ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2059/2021

Ședința publică din data de 12 octombrie 2021

Asupra recursurilor civile de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

I. Prin sentința civilă nr. 2327 din 23 septembrie 2015 pronunțată în dosarul nr. x/2012 Tribunalul Ilfov, secția Civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B., a admis cererea de intervenție forțată formulată de pârâtă în contradictoriu cu intervenienta C. S.R.L., prin administrator D., a admis cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta C. S.R.L., a respins ca neîntemeiată cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta C., și a respins ca neîntemeiată cererea pârâtei având ca obiect acordarea cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:

În fapt, tribunalul a reținut că între reclamantă, în calitate de subantreprenor, și S.C. C. S.R.L., în calitate de subantreprenor principal, s-a încheiat contractul de subantrepriză nr. 802 din data de 14.10.2011, având ca obiect obligația subantreprenorului de a executa și preda în stare funcțională lucrările de montaj tabla de acoperiș și copertine pentru obiectivul "B., Jud. Mureș", precum și obligația subantreprenorului principal de a plăti contravaloarea lucrărilor stabilită conform contractului, respectiv 996 000 euro. Ulterior, au fost încheiate mai multe acte adiționale, prin care s-a mărit succesiv valoarea contractului.

Între pârâtă, în calitate de beneficiar și S.C. C., în calitate de antreprenor, s-a încheiat contractul de antrepriză generală din data de 06.05.2011, având ca obiect proiectarea și construcția la cheie, în stare funcțională, a B. din Iernut, județul Mureș.

Între S.C. C., în calitate de antreprenor general și S.C. C. S.R.L., în calitate de subantreprenor s-a încheiat contractul de subantrepriză nr. 2937 din data de 05.05.2011, având ca obiect execuția și predarea în stare funcțională a lucrărilor la obiectivul menționat anterior.

În drept, tribunalul a reținut că potrivit art. 1856 C. civ. (aplicabil cererii de chemare în judecată în raport de data încheierii contractului de subantrepriză de către reclamanta):

"În măsura în care nu au fost plătite de antreprenor, persoanele care, în baza unui contract încheiat cu acesta, au desfășurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate au acțiune directă împotriva beneficiarului, până la concurența sumei pe care acesta din urmă o datorează antreprenorului la momentul introducerii acțiunii."

În cauza de față se pune problema exercitării, în temeiul dispoziției legale anterior menționate, a unei acțiuni directe de către reclamanta subantreprenor față de pârâta beneficiar. Într-adevăr, pârâta beneficiar a încheiat contractul de antrepriză cu o societate care la rându-i a încheiat un contract de subantrepriză cu o societate comercială ce se află în raporturi contractuale cu reclamanta. Prin urmare, în cauza de față se exercită acțiunea directă, recunoscută de dispozițiile legale precitate, de către o societate ce nu se află în raporturi contractuale directe cu antreprenorul pârâtei beneficiare. În aceste condiții, tribunalul a apreciat că se tinde la o interpretare eronată a dispozițiilor legale ce recunosc dreptul la acțiunea directă întrucât, așa cum a precizat și pârâta beneficiar, această acțiune reprezintă o excepție de la principiul relativității efectelor contractului și, ca orice excepție, trebuie supusă unei interpretări restrictive. Or, art. 1856 C. civ. are în vedere existența unui dublu raport contractual, între beneficiar și antreprenor, pe de o parte, precum și între antreprenor și lucrător, pe de altă parte, astfel că interpretarea dispoziției legale în discuție nu poate fi extinsă dincolo de această ipoteză.

Așadar, reclamanta nu poate dispune de beneficiul acțiunii directe împotriva beneficiarului, aceasta având doar posibilitatea de a se îndrepta împotriva societății cu care a încheiat contractul de subantrepriză, cu atât mai mult cu cât aceasta nu are legături contractuale directe cu pârâta beneficiar.

Împotriva acestei sentințe civile a declarat apel reclamanta A. S.R.L., solicitând admiterea acestuia, schimbarea în tot a hotărârii atacate și, pe fond, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată și respingerea tuturor cererilor de intervenție formulate în cauză.

De asemenea, împotriva acestei sentințe civile a declarat apel și intervenienta C., solicitând admiterea acestuia, modificarea în tot a sentinței apelate, în sensul admiterii cererii de intervenție în interes propriu pe care a formulat-o și a obligării pârâtei B. la plata, în principal, a tranșei nr. 20 din contractul de antrepriză în cuantum de 7.248.449,45 de RON, iar, în subsidiar, la plata sumei de 3.093.070 de RON (7.100.000 de RON - 456.930 de RON - 3.550.000 de RON) stabilită conform calculelor realizate de expertul contabil desemnat.

Prin decizia civilă nr. 1560 A/din 7 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2012 au fost admise apelurile declarate de apelantele A. S.R.L. și C. împotriva sentinței civile nr. 2327 din 25 septembrie 2015 pronunțate de Tribunalul Ilfov, secția Civilă, în dosarul nr. x/2012, în contradictoriu cu intimații B. și C. S.R.L., prin administrator judiciar D. S.P.R.L., a fost anulată în parte sentința apelată în ce privește acțiunea principală și cererile de intervenție, reținută cauza spre judecare și menținută sentința doar în ce privește respingerea cheltuielilor de judecată solicitate de pârâtă; pe fond, a fost respinsă acțiunea principală formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. și intervenienta C., prin administrator judiciar D. S.P.R.L., ca nefondată; de asemenea, a fost admisă cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta C., prin administrator judiciar D. S.P.R.L., în interesul B.; a fost respinsă cererea de chemare în judecată a altei persoane formulate de pârâta B. privind pe intervenienta C., prin administrator judiciar D. S.P.R.L.; a fost respinsă cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta C. S.A. în contradictoriu cu pârâta B., reclamanta A. S.R.L. și intervenienta C., ca nefondată; au fost obligate apelantele A. S.R.L. și C. să plătească intimatei-pârâte B. suma de 2.712,8 RON, cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut următoarele:

În primul rând, reclamanta apelantă A. S.R.L. a susținut că, prin motivarea sumara a soluției de respingere a acțiunii ca nefondată, în sensul că "reclamanta nu poate dispune de beneficiul acțiunii directe împotriva beneficiarului, având doar posibilitatea de a se îndrepta împotriva societății cu care a încheiat contractul de subantrepriză", instanța de fond a ignorat încheierile interlocutorii și a încălcat principiul contradictorialității, pronunțându-se pe un aspect care nu a fost pus în discuția părților.

Curtea a constatat că deși, aparent, prima instanță a respins ca nefondată acțiunea reclamantei, în realitate, în considerentele sentinței apelate nu se face referire decât la un unic argument în justificarea soluției pronunțate, respectiv la îndreptățirea de a figura în procesul declanșat în calitate de parte.

Din motivarea eliptică a soluției de respingere a acțiunii principale, fără a se analiza toate condițiile cumulative prevăzute de art. 1856 din C. civ. pentru acțiunea directă a subantreprenorului împotriva beneficiarului lucrării (pe care își întemeiase reclamanta acțiunea), se deduce că instanța de fond nu îi recunoaște reclamantei calitatea de titular al dreptului de a formula acțiunea împotriva pârâtei și, prin aceasta, calitatea procesuală.

Principiul contradictorialității, componentă a dreptului fundamental la apărare, impunea instanței de judecată obligația de a pune în discuția părților toate chestiunile de fapt și de drept în baza cărora urma să soluționeze litigiul.

Din conținutul încheierii de dezbateri din data de 02.09.2015, se observă că instanța de fond a luat concluziile părților pe fondul cauzei, fără a se invoca și o excepție privind lipsa calității procesuale.

Pronunțarea asupra litigiului, fără a se analiza toate condițiile art. 1856 din C. civ., care formaseră obiectul dezbaterilor orale, fără a se da posibilitatea reclamantei apelante să își exprime punctul de vedere, prin prisma altor motive decât cele care au fost puse în dezbaterea părților, conduce la nesocotirea principiului contradictorialității, dar și la încălcarea dreptului la apărare și, prin aceasta, a dreptului la un proces echitabil.

Verificarea calității de parte în proces trebuie să corespundă cu verificarea calității de titular al dreptului și, respectiv, al obligației care formează conținutul raportului juridic de drept material dedus judecății.

În speță, prin încheierea de ședință din data de 01.11.2012 și ulterior, prin încheierea din 06.12.2012, prima instanță rezolvase aceste aspecte litigioase, prin respingerea excepțiilor inadmisibilității acțiunii principale și a lipsei calității procesuale pasive.

Prima instanță a reținut expres în cuprinsul încheierii din 01.11.2012, că în temeiul art. 1852 alin. (2) din noul C. civ., subantreprenorul (reclamanta apelantă) putea promova acțiune directă împotriva beneficiarului lucrării, iar pârâta-intimată B. (în calitate de beneficiar al lucrării) putea sta în judecată ca pârâtă.

Fiind, deci, încheieri interlocutorii care leagă instanța și au caracter obligatoriu, instanța de fond nu mai putea reveni asupra soluției, fiind încălcate dispozițiile art. 268 alin. (3) din C. proc. civ. de la 1865, cu consecința nelegalității și a nulității sentinței, apelul reclamantei fiind, deci, întemeiat.

În al doilea rând, apelanta C. S.A. (intervenientă în interes propriu) a invocat lipsa considerentelor din sentința apelată, care au stat la baza respingerii cererii de intervenție, apelul acesteia fiind, de asemenea, întemeiat.

Într-adevăr, a constatat că, deși în dispozitiv, cererea intervenientei este respinsă ca nefondată, din cuprinsul considerentelor hotărârii pronunțate de prima instanță lipsește cu desăvârșire motivarea acestei soluții, element esențial al unei hotărâri judecătorești pentru exercitarea controlului judiciar.

Cererea de intervenție a fost omisă din analiza susținerilor, apărărilor și probelor din dosar, sentinței apelate lipsindu-i un element obligatoriu, prevăzut ca atare prin dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., cu consecința nulității acesteia ca act procedural.

Motivarea hotărârii constituie o garanție pentru părți în fața unui eventual arbitrariu judecătoresc, fiind circumscris noțiunii de proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 297 alin. (2) teza finală din C. proc. civ. de la 1865, Curtea a admis apelurile declarate de reclamanta A. S.R.L. și de intervenienta C. S.A., a anulat sentința apelată în parte, cu reținerea procesului spre judecare prin evocarea fondului, cu privire la toate aspectele și cu privire la toate părțile, urmând a fi menținute doar dispozițiile din sentință privind respingerea cheltuielilor de judecată solicitate de pârâtă, care nu au format obiectul apelurilor.

Pe fond, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 7.248.449,45 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate la obiectivul "B."din Iernut, jud. Mureș, al cărui beneficiar era pârâta.

Acțiunea a fost motivată în drept pe dispozițiile art. 1856 din C. civ.

Astfel, a reținut că reclamanta A. S.R.L., în calitate de subantreprenor (subcontractor) a încheiat cu C., în calitate de subantreprenor principal, un contract de subantrepriză nr. x/14.10.2011, cu o valoare inițială de 996.000 Euro, majorată ulterior prin acte adiționale la suma de 2.134.281,52 Euro plus TVA.

Din sumele cuvenite reclamantei, aceasta susține că nu i s-a achitat suma de 7.245.733,17 RON, rezultată din facturile nr. x/31.01.2012, nr. y/16.03.2012, nr. z/12.06.2012, nr. w/03.07.2012 și nr. 126/03.07.2012.

Această creanță nu a mai putut fi recuperată de la societatea cu care contractase, întrucât a intrat în procedura insolvenței, reclamanta A. fiind înscrisă în tabelul de creanțe al debitoarei.

Curtea a constatat că, într-adevăr, pe cale de excepție de la principiul relativității efectelor contractului, art. 1856 din C. civ. permite persoanelor angajate de antreprenor să îl acționeze direct pe beneficiar, până la concurența sumei pe care acesta o datorează antreprenorului.

În speță, acțiunea a fost îndreptată împotriva beneficiarului lucrării, pârâta B.. Astfel, în data de 06.05.2011, între B. (beneficiar) și C. (actuala C. SRL), în calitate de antreprenor, s-a încheiat contractul de antrepriză generală având ca obiect proiectarea și construcția "B." din Iernut, județul Mureș, termenul de finalizare a lucrărilor fiind stabilit pentru data de 23.02.2012.

La rândul său, C. (antreprenorul general) a încheiat cu C.. civ.) S.R.L., contractul de subantrepriză nr. x/05.05.2011, privind efectuarea lucrărilor de zidărie, excavații, amenajări spații verzi, lucrări exterioare de evacuare ape menajere pentru același obiectiv "B." din Iernut, județul Mureș, stabilindu-se un preț de 32.298.775,65 RON fără TVA.

Acțiunea directă se află la îndemâna subantreprenorilor, sfera persoanelor având acces la acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 1856 din C. civ. fiind extinsă față de dispozițiile mult mai restrictive din C. civ. de la 1864.

Prin încheierile premergătoare din data de 01.11.2012 și din 06.12.2012, au fost soluționate de către instanța de fond excepțiile lipsei calității procesuale, lipsei de interes și inadmisibilității acțiunii, acestea nefiind atacate cu apel.

Curtea a mai reținut și că, prin încheierea de ședință din data de 18.03.2014 a Tribunalului Ilfov, au fost respinse excepțiile invocate de intervenienta forțată C. S.R.L. privind prematuritatea acțiunii principale și necompetența instanței, fiind respinsă și cererea de suspendare a judecății cauzei în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, în considerarea calității procesuale a acesteia, încheiere interlocutorie care, de asemenea, nu a fost atacată cu apel.

Reclamanta A. S.R.L. (subcontractor) nu se află, deci, în situația premisă avută în vedere de art. 1856 din C. civ., de a fi contractat cu antreprenorul general C. (actuala C. SRL), ci cu subantreprenorul acesteia, C..

În același timp, pârâta (beneficiarul lucrării - B.) nu a avut raporturi contractuale directe cu subantreprenorul C. S.R.L., cu care contractase reclamanta A. S.R.L., ci doar cu antreprenorul general C.

Pentru a putea fi obligat beneficiarul lucrării la plata sumelor datorate direct către persoanele angajate de antreprenor, instanța este chemată să verifice dacă beneficiarul (în speță pârâta B.) nu a plătit lucrările antreprenorului la termenele și în cuantumul convenit.

Astfel, acțiunea directă putea fi admisa doar în limita sumelor datorate de beneficiar antreprenorului la momentul introducerii acțiunii -14.08.2012.

În apărarea sa, pârâta, în calitate de beneficiar al lucrării, poate opune excepțiile pe care le-ar fi putut opune propriului său creditor până la introducerea acțiunii directe. Aceasta presupune, în mod necesar că, atâta timp cât datoria pârâtei față de antreprenor nu a ajuns la scadență, subcontractantul antreprenorului nu poate pretinde plata acestei datorii.

În cauză s-a efectuat o expertiză contabilă care a concluzionat, în răspunsul la obiecțiuni, că la data introducerii acțiunii - 14.08.2012, C. (antreprenorul general) mai avea de facturat către beneficiarul B. o sumă de 7.100.000 RON, reprezentând tranșa finală contractuală (tranșa 20). Aceasta nu era, însă, scadentă, în raport de dispozițiile art. 5 din actul adițional nr. x/14.09.2012 la contractul de antrepriză semnat de părți în data de 6.05.2011, nefiind îndeplinite condițiile cumulative în legătură cu procesul-verbal de recepție semnat de beneficiar, procesul-verbal de acceptare a remedierii deficiențelor și predarea unei scrisori de garanție bancară în valoare de 5% din valoarea contractului.

Înscrisul în care este evidențiată înțelegerea părților-actul adițional nr. x care modificase clauzele inițiale ale contractului - a fost semnat ulterior introducerii acțiunii, însă, în baza unui acord final din data de 04.07.2012, care marchează înțelegerea propriu-zisă (negotium) și care este anterior introducerii acțiunii de către reclamantă.

Prin urmare, nu se poate reține, din actele dosarului, o fraudare a interesului reclamantei prin semnarea actului adițional nr. x/14.09.2012 de către pârâta B. și intervenienta C., în scopul evitării consecințelor acțiunii directe demarate de reclamanta, cu atât mai mult cu cât acestea nu aveau raporturi contractuale cu reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 227 din 24.03.2015 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă a fost, într-adevăr, anulată o convenție de compensare a datoriilor reciproce între antreprenorul general C. și subantreprenorul C. S.R.L. (fostă B. C. civ.), fiind menținut contractul de subantrepriză care a stat la baza operațiunii de compensare, această hotărâre producând efecte doar în ce privește debitele înregistrate între cele două societăți, aflate ambele în procedura insolvenței, precum și asupra creditorilor înscriși în tabelul de creanțe.

Curtea are în vedere că, potrivit legii, în acțiunea directă întemeiată pe dispozițiile art. 1856 din C. civ., reclamanta creditoare acționează în limita drepturilor debitorului său raportate la data introducerii acțiunii.

În speță, debitoarea reclamantei, societatea C. cu care încheiase contractul de subantrepriză reclamanta, nu deținea în data de 14.08.2012, o creanță exigibilă împotriva beneficiarului B., nefiind, deci, îndeplinite condițiile unei acțiuni directe, pentru ca acesta să fie obligat la plata sumelor datorate direct către reclamantă.

În ce privește datoriile achitate de pârâtă ulterior introducerii acțiunii directe (în data de 14.08.2012), s-a reținut că plata efectuată în data de 26.09.2012, acoperă factura nr. x emisă în data de 14.09.2012, în temeiul unui act adițional nr. x din 7 septembrie 2012, semnat după introducerea acțiunii.

Nu are, deci, relevanță, nefiind constatată vreo datorie în raport cu beneficiara pârâtă B., după cum nu are relevanță nici plata facturii nr. x din 8 august 2012 emisă de antreprenorul general C. și nu de C. S.R.L., cu care contractase reclamanta A. S.R.L. Nici această factură, de altfel, nu era scadentă la data introducerii acțiunii (14.08.2012), ci abia în termen de 30 zile de la emiterea facturii, potrivit clauzelor agreate de părți.

Reclamanta care a învestit instanța cu acțiunea directă era chemată să facă dovada că antreprenorul nu a plătit persoanele angajate care au efectuat lucrările respective, înregistrându-se un deficit probatoriu în ce privește existența și întinderea datoriei intervenientei C. (antreprenorul general-actuala C. SRL) către subantreprenorul (B. C. civ.-actuala C. SRL) cu care contractase reclamanta. De altfel, această societate (B. C. civ.) nici nu face parte din cadrul procesual stabilit de reclamantă în acest dosar, instanța putând soluționa cauza doar în limitele dictate de principiul disponibilității procesuale.

Nu a fost primit argumentul reclamantei, în sensul că pentru admiterea acțiunii ar fi suficient să se probeze existența unei datorii a beneficiarului (B.) față de antreprenorul general C., și a subantreprenorului sau către reclamanta A. S.R.L., orice creanță deținută de reclamantă împotriva subantreprenorului C. S.R.L. fiind automat și o creanță împotriva antreprenorului general C.

Cele două societăți sunt, într-adevăr, afiliate, întrucât C. deține 90% din capitalul social al C. S.R.L. (fosta C.), însă aceste societăți participă în nume propriu la circuitul civil și nu trebuie să se piardă din vedere că personalitatea juridică oferă societății calitatea de subiect de drept distinct de constituentul său, urmând, deci, să răspundă în nume propriu pentru obligațiile asumate contractual.

În același timp, acțiunea directă este reglementată ca o excepție de la principiul relativității efectelor contractului, dispozițiile legale ale art. 1856 din C. civ., fiind, deci, de strictă interpretare și aplicare, norma juridică neputând fi extinsă și la alte situații pe care aceasta nu le prevede (art. 10 din C. civ.).

Prin urmare, interpretarea extensivă prin analogie în ce privește dispozițiile art. 1856 din C. civ., care reglementează acțiunea directă a subantreprenorului, în forma avansată prin acțiunea principală de reclamantă, nu este permisă de lege.

Pentru motivele expuse, nefiind, deci, îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1856 din C. civ., acțiunea nu era fondată, cu consecința respingerii acesteia.

C. a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtei B., în sensul respingerii acțiunii principale formulate de reclamanta A. S.R.L..

Având în vedere raportul de dependență față de acțiunea principală, ca urmare a respingerii acesteia ca nefondată, în temeiul dispozițiilor art. 51 și art. 55 din C. proc. civ., Curtea a admis cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtei formulată de intervenienta C. S.R.L..

La rândul său, pârâta B. a formulat cerere de introducere forțată în proces a intervenientei C., în temeiul dispozițiilor art. 58 din C. proc. civ., în considerarea calității acesteia de antreprenor general, care ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamanta A. S.R.L. privind debitele restante ale pârâtei rezultate din contractul de antrepriză încheiat cu intervenienta, pentru opozabilitatea hotărârii.

Constatându-se netemeinicia pretențiilor reclamantei care au format obiectul acțiunii principale, în limita verificărilor efectuate în acest cadru procesual, din concluziile expertizei efectuate în dosar reținându-se că nu existau debite scadente ale acestei interveniente asupra pârâtei la data introducerii acțiunii, Curtea a respins, în temeiul art. 57 și art. 58 din C. proc. civ., cererea pârâtei de chemare în judecată a altei persoane privind intervenienta C. S.R.L. (fostă C.).

Intervenienta C. S.A. a formulat la prima instanță cerere de intervenție în interes propriu în data de 19.11.2013, precizată în data de 21.01.2014, prin care a solicitat, în calitate de cesionar al contractului de cesiune de creanță cu titlu de garanție nr. x/02.08.2010 încheiat cu intervenienta C. (actuala C. SRL), obligarea pârâtei B. la plata sumei de 7.248.449,45 RON, parte a creanței cedate de C., cerere formulată și în contradictoriu cu reclamanta A. S.R.L. și intervenienta C.

În ce privește situația de fapt, Curtea a constatat că, prin contractul de cesiune de creanță cu titlu de garanție nr. x/02.08.2010, C., în calitate de cedent și intervenienta C., în calitate de cesionar, în vederea garantării tuturor obligațiilor asumate de cedent prin contractul de credit nr. x/23.10.2008 (în valoare de 10 milioane Euro), a instituit în favoarea cesionarului o garanție reală mobiliară asupra creanțelor prezente și viitoare, precum și asupra veniturilor prezente și viitoare.

Garanția reală mobiliară cuprindea o universalitate a creanțelor prezente și viitoare împreună cu toate drepturile, dobânzile, beneficiile și garanțiile aferente acestora, astfel cum erau datorate de debitorii cedați din contractele comerciale identificate în anexa la contract.

Părțile au stipulat că orice plată a debitorilor cedați urma să se facă direct în contul cedentului.

În anexa la contract, conținând condițiile comerciale și tabelul creanțelor cesionate, a fost indicat și contractul de antrepriză din 06.05.2011, în ce privește debitorul cedat B., fiind indicată creanța de 71 milioane RON (rest de încasat) în anul 2011.

Contractul a suferit modificări succesive prin actele adiționale nr. x și nr. 2 din 08.06.2011, în sensul extinderii obiectului garanției.

Nu au fost primite susținerile intervenientei C. S.A., în sensul că prin acest contract a operat o veritabilă cesiune de creanță a cărei executare ar fi fost doar amânată, condiționat de neîndeplinirea obligației de plată a creditului contractat de cedenta C.

Ceea ce se urmărește prin contractul analizat, încheiat sub imperiul C. civ. de la 1864, nu este doar funcția de transmitere a unor obligații, ci în mod neîndoielnic instituirea unei garanții reale mobiliare în favoarea intervenientei creditoare C.

În situația în care cesiunea de creanță ar fi stipulată în locul executării obligației proprii, ca o varietate a dării în plată, ar prezenta importanță asupra existenței și întinderii creanței intervenientei C. asupra C., în timp ce în situația garanției reale mobiliare, creditoarea își păstrează dreptul de a executa silit, atât obligația garantată (rezultată din contractul de credit), cât și garanția.

Intervenienta în interes propriu este înscrisă, de altfel, în tabelul de creanțe din procedura insolvenței, în calitate de creditor garantat al debitoarei C.

Distincția teoretică între cesiunea de creanță, cesiunea în scop de garanție și ipotecă asupra creanței, care se apropie prin prisma efectelor recunoscute de lege, nu prezintă o relevanță deosebită în soluționarea cererii de intervenție, astfel cum a fost formulată.

Prin actul adițional nr. x din 6 aprilie 2012, de extindere a garanției asupra noilor creanțe, urmare a intrării în vigoare a dispozițiilor din Noul C. civ., părțile au adaptat contractul inițial la terminologia specifică și la instituția ipotecii asupra creanțelor, astfel cum a fost reglementată prin dispozițiile art. 2398 din C. civ., cererea de intervenție fiind întemeiată pe dispozițiile din acest ultim act adițional.

Astfel, contractul nr. x a fost calificat chiar de părți drept "contract de ipotecă mobiliară", C. a fost denumită "debitor ipotecar", iar C. "creditor ipotecar".

În lista anexă conținând tabelul creanțelor ipotecate, la poziția 3, a fost înscrisă și valoarea rămasă neîncasată în data de 31.03.2012, de la debitorul cedat B. în temeiul contractului de antrepriza încheiat în data de 06.05.2011, în valoare de 29.820.000 RON.

Notificarea efectuată în data de 06.02.2013, a debitorului ipotecar C., s-a efectuat sub denumirea de "notificare a ipotecii mobiliare" instituite prin contractul de ipotecă mobiliară asupra creanțelor nr. x/02.08.2010.

Astfel, creditorul ipotecar (C.) a dobândit drepturi asupra creanțelor ipotecate rezultate din contractul de antrepriză încheiat între pârâta B. și debitoarea C., în limita valorică a garanției sale, intervenienta în interes propriu subrogându-se în drepturile constituitorului ipotecii, respectiv în drepturile intervenientei forțate C. (actuala C. SRL- în insolvență).

Apărarea reclamantei A. S.R.L. privind clauza inserată în art. 6.6 din contractul de antrepriză încheiat între B. și C., prin care se condiționează cesiunea/gajarea drepturilor antreprenorului rezultate din acest contract de acordul scris al beneficiarului (pârâta) nu are relevanță, din moment ce partea în favoarea căreia a fost instituită clauza respectivă nu înțelege să se prevaleze de efectele acesteia.

Intervenienta în interes propriu C. are, într-adevăr, posibilitatea recunoscută de lege de a exercita o acțiune directă împotriva B. (debitor al creanței ipotecate), în temeiul contractului de antrepriză în care nu este parte, fiind îndeplinită și condiția de includere în cadrul procesual a C. (actuala C. SRL), aflată în procedura de insolvență, doar pentru rațiuni de opozabilitate.

Intervenția în interes propriu, deși nu urmărește decât obligarea pârâtei B. la plata sumelor restante din contractul de antrepriză încheiat în data de 06.05.2011, este îndreptată și împotriva reclamantei din acțiunea principală, A. S.R.L., în sensul negării dreptului de prioritate asupra aceluiași drept de creanță.

Sub acest aspect, se constată că, în principiu, acțiunea directă (cum este cea întemeiată pe art. 1856 C. civ..) exercitată împotriva terțului debitor al propriului debitor, are avantajul că valoarea urmărită trece din patrimoniul terțului, direct în patrimoniul creditorului urmăritor, fără a mai suporta riscul concursului altor creditori.

În speță, însă, acțiunea principală nu este fondată, pentru considerentele expuse pe larg anterior, nefiind cazul unui concurs al reclamantei cu intervenienta creditoare pentru aceeași creanță.

În plus, potrivit legii, dreptul de ipotecă conferă un drept de preferință creditorului ipotecar, cum este cazul intervenientei C., având, deci, dreptul de a-și satisface creanța înaintea altor creditori chirografari, precum și a creditorilor cu rang inferior.

Intervenienta, în calitate de creditor ipotecar, și-a exercitat, în speță, dreptul de a se îndrepta împotriva debitorului creanței ipotecate, pentru a percepe plata acestei creanțe ipotecate.

Art. 2400 C. civ. condiționează dreptul respectiv de o prealabilă notificare privind existența ipotecii, a creanței ipotecate, a sumei datorate, a locului și a modalității de plată.

Din actele dosarului, se reține că intervenienta a îndeplinit obligația de publicitate, privind înregistrarea în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare a garanției mobiliare inițiale, efectuând după modificarea contractului prin actul adițional nr. x și notificarea individuală a pârâtei B. cu privire la obligația de a achita creanțele datorate cedentului C. în baza contractului de antrepriză încheiat cu aceasta, mai întâi în data de 01.05.2012 și ulterior, în data de 06.02.2013 .

Din cuprinsul cererii de intervenție, rezultă că obiectul său se referă în concret la plata de către pârâta-beneficiar al lucrării (B.) a tranșei nr. 20, aferentă contractului de antrepriză încheiat în data de 06.05.2011 cu societatea C..

Potrivit legii, ca efect al garanției, creditorul ipotecar are dreptul de a percepe toate sumele care i se cuvin debitorului său, în calitate de creditor al creanței ipotecate, drepturile sale fiind limitate nevoii proprii de a-și satisface creanța până la concurența creanței garantate cu ipoteca.

Cererea nu este, însă, întemeiată, întrucât tranșa finală contractuală în valoare de 7.100.000 RON plus TVA nu a mai devenit scadentă, potrivit clauzelor contractuale asumate cu valoare obligatorie de părți prin art. 5 din actul adițional semnat în data de 07.09.2012.

Prin art. 5 din actul adițional nr. x/14.09.2012, a fost modificat art. 7 din contractul de antrepriză, în sensul că "plata ultimei facturi, reprezentând tranșa 20 - conform graficului de facturi și plăți cuprins în anexa 7 la contractul de antrepriză - se face de către beneficiar (B.) după efectuarea recepției formale interne și finalizarea remedierii tuturor deficiențelor, verificarea obiectivă și de specialitate, predarea scrisorii de garanție bancară, în valoare de 5% din suma de 71 milioane RON, cel târziu în termen de 30 de zile calendaristice de la primirea facturii", obligații care nu au mai fost aduse la îndeplinire, C. S.A. intrând în insolvență.

Ca urmare a neîndeplinirii obligației asumate drept condiție pentru a se putea emite factura aferentă tranșei nr. 20, nici creanța privind ultima tranșă a prețului contractual nu a mai devenit scadentă, neputându-se solicita, prin urmare, nici plata acesteia de către creditorul ipotecar prin cererea de intervenție în interes propriu.

Propunerea avansată de intervenienta creditoare de a se interpreta clauzele contractuale în sensul imposibilității executării obligațiilor contractuale ale antreprenorului de a mai accesa o scrisoare de garanție bancară, urmare a intrării în insolvență, și de a se înlătura cu această motivare aplicarea clauzei respective, urmată de deducerea acestei valori de 5% direct din contravaloarea tranșei finale, nu poate fi primită, având în vedere cadrul procesual limitat fixat, în virtutea principiului disponibilității, chiar de către intervenientă prin cauza cererii cu care a învestit instanța de fond.

Din modul în care și-a precizat la prima instanță, în temeiul art. 132 din C. proc. civ. de la 1865, cererea de intervenție, în data de 21.01.2014, se desprinde concluzia că C.. a solicitat direct pârâtei debitoare B. plata creanței ipotecate.

Intervenienta urmărea, deci, prin cererea sa, îndeplinirea prestațiilor datorate potrivit contractului dintre beneficiarul B. și antreprenorul general C. pe calea unei acțiuni în executare, condiții care nu erau, însă, îndeplinite, pentru argumentele expuse anterior, obligația a cărei executare se solicită nefiind exigibilă.

Ca principiu, obligațiile contractuale trebuie să se execute întocmai și de bună-voie. Examinarea modului concret de îndeplinire/neîndeplinire a obligației asumate prin contractul de antrepriză încheiat de părți în data de 06.05.2011, precum și excepția de neexecutare invocată de pârâtă în apărarea sa, puteau fi analizate doar în cadrul unei acțiuni în răspundere contractuală, cu care instanța de fond nu a fost învestită.

Prin urmare, cererea de intervenție în interes propriu a C. nu putea fi admisă în temeiul art. 50 și art. 55 din Codul de procedură de la 1865, nefiind fondată.

Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs apelanta-reclamantă A. S.R.L., prin care a solicitat admiterea acestuia, modificarea în parte a deciziei atacate și, rejudecând fondul cauzei, admiterea acțiunii introductive astfel cum a fost formulată, menținând celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

De asemenea, împotriva acestei decizii civile a declarat recurs și apelanta-intervenientă C., prin care a solicitat admiterea acestuia și, în principal, casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii cererii de intervenție în interes propriu pe care a formulat-o și a obligării pârâtei B. la plata, în principal, a tranșei nr. 20 din contractul de antrepriză în cuantum de 7.248.449,45 de RON, iar, în subsidiar, la plata sumei de 3.093.070 de RON (7.100.000 de RON - 456.930 de RON - 3.550.000 de RON) stabilită conform calculelor realizate de expertul contabil desemnat.

Prin decizia nr. 1617 din 7 noiembrie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2012 au fost admise recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. și de intervenienta C. împotriva deciziei nr. 1560 A din 7 octombrie 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a reținut următoarele:

Premergător formulării oricăror considerente cu privire la recursurile promovate, Înalta Curte de Casația și Justiție a reluat premisele de fapt avute în vedere de părți și de instanța de apel la soluționarea cauzei.

Între B. și C. S.A. (devenită ulterior C. SRL) s-a încheiat contractul de antrepriză generală la 6.05.2011, obiectul acestuia fiind proiectarea și realizarea unei construcții la cheie, mai exact, Centrul logistic Iernut, jud. Mureș.

Între antreprenorul general și C. S.R.L., parte a aceluiași grup, s-a încheiat un prim contract de subantrepriză, cu nr. x la 5.05.2011 având ca obiect execuția si predarea în stare funcțională a lucrărilor la obiectivul menționat anterior.

Ulterior, la 14.10.2011, societatea subantreprenoare C. S.R.L. a încheiat cu reclamanta A. S.R.L. un contract de subantrepriză cu nr. x din 14.10.2011, care a avut ca obiect executarea și predarea în stare funcțională a lucrărilor de montaj tablă acoperiș și copertine pentru obiectivul B. din Iernut, județul Mureș, act care a fost modificat succesiv, prin 6 acte adiționale.

Întrucât C. S.R.L. (devenită C. SRL) nu a achitat A. S.R.L. prețul convenit pentru executarea lucrărilor contractate, iar C. S.R.L. a intrat în procedura insolvenței, reclamanta a acționat pe calea unei acțiuni directe, în temeiul art. 1856 C. civ. împotriva beneficiarului antreprizei, B. pentru plata datoriilor pe care aceasta le avea, față de antreprenor la data formulării acțiunii, 14.08.2012, mai exact contravaloarea tranșei 20 a contractului de antrepriză generală, în cuantum de 71.000.000 RON.

Pentru a zădarnici demersurile creditorilor societății intrate în insolvență, deci, pentru a lipsi de fundament acțiunea directă promovată în cauză, la 23.11.2012, între C. S.R.L. și C. S.R.L., s-a încheiat o convenție de compensare cu nr. x, care a fost însă anulată prin decizia civilă irevocabilă nr. 227/24.03.2015 pronunțată de Curtea de Apel București, constatând tocmai conivența la fraudă a acestora.

După începerea litigiului, la 14.08.2012, între beneficiarul lucrării și antreprenorul general a intervenit actul adițional nr. x la contractul de antrepriză generală, încheiat la 7.09.2012, act prin care plata ultimei facturi, aferente tranșei 20 din contractul de antrepriză, însumând 7.100.000 RON, va fi făcută după efectuarea recepției formale interne și finalizarea remedierii tuturor deficiențelor, verificarea obiectivă și de specialitate și predarea scrisorii de garanție bancară în 30 de zile de la primirea facturii.

Pe parcursul litigiului în prima instanță în proces au fost formulate cereri incidentale, prima, având ca obiect introducerea în cauză, pe temeiul art. 58 C. proc. civ., a S.C. C. (actuală C. SRL), a doua, având ca obiect o cerere de intervenție voluntară, în interesul pârâtei, a antreprenorului general, S.C. C.. De asemenea, a intervenit în cauză, în interes propriu C., cu o cerere prin care a solicitat, în contradictoriu cu A. S.R.L., respingerea acțiunii reclamantei, deoarece dreptul de creanță care face obiectul pretenției este datorat de către pârâtă direct intervenientei, în baza unui contract de cesiune de creanță cu titlu de garanție, x din 2.08.2010, act la care s-au adăugat 3 acte adiționale. Ulterior, intervenienta principală a solicitat ca pârâta B. să fie obligată la plata sumei de 7.100.000 direct în favoarea sa.

Pe aceste premise litigiul a fost soluționat de instanțele de fond, iar într-un prim considerent instanța de apel a admis apelurile declarate, reținând că prin încheierea interlocutorie din 1.11.2012, au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale pasive a B. și excepția inadmisibilității acțiunii pornite pe fundamentul art. 1856 C. civ., iar aceasta încheiere nu a fost atacată, dar și că cererea de intervenție principală a fost respinsă fără a fi motivată soluția de primă instanță.

Astfel, a fost anulată sentința primei instanțe și procesul a fost reținut spre rejudecare de către instanța de apel fiind pronunțată decizia atacată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Analizând criticile formulate, a constatat că un prim considerent al deciziei pronunțate, criticat de către recurenta A. S.R.L. în propriul recurs, are ca fundament dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. și supune verificării greșita interpretare a actului dedus judecății, actul adițional nr. x/14.09.2012 la contractul de antrepriză generală, act care, în opinia recurentei, a fost întocmit cu fraudarea intereselor reclamantei.

Deși este adevărat că actul adițional la contractul de antrepriză generală cu nr. x/14.09.2012 a fost valorificat ca probă procesuală, stabilindu-se în condițiile art. 5 al acestuia că scadența ratei 20 a contractului de antrepriză nu este împlinită, totuși, nu este fondată apărarea intimatei-pârâte, care arată că prin această critică recurenta propune o reevaluare a probei pentru reconsiderarea stării de fapt lămurite în apel.

Totodată, Înalta Curte a arătat și că în mod greșit critica recurentei s-a fondat pe dispozițiile pct. 8 din art. 304 C. proc. civ., în realitate prin conținutul criticii, aceasta nesupunând controlului o greșită interpretare a actului juridic, prin deturnarea înțelesului lămurit al acestuia într-o manieră în care adevărata voință a părților să fi fost nesocotită.

În realitate, critica vizează lipsa oricărei cercetări efective și consistente a instanței de apel referitoare la caracterul fraudulos al actului, act care, în opinia sa, a fost preconstituit, prin conivența celorlalte părți, după începerea litigiului, în scop procesual pentru zădărnicirea demersului reclamantei. Scopul contestării actului a fost obținerea, de către reclamantă, a înlăturării acestei probe din dosar și lipsirea sa de orice relevanță în stabilirea stării de fapt.

Din această perspectivă, critica a fost încadrată din oficiu, în dispozițiile art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ. și a fost apreciată fondată, întrucât concluzia instanței de apel nu prezintă argumente concrete care să releve realizarea cercetării judecătorești adecvate.

În acest sens, analiza instanței sesizate cu această apărare trebuia să aibă în vedere nu doar circumstanțe temporale, legate de data întocmirii actului, și principiul libertății contractuale a părților actului de antrepriză, ci, mai mult decât atât să evalueze dacă în condițiile art. 10 din contractul de antrepriză, coroborat cu întocmirea proceselor-verbale de recepție încheiate succesiv la 5.06.2012, 25.10.2012, a împrejurării că după recepție societatea pârâtă și-a înscris în cartea funciară imobilul construit și că acesta a fost folosit cu destinația avută în vedere de către beneficiar, a faptului că după 7.09.2012 B. a comandat, și au fost executate lucrări suplimentare, dar și împrejurarea că C. a emis la 14.09.2014 facturi care au fost în parte achitate de către pârâtă în perioada procesului, contextul și situația reală justificau sub auspicii oneste încheierea actului adițional pentru executarea contractului inițial, sau dacă acest demers a avut doar un scop procesual.

Din acest punct de vedere, instanța de apel nu a răspuns adecvat unei apărări importante a cauzei, vizând îndeplinirea unei condiții cuprinse în dispozițiile art. 1856 C. civ. evocat ca temei al acțiunii, referitoare la scadența creanței beneficiarului, acest motiv de recurs fiind fondat și imprimând necesitatea reevaluării cauzei.

Tot în acest context, Înalta Curte a subliniat că este nereală apărarea intimatei B. care opune împrejurarea că frauda sub care a fost încheiat actul adițional a fost pentru prima dată invocată în recurs. În condițiile în care actul adițional nr. x/14.09.2012 a fost depus pentru prima dată în fața tribunalului după data de 18.03.2014, o primă contestare a actului a fost realizată în fața primei instanțe înainte de dezbaterea fondului, fiind reiterată prin motivele de apel.

Chiar și în condițiile în care, depășind chestiunea caracterului fraudulos al actului adițional, existența și executarea acestuia condiționează scadența creanței antreprenorului general, creanță deținută împotriva B., instanța de fond avea îndatorirea de a verifica executarea sa la data soluționării cauzei, în condițiile art. 5 ale convenției adiționale.

În cadrul aceluiași motiv de recurs recurenta A. S.R.L. a susținut interpretarea greșită a actului de compensare din 23.11.2012, convenție anulată prin decizia civilă nr. 227/24.03.2015 irevocabil, dar și schimbarea înțelesului lămurit al acesteia, în sensul că a considerat nedovedite datoriile dintre antreprenorul principal și subantreprenorul C. S.R.L..

Cu privire la această critică, instanța de recurs a subliniat că, în raport cu decizia evocată, s-a valorificat în acest proces efectul pozitiv al autorității de lucru judecat. Așa fiind, instanța de apel nu a realizat un examen în interpretare al convenției de compensare, într-o manieră străină de voința părților.

Cu toate acestea, instanța de apel a reținut un deficit de probe atunci când a constatat că obligația A. de a proba existența unei datorii între C. (actuală C. SRL) și C. S.R.L. (actuală C. și Industriale SRL) nu a fost îndeplinită. Această concluzie nu s-a justificat însă pe date ale cauzei și nici nu a argumentat necesitatea unei asemenea demonstrații în condițiile în care erau activate dispozițiile art. 1856 C. civ., arătând doar că această acțiune are caracter excepțional și dispozițiile legale trebuie interpretate restrictiv.

Pe baza celor reținute, Înalta Curte a arătat că, deși nu se pune în cauză problema interpretării convenției de compensare între antreprenorii anteriori reclamantei A., anulate printr-o decizie irevocabilă, la analiza condițiilor acțiunii directe este necesar un răspuns efectiv la acele apărări care tind să demonstreze sau să infirme îndeplinirea condițiilor cerute de lege, într-o măsură care să facă precis și complet raționamentul instanței de fond.

Un al doilea motiv al recursului a vizat, în opinia reclamantei, greșita aplicare a legii. Într-o primă argumentare, recurenta consideră că în motivarea curții de apel există contradicții. Aceasta pentru că, pe de-o parte, instanța de apel a statuat că acțiunea directă a subantreprenorilor care au acces la acțiunea directă fondată pe dispozițiile art. 1586 C. civ. este mai extinsă prin comparație cu sfera persoanelor care aveau acest drept potrivit reglementării din C. civ. de la 1864 și că în temeiul art. 1852 alin. (2) C. civ. reclamanta poate promova acțiunea directă împotriva beneficiarului B. care poate sta în judecată, iar pe de altă parte, a statuat, în considerente succesive, că interpretarea extensivă prin analogie a dispozițiilor art. 1856 C. civ. în forma avansată de reclamantă prin acțiunea principală nu este permisă de lege.

Deși dezvoltarea motivului de recurs nu corespunde unei greșite aplicări a legii, ci unei motivări contradictorii, încadrând din oficiu aceste critici în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este fondat.

Astfel, un prim motiv al anulării sentinței atacate la instanța de apel a fost acela că nicio parte litigantă nu a atacat cu apel încheierea interlocutorie din 1.11.2012, prin care a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția inadmisibilității acțiunii fondate pe dispozițiile art. 1852 alin. (2) și art. 1856 C. civ.. Prin această încheiere s-a stabilit că dispozițiile legale nu trebuie interpretate restrictiv și că pot fi extinse și la subantreprenori, inclusiv la contractul de subantrepriză încheiat cu un subantreprenor general, având în vedere și dispozițiile art. 1852 alin. (2) din C. civ. care stabilesc că subantrepriza este supusă dispozițiilor prevăzute pentru contractul de antrepriză.

Chiar instanța de apel a stabilit, în mod corect, că prin neapelarea acestei încheieri care rezolvă chestiuni litigioase lăsând să se întrevadă o soluție asupra litigiului, efectele acestea se consolidează prin dobândirea puterii de lucru judecat și nu ar mai putea fi repuse în discuție, opunându-se în litigiu pe tot parcursul soluționării sale.

De aceea, afirmația concluzivă a instanței de apel, în acea parte a considerentelor referitoare la apelul reclamantei, prin care a statuat că acțiunea directă deschisă de art. 1856 C. civ. este reglementată ca o excepție de la principiul relativității efectelor contractului, dispozițiile legale fiind de strictă interpretare, astfel încât nu pot fi extinse, prin analogie, la situația avansată de reclamant prin acțiunea principală, vine în totală contradicție cu considerentele proprii reținute în paragrafele anterioare.

Or, o contradicție de o asemenea anvergură în cadrul considerentelor cu caracter decisiv pentru soluția adoptată creează părții o îndoială justificată asupra raționamentului juridic aplicat de instanța care a soluționat procesul și asupra clarității soluției adoptate.

De aceea, fiind această îndoială asupra justificării pe care instanța a dat-o soluției pronunțate, asupra modului în care cauza a fost analizată, Înalta Curte a arătat că se impune reluarea judecații la instanța de fond, prin acordarea deplinului efect al puterii de lucru judecat înglobat de încheierea prin care se statuează asupra împrejurărilor litigioase referitoare la admisibilitatea acțiunii în forma avansată de reclamantă.

O ultimă critică a recurentei A. S.R.L. vizează greșita aplicare a legii, a dispozițiilor art. 1856 C. civ. care nu condiționează admiterea acțiunii de condiția ca datoria beneficiarului să fie scadentă la data acțiunii.

Acest motiv de recurs nu a fost considerat fondat și Înalta Curte l-a înlăturat. Interpretarea dispozițiilor art. 1865 C. civ. care reglementează acțiunea directă împotriva beneficiarului a persoanelor care au prestat o activitate pe baza unui contract încheiat cu antreprenorul, implică valorificarea, de către antreprenor, a tuturor excepțiilor pe care beneficiarul le poate opune contractantului său direct. Enumerându-se printre acestea și condiția exigibilității creanței, este firesc ca această apărare să poată fi opusă de beneficiar titularului acțiunii directe, chiar dacă acesta nu se află într-un raport contractual cu reclamantul, câtă vreme nu va putea să răspundă decât în limita și în condițiile în care ar răspunde față de antreprenor. Cu toate acestea, condiția exigibilității, potrivit considerentelor anterior redate în această decizie va fi reevaluată cu prilejul rejudecării, pentru aprecierea temeinicei acțiunii, ținând cont de principiul disponibilității, dar verificându-se și dacă reclamanta și-a fundamentat acțiunea pe dispozițiile art. 110 C. proc. civ.

Examinând, mai departe recursul declarat de intervenienta în interes propriu C., Înalta Curte a constatat că un prim motiv de recurs deduce analizei nelegalitatea actului de procedură pentru lipsa motivării dar și pentru motive succesive contradictorii.

Astfel, această recurentă consideră că este nefundamentată juridic concluzia potrivit căreia nu poate fi acceptată propunerea intervenientei de interpretare a clauzelor contractuale în sensul că, din cauza unei imposibilități a C. (actuală C. SRL) de a mai accesa o scrisoare de garanție bancară, este justificată obligarea la plata a B. a tranșei 20 a contractului de antrepriză cu reținerea unui procent de 5% din totalul sumei care ar corespunde valorii înglobate de garanție. De asemenea, recurenta a subliniat și că există o contradicție în considerentele instanței de apel