

Prin ultimul motiv de recurs indicat de recurenta pârâtă, raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a invocat greșita aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 137

1

, art. 142 alin. (2), lit. e) și art. 144

1

din Legea nr. 31/1990.

Astfel, recurenta a invocat interpretarea greșită a noțiunii de justă cauză, indicând decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă nr. 2169/2020 și redând paragrafe ale acesteia.

A arătat că noțiunea de justă cauză nu echivalează cu noțiunea de existență a culpei administratorului ci vizează doar îndeplinirea condițiilor pentru angajarea răspunderii societății, respectiv existența unui motiv temeinic al revocării, motiv care nu se limitează la culpa administratorului.

În continuare recurenta a redat dispozițiile art. 75 din Legea nr. 31/1990, arătând că, similar dispozițiilor C. civ., instituția revocării administratorului este o instituție distinctă de cea a răspunderii acestuia, unde existența culpei administratorului reprezintă o condiție necesară angajării răspunderii.

Prin urmare, justa cauză vizează exclusiv răspunderea societății în cadrul acțiunii în dezdăunare promovate de administratorul revocat, iar nu existența culpei acestuia.

A apreciat recurenta că în mod eronat instanța de apel a considerat că există o legătură indisolubilă între revocarea administratorului cu justă cauză, conform art. 137

1

din Legea nr. 31/1990 și art. 144

1

din același act normativ, care instituie răspunderea administratorului.

De asemenea, a arătat recurenta că instanța de apel a reținut că nerespectarea art. 142 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 31/1990 sunt apărări care au fost invocate prin întâmpinarea formulată în fața instanței de fond, nefiind cuprinse în adresa prin care acționarul majoritar a solicitat explicații punctuale asupra unor aspecte ale administrării societății, fără a face referiri la bugetul de venituri și cheltuieli în mod expres, cu toate că justa cauză vizează exclusiv răspunderea societății în cadrul acțiunii în dezdăunare promovate de administrator, în condițiile art. 137

1

din Legea nr. 31/1990 privind societățile, coroborat cu art. 2032 C. civ., iar nu motivul însuși de revocare din funcție.

Prin urmare, deși legea nu condiționează menționarea motivelor de revocare ale administratorului în hotărârea prin care s-a dispus revocarea sa pentru a fi îndeplinită condiția justei cauze, iar jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție este constantă în acest sens, instanța de apel a aplicat legea în mod eronat, prin adăugarea unor condiții la conținutul normativ al art. 137

1

din Legea 31/1990, respectiv inserarea motivelor revocării în hotărârea adoptată de adunarea generală a acționarilor.

În al doilea rând, a arătat recurenta, instanța de apel a concluzionat că revocarea apelantei a avut loc fără justă cauză, fiind dispusă în lipsa unor motive temeinice și pentru împrejurări care nu pot fi imputate administratorilor, fiind astfel, în mod evident, adăugată o condiție noțiunii de justă cauză, respectiv existența unor împrejurări imputabile administratorilor, aplicând în mod greștit dispozițiile legale.

Prin întâmpinarea formulată la data de 19.06.2024 reclamanta A. a solicitat respingerea recursului, invocând, pe cale de excepție, lipsa mandatului S.C.A. C. pentru reprezentare în cadrul prezentului recurs și lipsa de temeinicie a cererii de recurs.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 15.05.2024 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fișa Ecris.

În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 09.07.2024, s-a fixat termen de judecată la data de 19.11.2024, în ședință publică, cu citarea părților.

La termenul din 5.11.2024, după dezbateri contradictorii, instanța a luat act că intimata reclamantă nu mai susține excepția lipsei mandatului S.C.A. C. pentru reprezentare în cadrul prezentului recurs și a rămas în pronunțare asupra recursului declarat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport cu criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil se impune observația că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară și are ca obiect decizia prin care s-a soluționat calea de atac a apelului împotriva sentinței instanței de fond și că recursul, spre deosebire de apel, care este o cale de atac ordinară și devolutivă, este limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei instanței de apel enumerate de art. 488 C. proc. civ., sub sancțiunea nulității prevăzute de art. 489 C. proc. civ.. În consecință, Curtea va reține spre examinare numai acele critici ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., și care se referă strict la aspecte de nelegalitate.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta invocă încălcarea regulilor de procedură referitoare la principiul dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din C. proc. civ.. Din dezvoltarea motivului de recurs însă, rezultă că în realitate recurenta este nemulțumită de modalitatea de interpretare de către instanța de apel a probatoriului administrat în cauză, critică ce nu poate face obiect de analiză în recurs, câtă vreme pune în discuție netemeinicia și nu nelegalitatea hotărârii atacate.

Astfel, instanța de apel a apreciat că cele invocate de recurentă prin explicațiile solicitate, inclusiv reclamantei intimate, nu relevă aspecte de natură să dovedească "managementul defectuos" sau o activitate ineficientă a administratorilor, care să justifice "pierderea încrederii acționarilor" și revocarea. Chiar dacă recurenta este în mod cert nemulțumită de concluzia la care a ajuns instanța în urma analizei probatoriului, aceasta este o chestiune ce ține de netemeinicia hotărârii atacate și nu este de natură să atragă incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 din C. proc. civ.

În ce privește criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că într-adevăr, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția privind obligarea recurentei pârâte la plata sumei de "33170 RON brut" către reclamantă.

Astfel, dispozițiile art. 137

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990 consacră dreptul administratorului la plata unor daune interese în cazul revocării fără justă cauză. Fiind vorba despre o răspundere contractuală, este necesară îndeplinirea cumulativă a tuturor condițiilor legale pentru angajarea acestei răspunderi, inclusiv condițiile existenței prejudiciului suferit prin revocarea mandatului precum și legăturii de cauzalitate între acest prejudiciu și fapta constând în revocarea fără justă cauză.

Instanța de apel s-a limitat însă la a arăta că prejudiciul produs reclamantei apelante "constă în valoarea indemnizației de care reclamanta a fost lipsită în intervalul până la finalul mandatului", în condițiile în care revocarea fără justă cauză a mandatului nu conduce, de plano, la acordarea de despăgubiri, pentru aceasta fiind necesar să se dovedească, în primul rând, existența unui prejudiciu.

În acest context, se cuvine a fi subliniat că, în situația în care s-ar constata că revocarea a fost făcută fără justă cauză, nu este suficientă speranța legitimă a reclamantei de a obține remunerația pe întreaga perioadă a mandatului, fiind necesar ca aceasta să arate în ce constă, în concret, prejudiciul și să facă dovada că a suferit acel prejudiciu sau că există certitudinea că acesta se va produce, în acord cu prevederile art. 1350 alin. (2) din C. civ.. Și aceasta deoarece, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, mandatul administratorului unei societăți este revocabil nu numai prin natură, ci prin însăși esența sa, astfel că nu există nicio certitudine că mandatul ar fi fost exercitat până la expirarea duratei sale în lipsa revocării ce face obiectul prezentei cauze.

Totodată, art. 1537 din C. civ. prevede că dovada neexecutării obligației nu îl scutește pe creditor de proba prejudiciului, cu excepția cazului în care prin lege sau prin convenția părților se prevede altfel. În consecință, în lipsa unei clauze penale prin care părțile să cuantifice anticipat prejudiciul suferit de intimata reclamantă ca urmare a revocării din funcție fără just temei, aceasta este obligată să facă dovada existenței și întinderii prejudiciului ce i-a fost cauzat prin revocarea mandatului.

În condițiile în care în hotărârea recurată nu se regăsește niciun considerent prin care să fi fost analizate aspectele legate de existența, certitudinea și întinderea prejudiciului pretins de reclamanta intimată, precum și legătura de cauzalitate dintre revocarea fără justă cauză și pretinsul prejudiciu, în cauză este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Din perspectiva punctului 8 al art. 488 din C. proc. civ. recurenta invocă greșita interpretare a dispozițiilor art. 137

1

, art. 142 alin. (2) lit. e) și pe cele ale art. 144

1

din Legea nr. 31/1990. Instanța de recurs constată că și această critică este fondată.

În materia contractului de mandat regula de drept comun stipulată în art. 2031 din C. civ. stabilește revocabilitatea ad nutum a mandatului, în sensul în care mandantul nu este ținut să-și justifice decizia, iar art. 2032 alin. (1) teza a II-a prevede efectele revocării nejustificate ori intempestive, situație în care mandantul este obligat să repare prejudiciile suferite de mandatar.

Regula privind revocabilitatea ad nutum se regăsește și în dispozițiile art. 137

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990. Așadar, revocarea mandatului atrage încetarea contractului, însă dacă se dovedește că aceasta nu a fost întemeiată pe o justă cauză, mandantul poate fi obligat la daune-interese față de cealaltă parte contractantă, în măsura în care, în condițiile dreptului comun, se face dovada că mandatarul a suferit un prejudiciu.

Fiind permisă de lege, revocarea mandatului presupune că autorul acesteia nu este ținut să își justifice decizia, însă, în măsura în care aceasta este abuzivă, adică efectuată în scopul de a vătăma sau păgubi pe mandatar ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe, poate fi angajată răspunderea mandantului prin obligarea la plata de despăgubiri către mandatar. În consecință, justa cauză trebuie dovedită în fața instanței de judecată, prin administrarea oricăror mijloace de probă admise de lege, neputând fi însăși motivul de revocare din funcție, atâta timp cât revocarea administratorilor este posibilă oricând și independent de vreo culpă din partea persoanelor revocate.

În consecință, instanța de apel ar fi trebuit să analizeze toate motivele invocate de recurentă prin întâmpinare în fața instanței, în condiții de contradictorialitate, chiar dacă acestea nu se regăsesc ca atare în cuprinsul hotărârii de revocare, motiv pentru care hotărârea recurată urmează să fie casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Totodată, în rejudecare, instanța de apel va avea în vedere faptul că retragerea încrederii acționarilor nu poate fi considerată "justă cauză" în sensul art. 137

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990, câtă vreme aceasta este o chestiune ce ține de atitudinea subiectivă a acționarilor, în timp ce "justa cauză" prevăzută la art. 137

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990 este o chestiune obiectivă, ce poate fi probată și ține de activitatea celui revocat din funcție.

Față de toate cele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 497 din C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 49/LP din 21 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți, pe care o va casa în tot, și va trimite cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 49/LP din 21 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 noiembrie 2024.