ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 493/2021

Ședința publică din data de 25 februarie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 27 ianuarie 2015 pe rolul Tribunalului Constanța, sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la plata sumei de 800.000 RON, reprezentând despăgubiri din producerea riscului asigurat, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, aferentă debitului principal, calculată de la 01.02.2014 și până la stingerea integrală a obligației principale, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea procesului.

La termenul de judecată din 17 iunie 2015 s-a încuviințat, în principiu, cererea de intervenție accesorie, formulată de C. S.A., prin care s-a solicitat admiterea acțiunii reclamantei S.C. A. S.R.L.; s-a învederat de către intervenientă faptul că a încheiat cu reclamanta contractul intitulat "Facilitate de emitere de scrisori de garanție bancară nr. 534 din 19.06.2013", în virtutea căruia societatea a beneficiat de un plafon de 250.000 RON, pentru emiterea unei scrisori de garanție către furnizorul de marfă D. S.R.L.; reclamanta a adus, la 15 iulie 2013, drept garanție a executării obligațiilor patrimoniale asumate, printre altele, un drept de ipotecă mobiliară constituit asupra stocului de marfă asigurat și cesiunea poliței de asigurare; creanța născută prin efectul producerii riscului asigurat nu a fost cedată efectiv unității bancare, ci a fost oferită drept garanție, astfel încât reclamanta se legitimează ca titular al indemnizației, chiar dacă plata efectuată de asigurător trebuie realizată în contul de depozit colateral deschis la C. S.A.

Prin sentința civilă nr. 1744 din 24 iunie 2015, Tribunalul Constanța a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, dispunând respingerea, ca atare, a cererii principale și a cererii de intervenție accesorie.

Curtea de Apel Constanța, prin decizia civilă nr. 634 din 25 noiembrie 2015, a admis apelul societății reclamante, a anulat hotărârea și a trimis cauza aceleiași instanțe, pentru soluționarea fondului; instanța de control judiciar a statuat că părțile semnatare ale contractului de cesiune de creanță datat 15.07.2013 au intenționat să desemneze societatea reclamantă, ca titular al indemnizației, astfel încât reclamanta justifică legitimare.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă, sub nr. x/2015*, la data de 27 iunie 2016.

Prin sentința civilă nr. 1601 din 11 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a respins, ca nefondată, cererea expertului contabil de majorare a onorariului definitiv, cu suma de 5.600 RON; s-a respins, ca nefondată, cererea de intervenție accesorie, formulată de societatea intervenientă C. S.A., în contradictoriu cu reclamanta S.C. A. S.R.L. și cu pârâta S.C. B. S.A.; s-a respins integral, ca nefondată, cererea principală formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. și cu intervenienta C. S.A.; societatea reclamantă a fost obligată la plata sumei de 7.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (din care 4.000 RON - onorariul apărătorului ales și 3.000 RON - onorariul expertului contabil), în favoarea societății pârâte.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta S.C. A. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 525/2019 din 24 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2015, s-a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar E. I.P.U.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1601 din 11 octombrie 2017, pronunțate de Tribunalul Constanța, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. B. S.A. și intimata-intervenientă C. S.A., având ca obiect pretenții; sentința apelată a fost schimbată, în tot, în sensul că s-a admis cererea de chemare în judecată; s-a dispus obligarea intimatei-pârâte la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 800.000 RON și la plata dobânzii legale penalizatoare ce se va calcula asupra sumei de 800.000 RON, începând cu data de 01.02.2014 până la data plății efective, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011; intimata-pârâtă a fost obligată la plata sumei de 35.780 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către apelanta-reclamantă (7.570 RON - onorarii avocat, 5.000 RON - onorarii experți tehnici și 23.211 RON - taxe judiciare de timbru).

Pentru a pronunța această soluție, instanța de prim control judiciar a reținut următoarele:

Raționamentul tribunalului este greșit, întrucât, din probele administrate, cu observarea clauzelor contractului de asigurare, a aspectelor necontestate de pârâtă și a prevederilor art. 2199 și următoarele din C. civ., temeinicia pretențiilor reclamantei este evidentă.

Astfel, s-a arătat că prin contractul de asigurare încheiat de părți, în conformitate cu clauzele înscrise în poliță și în condițiile generale, asigurătorul și-a asumat obligația de a asigura un stoc de marfă al societății reclamante, sub rezerva plății unei prime de asigurare, pentru o sumă totală asigurată de 800.000 RON, pe o perioadă de 12 luni, începând cu data de 21 iunie 2013.

Potrivit art. 1.1 din "Condițiile Generale", "contractul de asigurare cuprinde polița de asigurare, specificația, cererea chestionar, condițiile generale de asigurare, clauzele speciale, în cazul în care sunt menționate expres în poliță, anexe, actele declarative/adiționale și alte înțelegeri scrise, semnate de părți, toate făcând parte integrantă din contract". Art. 1.2 insistă suplimentar asupra importanței declarației chestionar.

În cererea chestionar completată de către administratorul apelantei-reclamante la data de 17 iunie 2013, în temeiul căreia s-a încheiat contractul de asigurare, se arată că suma de 800.000 RON reprezintă valoarea maxim estimată a stocurilor, caseta "valoare ajustabilă" fiind lăsată liberă, nebifate rămânând și casetele unde ar fi trebuit precizat dacă se are în vedere prețul de producție sau prețul de achiziție (în cazul reclamantei, având în vedere obiectul de activitate, acest din urmă preț fiind relevant).

Având în vedere prevederile art. 1.1 și art. 1.2 din Condițiile Generale, declarațiile din cererea chestionar reprezintă clauze contractuale, dacă părțile nu au convenit alte condiții de asigurare în mod special.

Instanța de apel a constatat că pârâta a convenit să asigure un stoc de marfă al societății A. S.R.L. situat în locația menționată în poliță la nivelul unei sume maxime de 800.000 RON, fără a avea în vedere un stoc ajustabil, motiv pentru care, prevederile art. 7.1 pct. B lit. b) din Condițiile Generale nu devin incidente în speță, iar apelanta-reclamantă nu avea obligația de a comunica asigurătorului, lunar, "stocul maxim existent la un moment dat pentru luna de asigurare precedentă".

Așadar, prevederile art. 7.1 pct. B lit. a) din Condițiile Generale sunt aplicabile relațiilor contractuale dintre părți, asigurătorul având obligația, în cazul producerii unuia dintre riscurile asigurate, să plătească asiguratului o sumă maximă de 800.000 RON, dacă valoarea stocului de marfă distrus sau avariat este egală sau depășește această valoare, sau o sumă egală cu valoarea stocului distrus, dacă aceasta este mai mică de 800.000 RON.

Întrucât clauzele contractuale analizate nu permit altă concluzie, s-a reținut că intenția părților a fost clară în sensul asigurării unui stoc de marfă supus unei fluctuații continue, determinată de cumpărare și revânzare, pentru o sumă maximă a despăgubirii de 800.000 RON, în cazul producerii unuia dintre riscurile asigurate.

Luând în considerație susținerile intimatei-pârâte, care și-a întemeiat refuzul de a plăti despăgubirea pe imposibilitatea determinării valorii bunurilor aflate în stocul reclamantei în locația avută în vedere la încheierea contractului de asigurare, Curtea a reținut, fără a face abstracție de prevederile art. 12.4 lit. d) din condițiile de asigurare, că apelanta-reclamantă nu poate fi ținută să probeze excesiv, peste ceea ce ar fi necesar pentru a determina existența unui stoc de marfă a cărui valoare depășește 800.000 RON, la preț de achiziție, pentru a fi îndreptățită la plata indemnizației de asigurare în cuantumul maxim de 800.000 RON.

Instanța de apel a mai arătat că în cazul în care se poate reține, fără echivoc, faptul că valoarea stocului depășește suma maxim asigurată, iar răspunderea asigurătorului nu ar mai putea fi angajată peste această valoare, stabilirea în detaliu a existenței fiecărui produs achiziționat și aflat în stoc excedează obligațiilor asiguratului.

Astfel devine nerezonabilă, chiar în contextul în care asigurătorul poate invoca prevederile art. 12.4 lit. d) din condițiile de asigurare, pretenția ca asiguratul să dovedească mai mult decât s-ar putea întinde răspunderea asigurătorului.

Prin urmare, atâta timp cât nu se poate stabili că afirmația reclamantei în sensul că documentele contabile au pierit la momentul producerii riscului asigurat este neadevărată, iar partea este în măsură să dovedească printr-o modalitate indirectă, dar certă, faptul că deținea un stoc de marfă în locația menționată în poliță (în spațiile anume indicate) a cărui valoare depășește suma de 800.000 RON, refuzul pârâtei de a plăti indemnizația de asigurare se află în afara limitelor convenite prin contract.

Curtea a reținut, de asemenea, că nu se poate da nicio relevanță juridică faptului că administratorul societății reclamante a declarat în două ocazii diferite că valoarea stocului de marfă este de 1.900.000 RON sau de 1.400.000 RON, de vreme ce prin înscrisurile puse la dispoziția asigurătorului acesta putea să probeze că stocul depășește, ca valoare, suma de 800.000 RON.

Prevederile art. 8 din contract nu sunt aplicabile în speță și, pe cale de consecință, sunt irelevante pentru analizarea unui eventual refuz justificat de a plăti indemnizația de asigurare întemeiat pe imposibilitatea determinării cu exactitate a unui stoc de marfă în permanență fluctuant, întrucât prevederile respective, contrar opiniei experților contabili, care, în concluziile formulate în rapoartele de expertiză efectuate atât în faza judecății în primă instanță, cât și în faza apelului, consideră aplicabil art. 8 din Condițiile Generale, nu se aplică decât acelor situații particulare convenite de părți încă din faza încheierii contractului care se pot plia pe situațiile generice descrise în art. 8.

Aceste dispoziții sunt aplicabile în cazul asigurării unor bunuri individual determinate (conform ipotezei de la art. 7.1 lit. A), unor stocuri a căror valoare este cert determinată la data încheierii contractului și care, ulterior, sunt ajustate lunar și, eventual, în cazul unor stocuri de marfă ce vor rămâne neschimbate în perioada de asigurare în legătură cu care s-a convenit ca suma asigurată să fie inferioară valorii stocului respectiv.

Însă, în situația ce rezultă din convenția părților litigante, o eventuală aplicare a regulii proporționalității este exclusă, deoarece prevederile art. 2218 din C. civ., pe de o parte, se aplică în cazul unor asigurări parțiale și presupune încheierea asigurării la o valoare mai mică decât valoarea propriu-zisă a bunului, potrivit convenției părților, iar, pe de altă parte, în lipsa unei stipulații exprese, nu se poate determina formarea unui acord de voințe în sensul asumării de către asigurat a unei clauze prin care, având în vedere că natura activității sale presupune un stoc în permanență fluctuant, indemnizația de asigurare să fie influențată aleatoriu de un stoc a cărui valoare, mai mare sau mai mică decât suma asigurată, în funcție de hazard.

Curtea de Apel Constanța a ajuns la concluzia că părțile au convenit asigurarea unui stoc de marfă fluctuant, răspunderea asigurătorului în cazul producerii unui risc asigurat fiind limitată la o sumă maximă de 800.000 RON, iar în funcție de valoarea mărfurilor prezente în spațiul societății reclamante, indemnizația de asigurare se va plăti în cuantum egal cu valoarea mărfurilor, dacă aceasta este mai mică de 800.000 RON și în cuantum de 800.000 RON, dacă valoarea stocului la data producerii riscului asigurat este egală sau mai mare decât această sumă, orice mărfuri ar fi depozitate în locul respectiv peste această valoare rămânând neasigurate.

S-a observat și faptul pârâta nu a invocat alte aspecte întemeiate pe contractul de asigurare, motiv pentru care, instanța de apel a reținut că reclamanta, prin proba cu înscrisuri și proba cu expertizele contabile administrate în ambele faze procesuale, a dovedit existența unui stoc de marfă a cărui valoare depășește 800.000 RON, chiar și prin scăderea valorii bunurilor recuperate.

Din ambele rapoarte de expertiză, deși rezultă că nu se poate determina, cu exactitate, valoarea bunurilor distruse în incendiu, experții au putut determina, analizând activitatea generală a societății reclamante în perioada anterioară și ulterioară evenimentului, că stocul rulat la data evenimentului avea o valoare mai mare de 800.000 RON.

Curtea a reținut și lipsa oricărei relevanțe a eventualității expirării contractelor de închiriere a celor două standuri unde reclamanta depozita și comercializa mărfurile asigurate, întrucât, prin contract, părțile nu au acordat nicio semnificație juridică acestor aspecte.

Având în vedere prevederile art. 14.4 și art. 14.9 lit. a) din Condițiile generale de asigurare, precum și cele ale art. 2217 din C. civ., faptul că determinarea exactă a stocului nu prezintă relevanță, iar modul în care societatea reclamantă a înțeles să-și țină contabilitatea ori faptul că nu a procedat la refacerea înscrisurilor despre care afirmă că au fost distruse, implică răspunderea acesteia în temeiul dispozițiilor normative specifice, și nu un temei propriu-zis pentru refuzul plății indemnizației, întrucât, potrivit contractului, chestiunea respectivă privește doar posibilitatea de a proba, și nu o condiție pentru exercitarea dreptului de beneficia de indemnizația de asigurare, Curtea a reținut că este întemeiată cererea reclamantei, inclusiv cu privire la acordarea dobânzii legale începând cu data de 1 februarie 2014, în conformitate cu dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 13/2011 aplicabile raporturilor dintre profesioniști.

Împotriva deciziei civile nr. 525/2019 din 24 octombrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. a declarat recurs, solicitând, în principal, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu obligarea intimatei-reclamante S.C. A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată. În subsidiar, recurenta-pârâtă a solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de S.C. A. S.R.L., cu consecința menținerii hotărârii primei instanțe ca fiind temeinică și legală.

În măsura în care, anterior soluționării recursului, decizia civilă nr. 525/2019 din 24 octombrie 2019 va fi pusă în executare, recurenta-pârâtă a solicitat instanței să facă aplicarea dispozițiilor art. 724 din C. proc. civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010, respectiv să dispună repunerea părților în situația anterioară.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. recurenta-pârâtă a invocat faptul că instanța de apel nu a analizat apărările întemeiate pe excepția de neexecutare a contractului, raportat la clauzele 12.4. lit. d) și 12.7. din Condițiile Generale, apărări pe care le-a respins în mod implicit și nemotivat.

Astfel, a arătat că instanța de apel s-a referit, în considerente, la aplicabilitatea clauzei 12.4. lit. d) din Condițiile Generale de asigurare, însă analiza a fost făcută doar din perspectiva probării prejudiciului, iar nu și din perspectiva excepției de neexecutare, raportat la prevederile clauzei 12.7. din Condițiile Generale.

Totodată, recurenta-pârâtă a susținut că nu au fost analizate nici celelalte apărări, prin care S.C. B. S.A. a invocat faptul că reclamanta nu își poate proba pretențiile pe baza propriilor afirmații, reflectate în cuprinsul documentelor constituite după producerea incendiului (pro causa), precum și faptul că o mare parte din documentele depuse de către reclamantă erau datate ulterior producerii evenimentului asigurat și priveau alte puncte de lucru decât cel acoperit prin asigurare.

S-a criticat decizia recurată din perspectiva faptului că instanța de apel a acordat dobânda legală începând cu data de 1 februarie 2014, fără a arăta, chiar și sumar, motivele pentru care a respins apărările formulate de B. sub acest aspect.

În opinia recurentei-pârâte, decizia instanței de apel este nemotivată sub aspectul mai multor probleme esențiale, atât pentru buna soluționare a cauzei, cât și pentru a se putea realiza controlul de legalitate.

De asemenea, recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. a arătat că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea unor norme de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, dar și cu încălcarea unor norme de drept material, astfel că sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

A făcut referire la încălcarea regulii de procedură prevăzute de art. 249 C. proc. civ., arătând că instanța de apel a soluționat cauza exclusiv pe baza susținerilor nedovedite ale reclamantei.

În acest sens, a susținut faptul că înscrisul pe baza căruia a fost fundamentată atât expertiza contabilă, cât și soluția din apel, respectiv procesul-verbal de valorificare a rezultatelor inventarierii întocmit la 31 decembrie 2013, nu reprezintă un document contabil, fiind întocmit de reclamantă în mod unilateral, ulterior producerii incendiului, fără a suporta vreo formă de verificare sau cenzură.

Recurenta-pârâtă a apreciat că înscrisul respectiv nu poate avea o altă valoare decât aceea de simplă afirmație făcută în scris de reclamantă și, pe cale de consecință, instanța a încălcat regula de procedură privitoare la sarcina probei și a cauzat asigurătorului B. o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată decât prin desființarea hotărârii.

Din perspectiva motivului de recurs ce vizează încălcarea regulilor de procedură, recurenta a mai invocat faptul că au fost ignorate prevederile art. 280 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., instanța de apel valorificând, exclusiv, un înscris care nu respectă prevederile legale și nici nu poate fi considerat document contabil justificativ.

Recurenta-pârâtă a menționat faptul că instanța de apel a soluționat cauza cu încălcarea flagrantă a principiului potrivit căruia, nimeni nu se poate prevala de propria culpă.

Sub un prim aspect, a precizat că principiile generale reprezintă izvoare ale dreptului civil, conform art. 1 alin. (1) din C. civ., astfel că încălcarea unui principiu de drept se circumscrie motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

A opinat că reclamanta avea obligația de a proba prejudiciul invocat, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1537 din C. civ.

Or, având în vedere împrejurările concrete ale speței, prejudiciul invocat putea fi probat doar pe bază de documente contabile, sens în care reclamanta trebuia să respecte obligația legală, dar și contractuală, de a ține o evidență analitică distinctă pe fiecare punct de lucru și de a întocmi în acest sens note de recepție a mărfii, rapoarte de gestiune și registre de casă distincte, precum și obligația legală de a proceda la reconstituirea documentelor contabile în legătură cu care susține că au fost distruse în incendiu.

De asemenea, a arătat că instanța de apel, ignorând culpa evidentă în care se afla reclamanta, a permis acesteia să valorifice un document întocmit pro causa, neverificat sau cenzurat în vreun fel, care nu are valoare justificativă contabilă, document pe baza căruia a constatat, în final, dovedite pretențiile formulate.

Pe de altă parte, recurenta-pârâtă a susținut că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 1535 C. civ., potrivit cărora "daunele moratorii (dobânzile legale) sunt datorate doar în caz de neplată la scadență a sumelor de bani datorate" și art. 2208 din C. civ., care stabilește că "plata indemnizației de asigurare se va face în condițiile prevăzute în contract".

Astfel, a susținut că instanța a acordat dobânda legală începând cu data de 1 februarie 2014, ignorând faptul că obligația de plată a despăgubirii nu devenise scadentă la acel moment și faptul că societatea pârâtă B. nu se afla în culpă față de neplata despăgubirilor solicitate.

Referitor la scadența obligației de plată a indemnizației de asigurare, recurenta-pârâtă a apreciat că sunt incidente prevederile art. 2208 din C. civ. și art. 14.13. din Condițiile Generale de asigurare, prevedere contractuală care stabilește că plata indemnizației se va face în termen de 15 zile calendaristice de la data depunerii întregii documentații cerute de asigurător.

S-a învederat faptul că societatea B. a solicitat reclamantei, în mod rezonabil și justificat, să-i pună la dispoziție documentația contabilă aferentă punctului de lucru F., însă refuzul acesteia de a depune documentația solicitată a făcut ca obligația de plată a indemnizației de asigurare să nu devină scadentă.

Or, în situația în care prejudiciul devine cert ca întindere și existență abia în urma administrării unor probe suplimentare, probe ce nu existau și nu puteau fi avute în vedere în faza anterioară promovării demersului judiciar, obligația de plată a indemnizației de asigurare devine scadentă la momentul rămânerii definitive a hotărârii pronunțate în cauză.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

La data de 10 ianuarie 2020, conform plicului atașat, E. I.P.U.R.L., în calitate de administrator judiciar al societății A. S.R.L., a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea cererii de recurs, ca netimbrată, iar, în subsidiar, respingerea acesteia, ca neîntemeiată.

De asemenea, intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar E. I.P.U.R.L., reprezentată convențional de G., a depus la dosar întâmpinare, solicitând, în principal, anularea recursului, ca nemotivat, iar, în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au înțeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 15 octombrie 2020 s-a respins excepția nulității recursului invocată de către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar E. I.P.U.R.L. și s-a admis, în principiu, recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A., stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac la data de 10 decembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

La termenul din 10 decembrie 2020 Înalta Curte a încuviințat cererea de amânare, formulată de către apărătorul ales al intimatei-reclamante S.C. A. S.R.L. și a acordat termen la data de 25 februarie 2021, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu preliminar, instanța supremă observă că recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. a solicitat, în principal, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu obligarea intimatei-reclamante S.C. A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată, iar, în subsidiar, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., cu consecința menținerii hotărârii primei instanțe, nesocotind că, în situația recursurilor judecate la Înalta Curte de Casație și Justiție, C. proc. civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010, nu prevede soluția casării cu reținere, ci doar pe aceea a casării cu trimitere, după cum rezultă din art. 497, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, care nu sunt însă aplicabile în cauză, potrivit art. 25 din C. proc. civ.

O critică adusă de recurenta-pârâtă deciziei instanței de apel se referă la faptul că s-a încălcat regula de procedură prevăzută de art. 249 din C. proc. civ., câtă vreme cauza a fost soluționată exclusiv pe baza susținerilor nedovedite ale reclamantei. În acest sens, s-a arătat că înscrisul pe baza căruia a fost fundamentată atât expertiza contabilă, cât și soluția din apel, respectiv procesul-verbal de valorificare a rezultatelor inventarierii întocmit la 31 decembrie 2013, nu reprezintă un document contabil, fiind întocmit de reclamantă în mod unilateral, ulterior producerii incendiului, fără a suporta vreo formă de verificare sau cenzură.

Recurenta-pârâtă a apreciat că înscrisul respectiv nu poate avea o altă valoare decât aceea de simplă afirmație făcută în scris de reclamantă și, pe cale de consecință, instanța a încălcat regula de procedură privitoare la sarcina probei și a cauzat asigurătorului B. o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată decât prin desființarea hotărârii.

Din perspectiva motivului de recurs ce vizează încălcarea regulilor de procedură, recurenta-pârâtă a mai invocat faptul că au fost ignorate prevederile art. 280 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., instanța de apel valorificând, exclusiv, un înscris care nu respectă prevederile legale și nici nu poate fi considerat document contabil justificativ.

Conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepția regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiționată sau nu de existența unei vătămări, printre aceste reguli regăsindu-se și cele care vizează nesocotirea unor principii fundamentale ale dreptului civil.

Conform art. 174 din C. proc. civ., "nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă. Nulitatea este absolută atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public. Nulitatea este relativă în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat".

Nulitatea reprezintă principala sancțiune ce se răsfrânge asupra actelor de procedură care au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea prevederilor legale.

Textul de lege anterior evocat constituie dreptul comun în materia nulității actelor de procedură și vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale, nulitatea fiind condiționată de producerea unei vătămări.

În cauză, motivul de recurs fundamentat pe pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 249 și a celor cuprinse în art. 280 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. este unul nefondat, deoarece sunt norme de procedură care ocrotesc un interes de ordine privată și nu se circumscriu acestui caz de casare. Nulitatea relativă poate fi invocată, ca motiv de casare, numai de către partea ocrotită de norma încălcată, cu condiția să nu i se datoreze chiar ei neregularitatea și numai dacă a fost invocată în termen, în fața instanței unde s-a produs neregularitatea. Critica recurentei tinde să demonstreze faptul că acțiunea reclamantei a fost greșit admisă, întrucât nu s-a dovedit exact valoarea stocului de marfă existent la momentul producerii incendiului.

Înalta Curte constată că această critică se situează în afara sferei nulității actelor de procedură pe care legiuitorul a avut-o în vedere atunci când a reglementat motivul de casare analizat. Lipsa probatoriului are ca efect respingerea acțiunii reclamantului, ca nefondată, în timp ce nulitatea lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond și de formă. Recurenta-pârâtă din prezenta cauză invocă o excepție de nulitate relativă împotriva hotărârii, situație inadmisibilă ce excede scopului edictat de legiuitor.

Cu alte cuvinte, se încearcă, pe cale ocolită, atragerea sancțiunii "nulității condiționate", prin invocarea dispozițiilor art. 249 din C. proc. civ., în condițiile în care, pe de o parte, probele cauzei reprezintă o obligație stabilită în sarcina celui care face o afirmație, aspect ce ține de realizarea dreptului material dedus judecății, iar, pe de altă parte, nu se arată în ce constă încălcarea regulilor de procedură care a pricinuit o "vătămare", de natură a conduce la casarea hotărârii pronunțate de către instanța de apel.

Nu poate fi primită susținerea recurentei-pârâte, conform căreia în apel s-a soluționat cauza exclusiv pe baza susținerilor nedovedite ale reclamantei, întrucât instanța de apel a făcut o analiză atentă a situației de fapt, administrând probele solicitate de către părți și pe cele pe care le-a considerat utile și pertinente. De asemenea, se reține că instanța de apel a respectat dispozițiile legale cu privire la administrarea și sarcina probei, dezlegând pricina în urma analizei coroborate a materialului probator.

Este neîntemeiată și critica ce vizează lipsa calității de document contabil a procesului-verbal de valorificare a rezultatelor inventarierii, cu referire la faptul că nu au fost respectate dispozițiile legale la momentul întocmirii lui.

În acest sens, se reține că administratorul, ordonatorul de credite sau persoana împuternicită cu gestiunea entității are obligația, potrivit Ordinului Ministrului Finanțelor Publice nr. 2863/2009 și Legii contabilității nr. 82/1991, să facă anual inventarierea patrimoniului firmei și să includă rezultatul inventarierii în situațiile financiare întocmite la sfârșitul anului, precum și în situațiile de calamitate naturală ori forță majoră, conform art. 2 alin. (1) lit. e) din Normele privind organizarea și efectuarea inventarierii elementelor de natura activelor, datoriilor și capitalurilor proprii anexate Ordinului Ministrului Finanțelor Publice nr. 2861/2009.

Din interpretarea coroborată a Ordinului Ministerului Finanțelor Publice nr. 2861/2009 și a Legii contabilității, reiese, în mod neîndoielnic, valoarea de document contabil justificativ a procesului-verbal, astfel că vor fi înlăturate susținerile nefondate ale recurentei privitoare la faptul că nici instanța de judecată, nici comisia de experți nu trebuiau să valorifice acest înscris.

Mai mult, nu poate fi reținută afirmația asigurătorului vizând nerespectarea dispozițiilor legale referitoare la întocmirea procesului-verbal de valorificare a rezultatelor inventarierii, câtă vreme acesta nu indică care sunt dispozițiile legale pretins încălcate, rezumându-se la o critică vagă și neîntemeiată.

Recurenta-pârâtă B. S.A. a mai criticat decizia instanței de apel, prin prisma motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., arătând că aceasta este nemotivată sub aspectul mai multor probleme esențiale, atât pentru buna soluționare a cauzei, cât și pentru a se putea realiza controlul de legalitate.

Procedând la analiza acestui motiv de recurs, Înalta Curte urmează a porni de la premisa că obligația de motivare a hotărârii reprezintă unul dintre aspectele esențiale ale dreptului la un proces echitabil, constând în dreptul oricărei părți în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanței observațiile, argumentele și mijloacele sale de probă, corelativ cu obligația instanței ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv.

În jurisprudența sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, înglobează, între altele, dreptul părților unui proces de a-și prezenta observațiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor.

Întrucât Convenția nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat ca fiind efectiv decât dacă aceste observații sunt cu adevărat "ascultate", adică examinate propriu-zis de către instanța sesizată.

Judecătorii au obligația, în asigurarea dreptului la un proces echitabil al tuturor părților implicate, de a indica cu suficientă claritate motivele pe care își întemeiază soluția, astfel încât orice parte interesată să aibă posibilitatea de a avea convingerea că argumentele sale au fost în mod efectiv ascultate și analizate, iar considerentele hotărârii trebuie să-și găsească rațiunea în cadrul probelor administrate în cauză.

În mod corespunzător, în legislația națională, dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. prevăd obligația instanței de a insera în cuprinsul hotărârii expunerea situației de fapt reținute pe baza probelor administrate în cauză, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților. Expunerea considerentelor reprezintă garanția că hotărârea pronunțată reprezintă rezultatul unui raționament logico-judiciar, iar soluția nu a fost pronunțată într-un mod arbitrar și discreționar, și face în același timp posibilă realizarea de către instanța de apel a controlului judiciar, odată cu învestirea acesteia cu soluționarea căii de atac declarate împotriva hotărârii.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă, casarea intervenind în cazul în care există contradicție între considerente și dispozitiv, când cuprinde considerente contradictorii, precum și în cazul în care lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Recurenta-pârâtă din prezenta cauză impută instanței de apel o motivare insuficientă, criticabilă din punctul de vedere al situației de fapt statuate. Aceste elemente, însă nu se circumscriu motivului de recurs invocat, ci tind să repună în dezbatere starea de fapt ca rezultat al evaluării probelor sau să sublinieze că instanța de prim control judiciar nu a dat un răspuns exhaustiv argumentelor părții.

Totodată, se reține că nemotivarea, invocată de către recurentă, trebuie să aibă caracter substanțial și să se refere la aspecte esențiale, tranșate prin dispozitiv sau de natură a-l influența, iar nu la analiza tuturor aspectelor care, fiind invocate, nu puteau influența decisiv hotărârea.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că decizia recurată corespunde exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanța de apel a prezentat, într-o manieră clară, precisă și concisă argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt și în drept soluția adoptată, fiind astfel la adăpost de orice critică din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cât privește critica vizând încălcarea principiului potrivit căruia "nimeni nu se poate prevala de propria culpă", cu referire la faptul că reclamanta avea obligația de a proba prejudiciul reclamat doar pe bază de documente contabile, subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondată.

Astfel, nu se poate susține faptul că reclamanta s-a prevalat de propria culpă, în condițiile în care aceasta a făcut dovada producerii unui eveniment exterior care nu a putut fi prevăzut ori împiedicat, dar și dovada certă că, la momentul producerii incendiului, în cele două standuri se afla marfa a cărei valoare depășea plafonul asigurat de 800.000 RON.

În realitate, critica formulată sub acest aspect exprimă nemulțumirea recurentei-pârâte față de soluția dată, nefiind aptă să contureze nelegalitatea deciziei recurate.

Înalta Curte subliniază că, în temeiul efectului devolutiv al apelului, instanța de prim control judiciar a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe în limitele motivelor formulate de apelanta-reclamantă, reținând situația de fapt sub toate aspectele sesizate și în raport de particularitățile speței, iar faptul că soluția pronunțată nu a corespuns voinței recurentei-pârâte nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate.

Printr-o altă critică recurenta-pârâtă a susținut faptul că au fost încălcate dispozițiile art. 1535 și art. 2208 din C. civ., dar și prevederile art. 14.13 din Condițiile generale de asigurare, astfel că se impune casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, însă aceasta este nefondată.

Înalta Curte reține că reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la plata sumei de 800.000 RON, reprezentând despăgubiri din producerea riscului asigurat, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, aferentă debitului principal, calculată de la 1 februarie 2014 și până la stingerea integrală a obligației principale.

Litigiul a fost generat de refuzul pârâtei de a da curs cererii de despăgubire și dobândă, formulate de reclamantă în temeiul contractului de asigurare încheiat de părți, ca urmare a producerii evenimentului asigurat.

Potrivit art. 1535 alin. (1) din C. civ. în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic.

Prin urmare, obligația de plată a daunelor moratorii nu este legată de momentul pronunțării hotărârii judecătorești, ci de data la care obligația principală a devenit scadentă.

Din interpretarea dispozițiilor legale anterior evocate, rezultă că daunele moratorii reprezintă acea sancțiune instituită pentru neîndeplinirea obligațiilor de plată la scadență, acestea calculându-se pentru fiecare zi de întârziere din suma de despăgubire cuvenită, până la momentul plății.

Drept consecință, ca natură juridică, daunele moratorii se circumscriu unei obligații accesorii sumei stabilite cu titlu de despăgubire, rațiunea consacrării acestei sancțiuni având scopul de a contribui la descurajarea neconformării debitorului la îndeplinirea obligațiilor ce îi revin.

Având în vedere regimul juridic al daunelor moratorii, se reține că în condițiile în care stabilirea sumei datorate, cu titlu de despăgubire, se face de către instanța de judecată, izvorul creanței nu îl constituie hotărârea judecătorească, ci contractul încheiat de părți. Nerespectarea de către pârâtă a obligației principale atrage sancțiunea plății unor despăgubiri pentru prejudiciul produs prin această întârziere, conform art. 1350 alin. (2) din C. civ.

Chiar dacă suma efectivă a fost stabilită de instanța de judecată în urma administrării probatoriului, despăgubirea solicitată este datorată încă de la momentul prevăzut în contract, potrivit art. 1535 alin. (1) din C. civ.

Așadar, prin hotărârea judecătorească nu se naște obligația de plată, ci este confirmată doar existența acesteia și posibilitatea punerii în executare prin emiterea titlului executoriu, în lipsa soluționării amiabile a litigiului.

Rezultă că, în virtutea caracterului de accesoriu al creanței principale, daunele moratorii sunt datorate de la scadența obligației principale de plată, moment care a fost stabilit, în mod corect, de către instanța de apel, pe baza probelor administrate în cauză, avându-se în vedere dispozițiile art. 14.13 din Condițiile generale de asigurare, conform cărora scadența obligației de plată este în termen de 15 zile de la finalizarea instrumentării dosarului de daună.

Întrucât pârâta B. S.A. a solicitat societății reclamante să completeze documentația depusă în susținerea cererii de despăgubire, iar obligația a fost îndeplinită la 16 ianuarie 2014, instanța de apel a ajuns la concluzia corectă că se impune obligarea pârâtei la plata dobânzii legale începând cu data de 1 februarie 2014, în conformitate cu prevederile Ordonanței de Guvern nr. 13/2011, aplicabile raporturilor dintre profesioniști.

Având în vedere considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate invocate nu fundamentează casarea deciziei atacate, care, astfel, se dovedește legală, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat în cauză de recurenta-pârâtă B. S.A., ca nefondat.

Totodată, în baza principiului disponibilității aplicabil în procesul civil, Înalta Curte ia act de faptul că intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar E. I.P.U.R.L., reprezentată convențional de avocat H., a depus la dosar un înscris, în ședința publică din 25 februarie 2021, prin care a menționat că își rezervă dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 525/2019 din 24 octombrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 februarie 2021.