ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 518/2021

Ședința publică din data de 3 martie 2021

Asupra recursului de față, constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 1.051.538,02 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor prestate în baza contractului încheiat între părți și neachitate, așa cum rezultă din facturile nr. x/2016, nr. y/2016 și nr. 771/2016.

Pârâta a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 2.253.378 euro, echivalentul sumei de 10.173.329,27 RON, compusă din suma de 1.931.878,80 euro, echivalentul sumei de 8.721.853,22 RON, reprezentând costuri suplimentare achitate subantreprenorilor care au finalizat lucrările neexecutate de reclamanta-pârâtă și suma de 321.500 euro, echivalentul sumei de 1.451.476,05 RON, cu titlu de penalități contractuale aplicate pentru nerespectarea clauzelor contractului și a actului adițional la acordul de asociere.

Prin sentința civilă nr. 1081 din 12 aprilie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea formulată de reclamanta-pârâtă S.C. A. S.A. și a obligat-o pe pârâta-reclamantă S.C. B. S.R.L. să-i plătească suma de 1.051.538,02 RON, cu titlu de contravaloare lucrări, a respins cererea reconvențională formulată de B. S.R.L. și a obligat-o pe aceasta din urmă la plata sumei de 31.002,50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței sus-menționate, B. S.R.L. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 630 A din 9 aprilie 2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul declarat de apelanta B. S.R.L. și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a admis în parte cererea reconvențională și a obligat-o pe pârâta A. S.A. la plata către reclamanta B. S.R.L. a sumei de 1.328.093, 37 euro, la care se adaugă TVA, cu titlu de costuri suplimentare și a sumei de 118.955 euro, reprezentând penalități; a menținut, în rest, dispozitivul sentinței atacate, a obligat-o pe intimată la plata către apelantă a sumei de 138.747,57 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (fond și apel) și a respins ca nefondată cererea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva deciziei din apel, A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia în parte, doar sub aspectul admiterii cererii reconvenționale și trimiterea cauzei instanței de apel spre rejudecarea apelului.

În motivare, a reiterat situația de fapt, a prezentat evoluția litigiului în etapele procesuale anterioare și a susținut că instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, iar hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material și cuprinde motive contradictorii; a invocat, astfel, motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat că întreaga argumentație a instanței de apel este rezultatul nesocotirii dreptului la apărare și al ignorării principiului contradictorialității, în condițiile în care convingerea instanței s-a bazat pe înscrisuri inexistente la dosarul cauzei și pe argumente care nu s-au invocat prin cererea reconvențională sau întâmpinare, ci prin notele scrise aflate la dosarul de apel, depuse cu o zi înainte de pronunțare, al căror conținut a fost preluat și redat ca atare la fila x din decizia recurată.

În acest sens, a susținut că instanța de apel era obligată să îi dea posibilitatea să își exprime punctul de vedere cu privire la toate chestiunile invocate de partea adversă, în considerarea respectării principiului contradictorialității, care asigură implicit și respectarea dreptului la apărare.

Astfel, în baza art. 400 C. proc. civ., în măsura în care prin concluziile scrise sunt aduse în atenția instanței de apel noi elemente de fapt sau de drept, care nu au fost puse în discuția părților și pot influența soluția, instanța de control trebuie să repună cauza pe rol.

A mai susținut recurenta că soluția din apel a fost pronunțată în baza unor înscrisuri inexistente, prin asimilarea contractului de asociere, încheiat între recurentă și C. S.R.L. la 24 iunie 2015 cu contractul de subantrepriză nr. x din 2 iulie 2015, încheiat între societățile asociate și intimata din prezenta cauză.

Or, a arătat recurenta, cele două contracte dau naștere la două raporturi juridice diferite, cu efecte distincte, iar împrejurarea că în contractul de asociere este menționată anexa nr. 4, ce ar conține un grafic de execuție, este irelevant în speță, întrucât acel grafic nu are nicio legătura cu cel de execuție care reprezintă obligația antreprenorului general și la care a făcut referire pe tot parcursul judecării cauzei; în plus, anexa nr. 4 menționată nu există și nu a fost depusă la dosarul cauzei.

În continuare, autoarea căii de atac a prezentat considerații teoretice cu privire la principiul contradictorialității, subliniind că decizia atacată a fost pronunțată cu nerespectarea acestui principiu.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a susținut că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii, existând, practic, o contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că aceasta este întemeiată.

A susținut recurenta că instanța de prim control judiciar a reținut, pe de o parte, efectele rezilierilor parțiale, respectiv încetarea, pentru viitor, a obligației de a finaliza serviciile, iar, pe de altă parte, a obligat-o la plata tuturor lucrărilor efectuate de intimată cu terțe părți.

Potrivit recurentei, prin aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente și a prevederilor contractului, prin care părțile au convenit asupra reducerii prețului contractului ca urmare a unor rezilieri parțiale, curtea de apel trebuia să ia în considerare suma de 300.384,49 euro, rămasă după intervenirea celor trei rezilieri parțiale recunoscute de părți.

În acest context, a susținut că analiza obligațiilor executate nu trebuia să aibă în vedere contractul în forma sa inițială, întrucât părțile, prin acte adiționale, au exclus anumite lucrări și au scăzut astfel valoarea contractului.

A subliniat recurenta că acest aspect a fost reținut corect de tribunal și chiar de instanța de apel, însă aceasta din urmă, deși a constatat că rezilierea a avut loc, producând efectele sale specifice, a conchis că valoarea contractului rămâne neschimbată, ajungând la suma de 4.816.324, 81 euro, în condițiile în care suma recunoscută și de partea adversă este de 300.384,49 euro.

În opinia recurentei, aceeași contradicție derivă și din faptul că, deși constată că nu rezultă din probe existența unor deficiențe de lucrări, reținând chiar culpa intimatei, care nu a notificat astfel de lucrări, instanța a apreciat că sunt îndeplinite condițiile atragerii răspunderii sale contractuale pentru neîndeplinirea obligațiilor.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac a susținut că instanța de prim control judiciar a aplicat greșit dispozițiile art. 1.270, art. 1.350, art. 1.549 și următoarele C. civ.

Concretizând, a susținut că în mod greșit a apreciat instanța de apel că rezilierile nu au avut efect asupra valorii contractului încheiat de părți și a reținut culpa sa în neexecutarea contractului.

Tot în mod greșit, apreciază autoarea căii de atac, a reținut curtea de apel că nu a dovedit efectuarea propriilor lucrări cu terțe părți, că nu i-a comunicat intimatei numele terților și categoriile de lucrări pe care aceștia ar fi trebuit să le execute și că rezilierea contractelor a dus la încheierea de contracte cu terți subcontractanți la prețuri mai mari; de asemenea, în mod greșit a luat în calcul ordinele de variație care nu i-au fost niciodată comunicate și a obligat-o la plata penalităților de întârziere.

În continuare, a dezvoltat pe larg aceste susțineri, subliniind că, potrivit convenției părților, antreprenorul general B. S.R.L. avea un drept de subrogare automată în raport cu terții subcontractanți, în aceleași condiții, inclusiv de preț, după intervenția unei rezilieri, că i-a acordat intimatei la momentul semnării documentelor inițiale dreptul de subrogare și că rezilierea nu putea interveni decât după ce era înștiințată în acest sens.

Potrivit recurentei, intimata nu a respectat niciuna dintre aceste condiții, care aveau în vedere protecția ambelor părți și a încheiat contracte separate cu terți subantreprenori în perioada de valabilitate a contractului, înainte de a-i transmite notificările de reziliere și, mai mult, au existat situații în care a activat clauza plății directe către subcontractorii A. S.A.

A mai subliniat recurenta că instanța de apel, deși a avut la dispoziție toate dovezile în sensul celor de mai sus, a interpretat greșit normele de drept material când a reținut că din probele administrate nu rezultă că A. S.A. ar fi efectuat propriile lucrări cu terții și nici că ar fi comunicat B. S.R.L. cine sunt terții sau că aceasta din urmă nu ar fi cunoscut cine sunt acești terți și ce categorie de lucrări ar fi trebuit să execute.

Cu privire la ordinele de variație, a arătat că în mod eronat s-a raportat curtea de apel la ordinul de variație comunicat prin adresa din 24 iulie 2015, în condițiile în care ambii experți desemnați au avut la dispoziție și și-au întemeiat expertizele pe ordinele de variație întocmite la 28 martie 2017 de D., la aproape un an de la ieșirea A. S.A. din contract.

A susținut recurenta că instanța de apel a ignorat rezilierile succesive și valoarea rămasă după intervenirea acestora și i-a imputat lucrările executate cu terții subcontractori, la valoarea inițială a contractului, respectiv la 3.215.000 euro, la care a adăugat ordinele de variație, surmontând și dreptul de subrogare al B. S.R.L. și posibilitatea efectuării de plați directe subcontractorilor săi.

De asemenea, a susținut că, deși a reținut că B. S.R.L. nu a dovedit nicio greșeală de execuție, nicio deficiență și nicio reclamație în acest sens, curtea de apel a făcut aplicarea art. 1.549 alin. (1) C. civ. și a admis existența unui prejudiciu de 1.328.093,37 euro, printr-o interpretare greșită a normelor de drept material aplicabile în speță.

În final, a susținut că, obligând-o la plata penalităților, curtea de apel a încălcat normele de drept material, întrucât nu a luat în calcul rezilierea și a avut în vedere penalitățile calculate la valoarea inițială, cu motivarea că A. S.A. nu a făcut nicio dovadă că nu a putut începe lucrările din vina B. S.R.L., deși, în realitate, aceasta din urmă nu a respectat o obligație contractuală esențială, aceea de a-i pune la dispoziție graficul de execuție.

În acest context, recurenta a prezentat pe larg argumentele și probele care în opinia sa relevă culpa părții adverse, subliniind că acestea nu au fost avute în vedere de instanța de apel, care a asimilat termenele de execuție care ar fi trebuit menționate în graficul de execuție cu termenele contractuale și a omis că la 4 mai 2016 contractul era reziliat integral, astfel că termenele de finalizare din 30 iunie și 30 iulie 2016 nu i se pot opune.

La 23 decembrie 2019, intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor introduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, care, după analiza în complet de filtru, a fost comunicat părților.

Prin încheierea din 25 noiembrie 2020, recursul a fost admis în principiu și s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac, cu citarea părților.

Analizând recursul, Înalta Curte va expune în cele ce urmează, considerentele asupra criticilor aduse deciziei atacate.

Primul motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cuprinde critici prin care se invocă încălcarea unor reguli de procedură a căror nesocotire atrage sancțiunea nulității.

Recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a încălcat dreptul său la apărare și principiul contradictorialității, întrucât s-a pronunțat în baza unor argumente ce nu au fost supuse dezbaterilor contradictorii, precum și în baza unor înscrisuri inexistente la dosarul cauzei. S-a arătat că apărarea B., potrivit căreia "intimata-reclamanta A. a avut la dispoziție graficele de execuție, așa cum reiese din anexa 4 la Contractul de asociere nr. x/24.06.2015 (a se vedea art. 2.6 din contractul de asociere nr. x/24.06.2015", nu a fost invocată de către B. la judecata în primă instanță "și nici nu s-au formulat susțineri orale cu privire la această chestiune în dezbaterile pe fondul apelului, pentru a se asigura, astfel, respectarea principiului contradictorialității".

Instanța de recurs notează că principiul contradictorialității este consacrat de art. 14 C. proc. civ., dar și de numeroase alte dispoziții legale. Principiul contradictorialității în procesul civil presupune ca orice aspect privitor la litigiu să fie pus în discuția părților, iar actele de procedură și înscrisurile să fie comunicate între acestea, în condițiile legii, astfel încât acestea să aibă posibilitatea de a-și exprima, în cadrul dezbaterilor, opinia în legătură cu problemele de fapt, de drept substanțial sau de drept procesual.

Verificând, cu prioritate, dacă B. a invocat prin cererea de apel aspecte legate de faptul că recurenta-reclamantă A. S.A. a avut cunoștință de graficul de execuție al lucrărilor inclus în anexa nr. 4 la contractul de asociere nr. x din 24 iunie 2015, se constată că, prin cererea de apel, au fost invocate aceste aspecte. Astfel, apelanta-pârâtă B. a evidențiat în cuprinsul cererii de apel că între C. S.R.L. și A. S.A. s-a încheiat contractul de asociere nr. x din 24 iunie 2015, contract în care se precizează că "Graficul de execuție al lucrărilor face obiectul Anexei 4 la acest contract". S-a evidențiat în cadrul apelului că, la data la care a fost încheiat contractul de subantrepriză nr. x, graficul de execuție exista și că nu se poate considera că nu a existat un grafic de execuție, din moment ce notificările depuse la dosar pun în evidență faptul că B. a transmis către A. graficul de lucru principal (Master Time Scheduale), iar notificarea nr. x din 14 decembrie 2005 relevă faptul că la 23 noiembrie 2015, B. a transmis către A. chiar și un grafic de lucrări revizuit.

Totodată, se constată că aceste critici formulate prin cererea de apel vizează considerentele reținute de prima instanță în fundamentarea soluției de respingere a cererii reconvenționale.

În acest sens, în cuprinsul hotărârii pronunțate de tribunal s-a reținut că pârâta nu a dovedit că ar fi înmânat reclamantei graficul de execuție a lucrărilor și că nu există nici procese-verbale de predare a lucrărilor pe etape intermediare.

În raport de conținutul concret al motivelor de apel și constatând că intimatei-reclamante A. i-a fost comunicată cererea de apel, în funcție de care a formulat întâmpinare, instanța de recurs reține că principiul contradictorialității procesului civil a fost respectat în legătură cu aspectele reclamate că nu au fost supuse dezbaterilor contradictorii în cadrul apelului.

Înalta Curte apreciază că, pentru ca principiul contradictorialității să fie respectat, nu este necesar ca partea să își fi exprimat efectiv opinia asupra unei chestiuni litigioase, ci este suficient să i se fi conferit această posibilitate. În speță, se constată că intimata-reclamanta A. a cunoscut aceste aspecte invocate de partea adversă, de vreme ce i s-a comunicat cererea de apel.

Împrejurarea că apelanta B. nu s-a referit, în cadrul dezbaterilor orale, în mod explicit la toate motivele invocate prin cererea de apel nu înseamnă că s-a încălcat principiul contradictorialității, cu atât mai mult cu cât s-a consemnat în încheierea de dezbateri că "B. apreciază întemeiat apelul pentru toate motivele dezvoltate pe larg în cuprinsul cererii de apel". Din examinarea încheierii din 6 martie 2019, care cuprinde dezbaterile asupra apelului, rezultă că A., în calitate de intimată s-a apărat, susținând că nu există grafic de execuție a lucrărilor.

Sub un alt aspect, recurenta a invocat că instanța de apel și-a întemeiat hotărârea pe înscrisuri care nu există la dosarul cauzei. Dezvoltând această critică, recurenta a arătat că este lipsit de relevanță faptul că, în contractul de asociere pe care l-a încheiat cu C., este menționată anexa nr. 4, anexă care ar conține un grafic de execuție. Arată că acel grafic nu are nicio legătură cu graficul de execuție la care s-a referit pe parcursul judecății. Recurenta a susținut că decizia atacată a fost pronunțată în baza unor înscrisuri inexistente, prin asimilarea contractului de asociere, pe care l-a încheiat cu C., cu contractul de subantrepriză, încheiat între această asociere și B., deși între aceste contracte nu există nicio legătură și, totodată, a negat existența graficului de execuție cuprins în anexa nr. 4 la contractul de asociere din 24 iunie 2015.

Preliminar, instanța supremă apreciază că niciunul dintre argumentele dezvoltate în cadrul acestei critici nu poate fi subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât ele fac referire la pronunțarea unei soluții în baza unor înscrisuri inexistente ori a calificării pretins defectuoase a unor convenții, aspecte care țin de evaluarea probelor și scapă cenzurii în calea de atac a recursului, în care, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) și art. 488 alin. (1) C. proc. civ., se verifică conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile.

Dar și dacă s-ar accepta că autoarea căii de atac a invocat nesocotirea regulilor privitoare la interpretarea convențiilor, critică încadrabilă în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cu raportare la art. 1.266-1.269 C. civ., aceasta este nefondată și va fi înlăturată pentru considerentele ce succed:

Din examinarea considerentelor deciziei recurate rezultă că, în expunerea silogismului judiciar, instanța de apel nu a asimilat contractul asociere, încheiat între recurenta-reclamantă și C., cu contractul de subantrepriză, încheiat între această asociere și intimata-pârâtă B., ci dimpotrivă, instanța de apel a procedat la efectuarea unei distincții clare între cele două raporturi juridice.

Instanța de apel a înlăturat apărarea reclamantei potrivit căreia nu a avut la dispoziție graficul de execuție, stabilind că această situație este infirmată de dispozițiile art. 2.6 din contractul de asociere nr. x din 24 iunie 2015, înscris care emană de la reclamantă și asociatul său C., dar și de conținutul notificărilor emise de pârâtă. Nu există nicio referire în considerentele deciziei recurate care să confere substanță susținerii că instanța de apel a considerat că primul contract a absorbit contractul de subantrepriză sau că acesta din urmă îl integrează pe cel dintâi.

Prin criticile formulate, recurenta contestă, în concret, modalitatea în care instanța de apel a apreciat materialul probator administrat și interpretarea pe care a dat-o prevederilor art. 2.6 din contractul de asociere nr. x din 24 iunie 2015, pentru a stabili că intimata-reclamantă a avut la dispoziție graficele de execuție și a cunoscut atât termenele intermediare, cât și termenele finale de execuție a lucrărilor. În această manieră, recurenta-pârâtă tinde la reaprecierea probatoriului administrat pentru a se stabili o altă situație de fapt decât aceea reținută de instanța devolutivă în urma evaluării tuturor mijloacelor de probă administrate, aspect care, așa cum s-a notat în precedent, excedează controlul de legalitate specific recursului. Totodată, instanța de recurs remarcă și împrejurarea că, din analiza considerentelor care fundamentează decizia pronunțată în apel, că respectivul grafic de execuție cuprins în anexa nr. 4 la contractul de asociere nu a constituit elementul probator decisiv pe care instanța de apel și-a întemeiat concluzia că executantul A. avea cunoștință atât de termenele intermediare, pe care ar fi trebuit să le respecte.

Din această perspectivă, instanța de apel a evidențiat relevanța altor înscrisuri, cum ar fi procesul-verbal de negociere din 23 iunie 2015, actul adițional nr. x din 3 decembrie 2015, anumite notificări, dar și pertinența și concludența raportului de expertiză contabilă.

În acest cadru, se constată că hotărârea atacată se sprijină pe motive de fapt și de drept și pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterilor contradictorii, în conformitate cu prevederile art. 14 alin. (6) C. proc. civ., ceea ce constituie totodată și garanția că dreptul la apărare al A. a fost respectat.

Pentru toate considerentele expuse, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., precum și critica încadrată de Înalta Curte în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt apreciate ca nefondate.

Recurenta-reclamantă A. S.A. a mai criticat decizia pronunțată în apel pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în ipoteza existenței unor considerente contradictorii în cuprinsul hotărârii, în sensul că din unele considerente rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele rezultă că acțiunea este întemeiată. În acest sens, recurenta relevă faptul că, deși se recunoaște efectul rezilierilor parțiale, în sensul că a încetat obligația intimatei-reclamante de a finaliza lucrările, totuși, prin decizia pronunțată a fost obligată la plata tuturor lucrărilor efectuate de B. cu terții și a penalităților aferente, pentru tot contractul, fără a se respecta efectul rezilierilor parțiale. A mai motivat că aspectele contradictorii dintre considerente derivă și din faptul că, deși instanța a constatat că și-a îndeplinit obligațiile contractuale și nu există deficiențe ale lucrărilor asumate, acestea fiind executate, în mod greșit a fost obligată la plată în considerarea neexecutării obligațiilor asumate, pe temeiul art. 1.549 C. civ.

Analizând considerentele care fundamentează decizia pronunțată în apel, se constată că nu există nicio contradicție în cuprinsul considerentelor, de natură să conducă la concluzia că hotărârea atacată nu răspunde exigențelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Astfel, în motivarea deciziei se regăsesc considerentele care susțin decizia de admitere a apelului, cu consecința reformării hotărârii pronunțate de prima instanță în soluționarea cererii reconvenționale, în sensul admiterii acesteia, precum și considerentele care susțin păstrarea soluției de admitere a cererii principale. Instanța de apel a reținut, în temeiul art. 11.61 din modificările la condițiile generale, că, "în cazul rezilierii contractului din motive ce țin de culpa subantreprenorului (reclamanta-intimată, n.n.), antreprenorul (apelanta, n.n.) va plăti lucrările executate, precum și costurile legate de materiale și echipamente achiziționate până la data transmiterii notificării de reziliere".

În acest context, în privința criticilor aduse soluției de admitere a cererii principale, instanța de apel a motivat că, indiferent de cauzele care au condus la sancțiunea rezilierii, ceea ce s-a executat până la data desființării contractului trebuie plătit, întrucât rezilierea produce efecte pentru viitor, iar nu și pentru trecut.

În ceea ce privește schimbarea sentinței apelate, în sensul admiterii în parte a cererii reconvenționale, s-a reținut incidența art. 1.549 alin. (1) C. civ. pentru a se evidenția că, în caz de neexecutare a obligațiilor asumate de către debitor, creditorul are dreptul la reziliere și la daune-interese, după caz. S-a motivat că, în urma aplicării sancțiunii rezilierii din cauza neexecutării culpabile a lucrărilor contractate, costurile suplimentare suportate de pârâta B., prin încheierea de noi contracte cu terții subcontractanți pentru finalizarea lucrărilor rămase neexecutate ca urmare a rezilierii, se încadrează în noțiunea de daune-interese, în sensul prevăzut de art. 1.549 alin. (1) C. civ.

Prin urmare, nu există nicio contradicție în considerentele deciziei pronunțate de instanța de apel, deoarece plata lucrărilor executate anterior rezilierii contractului nu exclude posibilitatea obligării reclamantei la daune-interese pentru rezilierea contractului din culpa acesteia.

De asemenea, se constată că în cauză nu s-a nesocotit efectul pe care îl produce rezilierea parțială a contractului, constând, în principal, în desființarea contractului pentru viitor. Prin schimbarea hotărârii pronunțate de prima instanța nu s-a dispus obligarea reclamantei la contravaloarea lucrărilor asumate prin contract și neexecutate ca urmare a rezilierii, ci s-a dispus obligarea reclamantei la plata de daune-interese, constând în prejudiciul înregistrat de pârâtă prin rezilierea contractului, din culpa reclamantei.

Așadar, criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi primite.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material prevăzute de art. 1.270 C. civ., art. 1.350 C. civ. și art. 1.549 C. civ.

Un prim set de critici se referă la lucrările realizate cu terții.

În acest sens, recurenta-reclamanta a evocat prevederile art. 2 din contractul nr. x din 24 iunie 2015 și prevederile art. 39 din condițiile generale contractuale pentru a susține că intimata-pârâtă B. avea dreptul "de subrogare" automată cu terții subcontractați de A., în aceleași condiții de preț, ulterior rezilierii. Potrivit susținerilor recurentei, intimata B. a ales să folosească alți subcontractanți decât cei cu care a subcontractat A., la costuri mai mari. În această situație, apreciază recurenta, nu poate fi trasă la răspundere pentru lucrări suplimentare, pe care intimata ar fi trebuit să le efectueze cu terții subcontractați de recurentă, la prețuri mai mici determinate de eliminarea plăților către recurenta-reclamantă. În acest cadru, recurenta-reclamantă consideră că instanța de apel a interpretat în mod greșit normele de drept material, atunci când a tras concluzia că nu se poate reține, pe baza probelor administrate, că A. ar fi efectuat propriile lucrări cu terții, că nu ar fi comunicat B. cine sunt acești terți sau că B. nu ar fi cunoscut cine sunt terții și ce categorie de lucrări ar fi trebuit aceștia să execute.

Instanța de recurs constată că recurenta-reclamantă a invocat prevederile contractuale care confereau intimatei-pârâte B. posibilitatea "de a-și asuma poziția subantreprenorului în contractele încheiate între subantreprenori și terți în legătură cu lucrarea contractuală", în aceleași condiții de preț, ulterior momentului intervenirii rezilierii. Din considerentele deciziei recurate rezultă că instanța de apel a avut în vedere aceste prevederi contractuale, însă a reținut anumite împrejurări de fapt care au afectat funcționarea mecanismului contractual în maniera agreată de părți. În acest sens, instanța de apel s-a întemeiat pe probatoriul administrat pentru a reține că reclamanta nu a demonstrat că ar fi efectuat propriile lucrări cu terți, că nu a comunicat antreprenorului B. cine sunt terții executanți și care sunt categoriile de lucrări pe care aceștia ar fi trebuit să le execute.

În acest cadru, instanța de recurs reține că recurenta-reclamantă critică aprecierea instanței de apel asupra împrejurărilor de fapt care nu au permis intimatei-pârâte să execute lucrările cu terții subcontractați de reclamantă, susținând că, din probatoriul administrat, rezultă că intimata a realizat lucrările cu societățile angajate de A., la prețuri mai mici. Or, aprecierea probelor și stabilirea elementelor de fapt ale cauzei constituie atributul exclusiv al instanțelor devolutive, aceste aspecte de netemeinicie neputând face obiectul căii de atac a recursului.

Recurenta-reclamantă nu a dezvoltat argumente juridice de natură să evidențieze încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material prin hotărârea dată în apel, pentru a reține incidența cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A doua categorie de critici, subsumate aceluiași motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează ordinele de variație.

În privința ordinelor de variație recurenta-reclamantă susține că în mod greșit a reținut instanța de apel că există un ordin de variație care ar fi fost comunicat prin adresa din 24 iulie 2015, în condițiile în care ambii experți desemnați au avut la dispoziție și au efectuat expertizele prin raportare la ordinele de variație întocmite la 28 martie 2017 de către D., la aproape un an de la rezilierea contractului. Cu privire la sumele rezultate din ordinele de variație, arată că aceste ordinele de variație nu îi sunt opozabile și presupune că au fost transmise și/sau întocmite după ce contractul a fost reziliat. Potrivit susținerilor recurentei, instanța de apel a ignorat rezilierile succesive și valoarea rămasă după reziliere și i-a imputat lucrările executate cu terții subcontractori, la valoarea inițiala a contractului, respectiv la 3.215.000 Euro, valoare la care a adăugat ordinele de variație, fără a lua în considerare dreptul de subrogare al B. și posibilitatea efectuării de plăți directe către subcontractorii săi.

Instanța de recurs notează că instanța de apel a luat în considerare la stabilirea prejudiciului cauzat intimatei-pârâte sumele plătite în plus de antreprenor pentru terminarea lucrărilor prin raportare la sumele alocate prin bugetul stabilit în baza negocierilor avute cu A., cu eliminarea valorii lucrărilor executate de A. până la data rezilierii, dar cu adăugarea sumelor derivate din aplicarea ordinului de variație întocmit la 29 mai 2015, motivându-se că și lucrările menționate în Ordin au făcut parte din obiectul contractului. Pentru a conchide în acest sens, instanța de apel a valorificat probatoriul administrat, constând în înscrisurile întocmite de părți în legătură cu rezilierile parțiale, urmate de rezilierea totală a contractului, corespondența purtată între părți și expertiza tehnică judiciară efectuată în cauză, incluzând și răspunsul la obiecțiunile formulate de pârâta B..

Prin criticile aduse deciziei atacate în legătură cu ordinele de variație, instanța de recurs constată că recurenta nu dezvoltă argumente care să permită identificarea vreunei greșeli săvârșite de instanța de apel cu prilejul aplicării normelor de drept material incidente în cauză.

În concret, recurenta-reclamantă contestă faptul că intimata-pârâtă i-a transmis adresa din 24 iulie 2015, prin care a fost informată, anterior rezilierii, în legătură cu lucrări care ar fi trebuit executate, negându-se existența vreunei legături cu destinatarul corespondenței, persoană fizică, despre care intimata-pârâtă susține că era unul dintre reprezentanții asocierii, asociere care nu încetase la data la care s-a transmis ordinul de variație.

Totodată, recurenta-pârâtă susține că experții desemnați au avut la dispoziție și au întocmit expertizele în baza unor ordine de variație întocmite în la 28 martie 2017, dată ulterioară rezilierii contractului.

Instanța de recurs nu poate primi această susținere a recurentei-reclamante, care în esență contestă raportul de expertiză întocmit în cauză, întrucât recurenta-reclamantă a avut posibilitatea să formuleze obiecțiuni împotriva raportului de expertiză, eventual să solicite lămurirea contradicției semnalate în legătură cu înscrisurile de care au ținut seama experții cu prilejul efectuării lucrării de specialitate. Așadar, recurenta-reclamantă nu poate formula prin intermediul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. obiecțiuni în legătură cu documentația avută în vedere de experții desemnați pentru efectuarea expertizei tehnice de specialitate.

De asemenea, instanța supremă reține că data întocmirii unui înscris este un fapt material, o mențiune a părților care are aceeași putere probatorie cu celelalte mențiuni ale înscrisului, așa încât toate aspectele invocate de recurenta-reclamantă se constituie în chestiuni de fapt care nu pot fi cenzurate în calea extraordinară de atac a recursului.

A mai invocat recurenta-reclamantă greșita aplicare a prevederilor art. 1.549 alin. (1) C. civ., referitoare la dreptul creditorului la rezilierea contractului, precum și la daune-interese, prin raportare la argumentul că intimata B. S.R.L. nu a dovedit nicio greșeală de execuție a societății recurente, nicio deficiență și nicio reclamație a lucrărilor contractate și executate. În concret, recurenta susține că a executat lucrări fără nicio deficiență și că nu există nicio reclamație în privința lucrărilor contractate și executate. Or, instanța supremă reafirmă că toate aceste aspecte vizează modalitatea de interpretare a probelor și de stabilire a situației de fapt, iar nu greșita aplicare a normei de drept material. În plus, daunele-interese nu au fost stabilite în legătură cu lucrările executate de către recurenta-reclamantă, pentru a fi pertinentă susținerea vizând calitatea lucrărilor executate.

Nu poate fi acceptată nici critica potrivit căreia instanța de apel nu a ținut seama de efectul produs prin rezilierea contractului, pentru a se putea reține încălcarea normei corespondente de drept material. Aceasta deoarece, prin decizia atacată, recurenta-reclamantă nu a fost obligată la plata diferenței dintre valoarea lucrărilor contractate și valoarea celor parțial executate, ci a fost obligată la daune-interese constând în diferența dintre prețul pe care intimata-pârâtă a fost nevoită să îl achite terților pentru finalizarea lucrărilor (care nu au mai fost executate de intimata-reclamantă ca urmare a rezilierii) și prețul convenit cu aceasta, în calitatea sa de subantreprenor. Daunele-interese acordate sunt expresia prejudiciului încercat de intimata-pârâtă ca urmare a rezilierii contractului din culpa recurentei-reclamante și constau în pierderea efectiv suferită (damnum emergens) prin rezilierea contractului din culpa recurentei, ceea ce face dovada deplină a judicioasei aplicări a dispozițiilor legale care conturează regimul juridic al instituției rezilierii și exclude incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În privința penalităților de întârziere pentru încălcarea termenelor intermediare, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material, Înalta Curte reținând cu titlu preliminar că nu s-a indicat în concret care sunt dispozițiile de drept material nesocotite, încălcate sau greșit aplicate de instanța devolutivă.

Sub un prim aspect, s-a invocat că instanța de apel nu a ținut seama de rezilierile contractului și a calculat penalitățile la valoarea inițială.

În legătură cu critica conform căreia instanța de apel nu a ținut seama de rezilierile contractului, instanța de recurs înlătură această critică, întrucât din considerentele deciziei rezultă că instanța de apel a analizat situația rezilierilor parțiale, că a reținut că termenele intermediare stabilite la 1 aprilie 2016 și la 30 aprilie 2016 nu au legătură cu lucrările eliminate ca efect al rezilierilor parțiale, motivându-se că aceste termene intermediare au rămas în vigoare după rezilierile parțiale, precum și că reclamanta A. nu a făcut vreo dovadă în sensul că nu a putut să înceapă lucrările din vina B., care nu i-ar fi predat frontul de lucru sau documentele necesare pentru efectuarea lucrărilor.

Recurenta a reiterat împrejurarea că intimata nu și-a respectat obligația de a-i pune la dispoziție graficul de execuție al lucrării și că această premisă factuală a plasat-o în situația de a nu respecta termenele contractuale, susținând că instanța de apel a asimilat termenele de execuție cu termenele contractuale, fără a expune o argumentație juridică de natură să contureze aspecte legate de încălcarea sau aplicarea greșită a vreunei dispoziții de drept material.

Referirea recurentei-reclamante la termenele de finalizare a lucrărilor, în sensul că acestea nu îi pot fi opuse deoarece contractul era definitiv reziliat anterior datei la care s-ar fi împlinit aceste termene, este străină de considerentele deciziei atacate. Aceasta întrucât prin decizia pronunțată instanța de apel a obligat-o pe reclamantă la plata penalităților de întârziere pentru nerespectarea termenelor intermediare de execuție, care s-au împlinit anterior datei la care s-a reziliat contractul de subantrepriză, iar nu pentru nerespectarea termenelor finale.

A mai susținut recurenta-reclamantă că întârzierile sunt asumate de B. la momentul semnării actului adițional nr. x din 3 decembrie 2015, susținând că intimata-pârâtă a cunoscut la momentul semnării actului adițional problemele cu care se confruntă societatea recurentă, cauzate de falimentul societății-mamă din Olanda.

Prin raportare la conținutul concret al criticilor formulate împotriva deciziei de obligare la plata penalităților de întârziere, puternic justificate de argumente de ordin factual, instanța de recurs nu identifică nicio argumentație juridică de natură să poată fi subsumată cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile fiind atașate situației de fapt, nu nesocotirii, încălcării ori greșitei aplicări a normelor de drept material.

Față de considerentele ce preced, constatând că în cauză nu se verifică existența niciunuia dintre motivele de casare invocate, potrivit art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul este obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată.

Prin urmare, instanța supremă, constatând că cererea intimatei de obligare a recurentei la plata de cheltuieli constând în onorariu avocat este dovedită în condițiile art. 452 C. proc. civ. cu factură fiscală și extras de cont, apreciază solicitarea intimatei ca fondată și, în temeiul art. 494, raportat la art. 482 și la art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va admite.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 630 A din 9 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă recurenta la plata către intimată a sumei de 18.078,48 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 3 martie 2021.