ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 914/2022

Ședința publică din data de 13 aprilie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 06.10.2015 sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta ASOCIEREA B. - C. S.A. prin reprezentant Liderul B., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 4.164.415,442 Ron (3.358.399 55 Ron + TVA), reprezentând contravaloare lucrări executate și nerecunoscute de pârâta și pentru care pârâta refuză emiterea Certificatului de Plată aferent; obligarea pârâtei la plata sumei de 9.290.595,84 Ron (7.492.416 Ron + TVA), reprezentând costuri suplimentare suportate de reclamantă în executarea contractului și nerecunoscute de pârâta, rezultând prejudiciul ORSA; obligarea pârâtei la plata sumei de 361.125,04 Ron, reprezentând penalități de întârziere datorate în temeiul Angajamentului de Plată din data de 24.06.2015; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumelor datorate, de la data scadenței și până la data plății efective; obligarea pârâtei la restituirea sumei de 1.683.296,54 Ron, reprezentând procentul de 50% din reținerile suplimentare; obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată aferente derulării prezentei cauze.

Prin cererea reconvenționată formulată în cauză, pârâta reclamanta ASOCIEREA B. - C. S.A. a solicitat obligarea reclamantei-pârâte ORSA la plata sumei de 1.936.675,36 RON, la care se adaugă TVA aplicabil, compusă din: 886.003,55 RON exclusiv TVA (1.105.805,56 RON cu TVA) reprezentând corecții ale cantităților de asfalt incluse în Situația finală de plată și ajustări de costuri conform Certificatului final de plată nr. x transmis Subantreprenorului la data de 06.11.2015; 102.372,28 RON exclusiv TVA (126.941,63 RON cu TVA) reprezentând contravaloare lucrări de remediere executate de Asociere pe costul său corespunzător lucrărilor executate defectuos sau neexecutate de Subantreprenor; 10.631,66 RON exclusiv TVA (13.183,26 RON cu TVA) reprezentând contravaloare elemente de semnalizare nerestituite de către reclamanta pârâtă la finalizarea contractului; 937.667,87 RON reprezentând penalități datorate pentru finalizarea cu întârziere de către reclamanta-pârâtă a lucrărilor contractuale, constatarea dreptului pârâtei-reclamante de a reține, corespunzător sumei determinate în petitul întâi al cererii reconvenționale, garanția reprezentând 50% din reținerile suplimentare, respectiv suma de 1.683.296,54 RON, în temeiul art. VIII (2) din Contract, coroborat cu art. 5.4(c) din Condițiile Generale, astfel cum au fost modificate prin Actul adițional nr. x, reclamanta-pârâtă urmând a fi obligată la plata efectivă a sumei de 253.378,82 RON, la care se adaugă TVA aplicabil, reprezentând diferența dintre suma totală datorată pârâtei-reclamante de reclamanta-pârâtă (1.936.675,36 RON) și contravaloarea garanției reprezentând 50% din reținerile suplimentare (1.683.296,54 RON).

Prin încheierea de ședință din data de 11.04.2018, pronunțată în cauză, instanța a respins obiecțiunile și cererea de refacere a raportului de expertiză tehnică în construcții efectuat de către expertul judiciar D..

Prin încheierea de ședință din data de 13.03.2019 a fost respinsă excepția tardivității cererii modificatoare a câtimii obiectului acțiunii, instanța apreciind că reclamanta este în termen, și de asemenea, au fost încuviințate obiecțiunile formulate de pârâta la raportul de expertiză tehnică judiciară contabilă.

Potrivit încheierii de ședință din data de 18.09.2019, instanța a respins cererea de refacere a raportului de expertiză tehnică contabilitate, apreciind că toate expertizele și răspunsurile la obiecțiuni sunt suficiente pentru a forma opinia instanței, nefiind necesare alte probe.

Prin sentința civilă nr. 2973/16.10.2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, a fost admisă cererea principală formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta ASOCIEREA B. - C. S.A. prin liderul B., astfel cum a fost modificată, a fost obligată pârâta-reclamantă să plătească reclamantei-pârâte suma de 4.189.952,84 RON, reprezentând contravaloare lucrări, suma de 8.294.202,72 RON, reprezentând costuri suplimentare în executarea contractului, suma de 1.683.296,54 RON, reprezentând procentul de 50% din reținerile suplimentare și dobânda legală penalizatoare aferentă acestor sume, calculată de la scadență și până la plată. A fost admisă în parte cererea reconvențională, a fost obligată reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 237.814,64 RON, reprezentând corecții ale cantităților de asfalt incluse în situația finală de plată și ajustări de costuri, suma de 47.372,28 RON, reprezentând contravaloare lucrări de remediere, și suma de 13.183,26 RON, reprezentând contravaloare elemente de semnalizare. De asemenea, a fost admisă în parte cererea expertului de majorare a onorariului, a fost majorat onorariul expertului contabil E. de la 2000 RON la 6000 RON, punând diferența de 4000 RON în sarcina părților, în cote egale, fiind compensate în total cheltuielile de judecată ale părților.

Apelul formulat de pârâta reclamantă ASOCIEREA B. - C. S.A. prin LIDERUL B. împotriva încheierilor de ședință din 11.04.2018, 13.03.2019 și 16.10.2019 precum și împotriva sentinței civile nr. 2973 din 16.10.2019 a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1577A din 17 noiembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a Civilă.

La 18 ianuarie 2021, reclamanta-pârâtă ASOCIEREA B. - C. S.A. prin LIDERUL B. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1577 A din 17 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, solicitând admiterea căii de atac, casarea în tot a deciziei recurate, trimiterea cauzei în vederea rejudecăni, iar în rejudecare anularea în parte a sentinței civile nr. 2973/16.10.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, respingerea în tot ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată și admiterea în tot a cererii reconvenționale, cu obligarea intimatei - reclamante la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

În motivare, după expunerea situației de fapt, recurenta arată că, prin hotărârea recurată, instanța de apel a încălcat norme de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Astfel, respingerea cererii de refacere în apel a rapoartelor de expertiză administrate la fondul cauzei reprezintă o încălcare a garanțiilor procesuale stabilite prin norme imperative în C. proc. civ., respectiv a principiului aflării adevărului în cauză, statuat de dispozițiile art. 22 din C. proc. civ.

Subliniază recurenta faptul că nu critică modalitatea de apreciere a probelor de către instanța de apel, ci efectiv nesocotirea principiului fundamental al aflării adevărului în cauză, prin refuzul refacerii unor lucrări de expertiză contradictorii, ce preiau tale-quale susținerile părții reclamante și care, raportat la dispozițiile art. 338 din C. proc. civ., trebuiau refăcute.

O altă critică subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. se referă la faptul că au fost nesocotite, la pronunțarea hotărârii recurate, prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Recurenta susține că apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 2973/2019 din 16.10.2019 a Tribunalului București, viza inter alia nemotivarea hotărârii primei instanțe, respectiv admiterea cererii principale fără o motivare corespunzătoare.

Consideră că instanța de apel a analizat doar formal acest motiv de apel, redând pasaje din argumentarea recurentei, însă nu s-a pronunțat asupra chestiunilor concrete reclamate ca fiind omise de instanța de fond a fi analizate. Mai mult, instanța de apel își însușește până la identitate susținerile ORSA din întâmpinare, fără a analiza apărările din răspunsul la întâmpinare, aceastea fiind înlăturate complet nemotivat.

Astfel, instanța de apel nu analizează critica recurentei potrivit cu care orice creșteri ale costurilor subantreprizei vor fi acoperite utilizând formula de ajustare conținută în Anexa 1 la contract, critica privind faptul că pretinsele întârzieri cauzate de lipsa de planificare nu au fost dovedite, critica privind lipsa vreunei notificări din partea intimatei, pe tot parcursul derulării contractului.

Consideră că instanța de apel nu a arătat care este temeiul contractual care să susțină plata unor cantități suplimentare aprobate antreprenorului general de Beneficiar (ORSA nefiind singurul subantreprenor și neavând un raport direct cu Beneficiarul), ba mai mult, a procedat, fără niciun temei legal sau contractual, la echivalarea valorică a unor cantități de lucrări din Ordinul de variație nr. 4.

De asemenea, recurenta susține că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra motivului de apel prin care a arătat că cererea modificatoare depusă tardiv de ORSA a inclus pretenții noi, ce nu au fost introduse în acțiune, mărginindu-se să arate că modificarea cererii ar fi doar cantitativă, fără a analiza în concret susținerile recurentei și a se pronunța asupra lor.

Un alt motiv de recurs se referă la faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Sbsumat acestui motiv de recurs, recurenta invocă aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 338 din C. proc. civ. de către instanța de apel, care a considerat în mod greșit că primul raport de expertiză tehnică judiciară (expert F.) era valid și putea fi avut în vedere în ansamblul probatoriului. Arată că există o deosebire esențială între, pe de o parte, validitatea unei probe, care, așa cum apreciază instanța de apel, trebuie subordonată nulității probei și, pe de altă parte, forța probatorie. Chiar dacă raportul de expertiză F. nu a fost anulat pentru vicii de legalitate, nu înseamnă că acest raport de expertiză se bucură de valoare probatorie întocmai ca raportul de expertiză refăcut. Un raport de expertiză apreciat ca neconcludent și nefiind util cauzei, nu poate fi ulterior apreciat ca având o forță probatorie superioară unui raport de expertiză refăcut.

Astfel, în condițiile în care s-a dispus refacerea raportului de expertiză, chiar dacă ne aflăm în prezența a două rapoarte de expertiză ce nu au fost anulate, instanța trebuia să argumenteze motivele pentru care a reținut concluziile raportului de expertiză întocmit de expert F. și a înlăturat concluziile raportului întocmit de expert D..

Mai arată recurenta că în mod greșit instanța de apel a reținut că instanța de fond nu este ținută de un raport de expertiză completat, întrucât în realitate raportul de expertiză întocmit de F. nu a fost completat de raportul de expertiză întocmită de expert D., ci a fost refăcut. Completarea unui raport de expertiză se face prin încuviințarea de obiecțiuni.

Plecând de la premisa greșită că între raportul de expertiză întocmit de F. și raportul de expertiză întocmită de expert D. exista similitudine în concluzii, instanța de apel a apreciat că oricare dintre aceste rapoarte de expertiză puteau fundamenta soluția instanței, care a fost suverană în alegerea probei. Arată că, o primă greșeală este aceea că instanța de apel a omis să observe că instanța de fond a apreciat expertiza întocmită de F. ca nefiind utilă și concludentă soluționării cauzei, deci fără valoare probatorie, iar a doua greșeală este aceea că ar există similitudine în concluziile experților. Pentru a demonstra existența contradicțiile dintre cele două rapoarte tehnice de expertiză a atașat cererii de recurs un tabel comparativ (Anexa 1).

Recurenta susține că există diferențe semnificative între concluziile celor două rapoarte de expertiză întocmite; între raportul expertiză F. și raportul expertiză D., există contradictorialitate între concluzii dar și faptul că problema în litigiu este de mare complexitate și de strictă specialitate (expertiza presupune experiență relevantă în lucrări de infrastructură rutieră dar și experiență în analiza și lucru cu contracte FIDIC, experiență pe care niciunul dintre experții desemnați nu au avut-o sau folosit-o).

Prin urmare, arată că, încercând să suplinească greșelile instanței de fond, curtea de apel a substituit motivarea instanței de fond cu o motivare proprie și greșită. Astfel, instanța de apel, în rejudecare, s-a raportat la ambele rapoarte de expertiză tehnică, pe care le-a analizat și a făcut o conciliere (medie) a concluziilor celor două rapoarte pentru a valida pretențiile intimatei-reclamante. Or, în situația refacerii unui raport de expertiză, în niciun caz instanța de judecată nu poate proceda la realizarea unei medii între cele doua lucrări de expertiză; cu atât mai mult, nu se admite completarea unui raport de expertiză cu concluziile expertului parte încuviințat de instanță uneia dintre părți.

O altă critică se referă la aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 330 alin. (5) din C. proc. civ., deorece, în cadrul procesului, constituie mijloc de probă raportul de expertiză întocmit de expertul desemnat de instanță, iar observațiile sau raportul expertului-parte are doar rol de orientare a instanței, oferindu-i acesteia o perspectivă diferită asupra semnificației rezultatelor raportului de expertiză și facilitându-i posibilitatea de a evalua corect relevanta concluziilor expertului desemnat.

Prin urmare, consideră că, în niciun caz, concluziile expertului parte nu pot fi utilizate pentru a completa un raport de expertiză în acele aspecte asupra cărora fie expertul nu s-a pronunțat, fie a avut concluzii diferite.

Recurenta susține că instanța de apel a interpretat dispozițiile art. 330 din C. proc. civ. în sensul în care instanța de fond ar fi procedat corect, preluând opinia expertului parte G. drept concluzii apte să completeze raportul de expertiză întocmit de F., fără să observe că opinia expertului parte poate doar constitui un reper în sensul necesității lămuririi raportului oficial sau chiar a refacerii acestuia, nu și completării acestuia.

În concluzie, recurenta apreciază că nesocotirea principiului de drept statuat de art. 22, interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 338 și art. 330 C. proc. civ. nu pot fi remediate decât prin casarea în totalitate a deciziei recurate, anularea sentinței de fond, iar în rejudecare, dispunerea efectuării unei contraexpertize de către 3 experți.

Recurenta-pârâtă invocă și aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1865 din C. civ., coroborat cu art. V din Contractul de subantrepriză, art. 3.6, art. 5.5 din Contractul de subantrepriză - Condiții generale.

Este adevărat că prețul contractului este estimat, prețul final al contractului urmând a fi determinat în funcție de cantitățile efectiv executate și aprobate de antreprenor, însă arată ca este greșit a se considera că beneficiarul și-a asumat riscul variației decurgând din orice lucrări și/sau servcii suplimentare, altele decât variația cantității de lucrări.

Recurenta susține că art. 1865 din C. civ. se aplică în măsura în care în contractul de antrepriză dintre antreprenor și beneficiar se prevede un preț estimat care se va stabili ca preț final la sfârșitul executării lucrărilor, iar contractul de antrepriză nu cuprinde dispoziții sau reguli cu privire la acest aspect, care, dacă au fost convenite, se aplică cu prioritate.

De aceea, consideră că, atât instanța de fond cât și instanța de apel, trebuiau să înțeleagă că variația prețului potrivit art. V din Contractul de subantrepriză coroborat cu art. 1865 din C. civ., se poate face numai pentru acele variații de cantități de lucrări care au fost estimate la semnarea contractului, au fost efectiv executate, recepționate cantitativ prin măsurători și calitativ, nu și pentru lucrări suplimentare sau costuri suplimentare (prejudicii) generate de creșteri ale prețurilor la materii prime, inflație, forța de muncă, utilaje, costuri de mobilizare, întârzieri etc, care în plus nici nu au fost dovedite și chiar dacă ar fi existat, au fost asumate de ORSA în prețul contractual; trebuia făcută o distincție clară între variația prețului, modificarea prețului și ajustarea prețului.

Astfel, instanța de apel a acordat greșit actualizări de prețuri și prejudicii cu titlu de costuri suplimentare în temeiul art. 1865 din C. civ., deși acestea nu reprezintă costul unor lucrări suplimentare imprevizibile, ci prejudicii invocate de intimata - reclamantă decurgând din pretinse întârzieri și lipsă de front de lucru provocate de recurentă (culpă contractuală - care de fapt nu a fost invocată și nici dovedită).

Precizează că intimata-reclamantă a solicitat în cadrul capătului 2 din cererea de chemare în judecată obligarea recurentei la plata costurilor suplimentare, care sunt prejudiciile ORSA; există o confuzie cu privire aceste pretenții, întrucât pretențiile sunt denumite generic costuri suplimentare și prejudicii, iar din explicațiile oferite rezultă că unele pretenții sunt aferente unor lucrări suplimentare, iar alte costuri sunt generate de întârzieri, deci sunt prejudicii. Se impunea clarificarea acestor aspecte, pentru a se putea observa cu ușurință care pretenții din capătul 2 de cerere sunt costuri și care sunt prejudicii (daune).

Se mai crtică faptul că, deși instanța de apel reține în mod judicios dispozițiile art. 1270 din C. civ., potrivit cărora contractul dintre părți are putere de lege între acestea, face trimitere și la dispozițiile art. 1272 din C. civ., cu scopul de a face aplicabile, pe lângă clauzele consimțite de părți, și a dispozițiilor din legislația specială privind lucrările de construire.

Consideră că aplicarea dispozițiilor art. 1851, art. 1864, art. 1865 și art. 1880 din C. civ. se poate face numai în măsura în care părțile nu au prevăzut dispoziții speciale în contract, prin care se derogă de la aceste dispoziții generale.

Recurenta susține că instanța de apel face o greșită interpretare și aplicare a dispozițiile art. V din Contractul de antrepriză, art. 1.5. art. 1.6. art. 2.2, art. 3.4, art. 12.3 din Contractul de subantrepriză -Condiții generale, deși le reține ca fiind legea părților.

Refuzul de a recunoaște și plăti lucrări sau costuri pentru care contractul prevede un mecanism de recepție și decontare nu atrage aplicarea dispozițiilor art. 1865 alin. (2) din C. civ., ci aplicarea dispozițiilor contractuale (legea părților) coroborat cu art. 1270 și art. 1350 din C. civ.

Deși instanța de apel reține că prețul final al contractului se determină în funcție de cantitățile efectiv executate și aprobate de antreprenor, dă o interpretare complet eronată acestei prevederi contractuale, susținând că voința reală a părților a fost în sensul că, indiferent de existența unei aprobări, obligația de plată a recurentei - pârâte OHL ia naștere pentru toate lucrările executate efectiv de intimata - reclamantă ORSA, întrucât nașterea unei obligații nu poate depinde exclusiv de voința debitorului.

Aceeași este situația și cu privire la costurile suplimentare solicitate în temeiul capătului 2 al acțiunii principale, care trebuie verificate conform dispozițiilor art. 3.4 și 3.5 din Contractul de subantrepriză - Condițiile Generale, astfel cum au fost modificate prin Contractul de subantrepriză. Acestea sunt verificate în comun de părți și confirmate de Inginer (reprezentantul Beneficiarului CNAIR în șantier), sunt certificate cantitativ și calitativ și incluse în certificatele de plată intermediare.

Părțile au prevăzut că orice creșteri ale costurilor subantreprizei vor fi acoperite utilizând formula de ajustare conținută în Anexa 1 la contract, ca urmare orice pretenții ale intimatei - reclamante la așa-zise costuri suplimentare sunt necontractuale și consideră că se impunea a fi respinse ca atare.

Arată că, nu în ultimul rând, au fost încălcate prevederile art. 1270 din C. civ. și în ceea ce privește respingerea apelului său împotriva soluției de admitere doar în parte a cererii reconvenționale.

A criticat în cadrul apelului respingerea într-o proporție covârșitoare a pretențiilor sale reprezentând corecții ale cantităților de asfalt incluse în Situația finală de plată și ajustări de costuri conform Certificatului final de plată nr. 19.

Instanța de apel, aplicând greșit prevederile contractuale, a menținut soluția primei instanțe de a acorda cu acest titlu doar suma determinată de expertul contabil prin preluarea susținerilor ORSA și al modului de calcul utilizat de ORSA.

Aceeași este situația și în ceea ce privește contravaloarea lucrărilor de remediere executate de recurentă: instanța de apel s-a raportat în considerente la o sumă stabilită de expertul contabil.

Se mai critică și greșita menținere a soluției de respingere a pretențiilor recurentei la penalități de întârziere pentru depășirea termenului contractual, solicitate în conformitate cu prevederile art. 12.1 din Contractul de subantrepriză - Condiții Generale.

Rezultă din înscrisurile atașate întâmpinării depuse la fond, dar și din cele atașate acțiunii introductive, că termenul contractual de finalizare a fost modificat prin actul adițional nr. x, iar Anexa 5 la acest act adițional precizează, sub semnătura ambelor părți contractante, că termenul este 19.10.2014. Prin urmare, ORSA, finalizând lucrările la data de 16.11.2014 (aspect necontestat în această cauză), a avut o întârziere de 28 de zile.

Cu toate aceastea, instanța de apel a considerat că în Anexa 5 părțile au prevăzut un termen "preferabil" pentru finalizarea contractului, deși nu există - și nu s-a indicat în considerente - vreun suport juridic pentru o asemenea construcție.

La 25 martie 2021, în termen legal, intimata-reclamantă A. S.R.L., a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, pentru lipsa încadrării argumentației în motivele de recurs prevăzute de legiuitor, în ce privește cererea de probatorii respingerea acesteia ca neutilă cauzei, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precum și obligarea recurentei la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de derularea prezentei cauze.

La 15 aprilie 2021, recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor invocate de intimata-reclamantă.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu din 20 octombrie 2021, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 15 decembrie 2021 au fost respinse excepțiile inadmisibilității și nulității recursului, invocate de intimata reclamantă A. S.R.L. prin întâmpinare și, constatându-se că recursul este admisibil în principiu și că sunt incidente dispozițiile art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., s-a stabilit termen pentru soluționarea acestuia la data de 2 martie 2022, cu citarea părților.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil se impune observația că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară și are ca obiect decizia prin care s-a soluționat calea de atac a apelului împotriva sentinței instanței de fond și că recursul, spre deosebire de apel, care este o cale de atac ordinară și devolutivă, este limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei instanței de apel enumerate de art. 488 din C. proc. civ., sub sancțiunea nulității prevăzute de art. 489 din C. proc. civ.. În consecință, Curtea va reține spre examinare numai acele critici ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 din C. proc. civ., și care se referă strict la aspecte de nelegalitate.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., recurenta critică respingerea cererii sale de refacere a rapoartelor de expertiză de către instanța de apel.

Aprecierea instanței de apel cu privire la pertinența, concludența și utilitatea probelor ce îi sunt solicitate nu poate fi cenzurată însă de instanța de recurs, controlul judiciar efectuat în această cale de atac fiind exclusiv unul de legalitate, așa cum s-a arătat deja.

Cât privește pretinsa încălcare a dreptului său la apărare și a lipsei de rol activ al instanței în soluționarea cauzei, Înalta Curte apreciază că astfel de critici nu sunt compatibile cu premisa analizată, întrucât simpla respingere a unei probe nu poate fi prin ea însăși un argument în sensul încălcării dreptului la apărare, câtă vreme, astfel cum s-a arătat, instanța de apel, în exercitarea atributului de apreciere asupra cererii de probatorii solicitate de către părți, are la îndemână inclusiv soluția respingerii lor, astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a prevederilor art. 258 raportate la art. 255 din C. proc. civ., dispoziții aplicabile și în apel, potrivit art. 482 din același cod.

Respingerea unei probe solicitate de către recurenta-pârâtă în fața instanței de apel nu poate primi nici semnificația încălcării rolului activ pe care instanța trebuie să îl exercite în soluționarea cauzei pentru aflarea adevărului, rol activ definit legal de art. 22 din C. proc. civ.. Astfel, lipsa de rol activ nu poate fi invocată în legătură cu respingerea unei probe sau, altfel spus, pentru a se critica o dispoziție a instanței, întrucât lipsa de rol activ, de regulă, decurge dintr-o omisiune, o inacțiune a instanței, iar nu când se pretinde o soluția contrară celei dispuse.

Pe de altă parte, încuviințarea probelor solicitate reprezintă o prerogativă a instanței ce se exercită în mod critic, în condițiile prevăzute de lege, iar din perspectiva probelor, dreptul la apărare presupune dreptul la propunerea probelor, nu și garanția încuviințării oricărei probe solicitate de către părți, întrucât admisibilitatea, încuviințarea și administrarea probelor sunt obiect al unor alte norme procedurale, anterior menționate.

În susținerea criticii privind încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., ce poate fi analizată din perspectiva pct. 6 al art. 488 din același cod, recurenta arată că deși a criticat în apel faptul că sentința primei instanțe nu este motivată, instanța de apel a analizat doar formal acest motiv de apel, omițând, la rândul ei, să analizeze și să arate de ce a înlăturat apărările recurentei pârâte.

Contrar celor susținute de recurentă, instanța de apel, cu respectarea prevederilor art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., a verificat, în limita cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Considerentele deciziei recurate relevă analiza tuturor motivelor de apel invocate de reclamante, fiind permisă gruparea argumentelor părții și analiza acestora printr-un considerent comun.

Mai mult, instanța de apel a făcut o proprie analiză a probelor administrate în cauză, inclusiv a expertizelor efectuate în fața primei instanțe, ale căror constatări au fost analizate punctual, ajungând la aceeași concluzie ca și instanța de fond.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta susține că instanțele de fond nu au analizat criticile sale potrivit cărora orice creșteri ale costurilor subantreprizei trebuiau acoperite utilizând formula de ajustare din anexa la contract, că întârzierea lucrărilor cauzată de lipsa de planificare a recurentei nu ar fi fost dovedită și nici invocată în cursul derulării contractului, că documentele atașate de către expertul D. în susținerea pretinselor întârzieri sunt simple centralizatoare produse unilateral de către intimată, că instanțele de fond nu au arătat care ar fi temeiul contractual care să susțină plata unor cantități suplimentare aprobate antreprenorului general de Beneficiar.

Aceste susțineri ale recurentei nu pot fi considerate însă ca argumente pertinente într-o critică de nelegalitate, întrucât se referă la o situație de fapt ce ar fi fost greșit reținută pe baza unui probatoriu insuficient și greșit interpretat. Or, problemele ce țin de administrarea și interpretarea probelor exced limitelor controlului judiciar de legalitate ce poate fi efectuat în recurs. De asemenea, nu se poate subscrie criticii de nemotivare a hotărârii faptul că dezlegarea dată de instanța de prim control judiciar nu corespunde opiniei părții.

Referitor la pretinsa nemotivare a înlăturării criticii privind tardivitatea cererii modificatoare formulată de intimata reclamantă în fața primei instanțe, instanța de apel a constatat în mod expres că, fiind vorba de o majorare a câtimii obiectului cereri de chemare în judecată, acesteia nu-i sunt aplicabile dispozițiile art. 204 alin. (1) din C. proc. civ., ci cele ale alin. (2) pct. 2 ale aceluiași articol, față de împrejurarea că prin aceasta nu au fost modificate elemente importante din cuprinsul cererii, cum ar fi părți, pretenții/obiect, motive de fapt sau de drept.

Așa fiind, se constată că decizia recurată răspunde exigențelor dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Critica privind aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 338 din C. proc. civ. va fi analizată din perspectiva punctului 5 al art. 488 din C. proc. civ., și nu a punctului 8 al aceluiași articol, cum în mod greșit a indicat recurenta, deoarece acesta vizează exclusiv normele de drept material și nu procedural.

Sub acest aspect, susține recurenta că, întrucât prima instanță a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză în cauză, în mod greșit instanța de apel a considerat că primul raport de expertiză tehnică judiciară, întocmit de expert F., era valid și putea fi avut în vedere în ansamblul probatoriu.

În acord cu instanța de apel și Înalta Curte constată că, atâta timp cât primul raport de expertiză nu a fost anulat, în mod corect a fost valorificat prin coroborare cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză.

Astfel, potrivit considerentelor instanței cuprinse în încheierea de ședință din 10 martie 2017, motivul pentru care s-a dispus efectuarea unei noi expertize a fost că raționamentul expus de expert este insuficient pentru justificarea concluziilor, în special pentru rezultatele calculelor aferente pretențiilor concrete ale părților, având în vedere că "nu sunt redactate în cuprinsul raportului, chiar dacă acestea este posibil a fi fost efectuate, operațiunile concrete de calcul în funcție de documentele consultate pentru stabilire cantității de lucrări efectiv realizate, conformității sau neconformității acestora". Mai mult, instanța a înlăturat în mod expres dintre motivele pentru care a încuviințat efectuarea unei noi expertize pe cele privind "pretinsa părtinire a expertului", având în vedere că cererea de recuzare a acestuia fusese respinsă.

Textul art. 338 din C. proc. civ., consacră posibilitatea efectuării unei noi expertize, însă legea nu determină motivele ce pot justifica efectuarea unei noi lucrări și instituie doar posibilitatea, nu obligația instanței de a dispune în acest sens, ceea ce înseamnă că o atare măsură procesuală este lăsată la aprecierea judecătorului, ori de câte ori se declară nelămurit de explicațiile date de experții desemnați anterior.

Existența a două lucrări de specialitate, chiar dacă ar avea concluzii diferite, ceea ce nu este cazul în speță, nu reprezintă, în sine, un motiv prevăzut de lege pentru a dispune efectuarea unei noi expertize, câtă vreme expertiza nu reprezintă decât un mijloc de probă, iar constatările experților sunt lăsate la libera apreciere a judecătorului.

Este adevărat, o atare situație presupunea ca însușirea uneia dintre expertize să fie precedată de o analiză a conținutului concret al celor două lucrări, de coroborarea acestui mijloc de probă cu celelalte mijloace de probă printr-un raționament adecvat, dar chiar dacă motivarea primei instanțe este deficitară sub acest aspect, instanța de apel a analizat punctual cele două expertize, inclusiv prin coroborare cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză, ajungând la concluzia că situația de fapt reținută de prima instanță este corectă.

Contrar susținerilor recurentei, corecta aplicare a dispozițiilor art. 338 din C. proc. civ. nu presupune anularea primei expertize efectuate în cauză și nici faptul că aceasta își pierde, de plano, valoarea probatorie. În analiza probatoriului administrat în cauză, instanța poate să rețină concluzii din ambele expertize, atâta timp cât acestea se coroborează cu celelalte probe. În cauză, așa cum s-a arătat deja, această analiză coroborată a fost efectuată de instanța de apel, iar simpla împrejurare că dezlegarea dată nu corespunde opiniei părții nu se poate constitui într-un motiv de nelegalitate, de natură să atragă casarea hotărârii.

Cât privește pretinsele contradicții dintre expertize, despre care recurenta susține că le-a sintetizat într-un tabel comparativ, acestea constituie critici de netemeinice și nu de nelegalitate, câtă vreme analiza lor presupune reevaluarea probatoriului administrat în cauză, ceea ce, așa cum s-a arătat deja, nu se poate face în recurs.

Sub aspectul aplicării și interpretării greșite a dispozițiilor art. 330 alin. (5) din C. proc. civ., recurenta susține că în mod greșit instanța de apel ar fi avut în vedere și concluziile expertului parte desemnat să participe la efectuarea expertizei de către intimata reclamantă, apreciind că aceste concluzii nu pot fi utilizate pentru a completa un raport de expertiză în acele aspecte asupra cărora fie expertul desemnat de instanță nu s-a pronunțat, fie a avut concluzii diferite.

Critica este însă nefondată, având în vedere că potrivit dispozițiilor legale, probele nu au o valoare prestabilită, iar în condițiile în care legea reglementează în mod expres posibilitatea ca expertul ales de parte și încuviințat de instanță să întocmească un raport separat cu privire la obiectivele expertizei, este evident că și acest raport, întocmit în condițiile legii, constituie o probă administrată în cauză, cu aceeași valoare ca celelalte probe. Este atributul exclusiv al instanțelor de fond de a analiza și valorifica și expertiza întocmită de expertul parte, prin coroborare cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză, iar eventualele nemulțumiri ale părții cu privire la modalitatea concretă în care instanțele de fond au înțeles să utilizeze concluziile acestei expertize constituie critici de netemeinicie și nu de nelegalitate, astfel că nu pot fi cenzurate în recurs.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta critică aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1865 din C. civ., susținând în esență că acest text de lege nu putea fi aplicat pentru a justifica costurile suplimentare solicitate de intimata reclamantă decât în legătură cu lucrări suplimentare, pe care părțile nu le-au putu prevedea la încheierea contractului și care au fost solicitate de către beneficiar, dar numai în măsura în care contractul nu prevede o procedură specială în acest sens, situație în care dispozițiile contractuale au prioritate. Cum, potrivit susținerilor recurentei, contractul prevede o procedură specială, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile legale.

Din dezvoltarea acestui motiv de recurs rezultă însă că în realitate, recurenta este nemulțumită de considerentele instanței de apel sub aspectul lucrărilor pe care aceasta le-a constatat ca fiind executate și nerecunoscute de către recurentă, precum și sub aspectul costurilor suplimentare suportate de reclamantă în executarea contractului. Pornind de la calificarea pretins greșită a lucrărilor și costurilor suplimentare de către instanța de apel, în realitate, recurenta tinde la reanalizarea situației de fapt stabilite de instanța de apel în baza rapoartelor de expertiză și înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, însă situația de fapt stabilită de instanțele de fond constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuție în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar argumentele dezvoltate de recurentă nu relevă nicio încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună casarea soluției adoptate.

Pentru aceleași considerente nu va fi reținută nici critica privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 1207 alin. (1), art. 1272, art. 1851, art. 1864 și art. 1880 din C. civ., recurenta fiind nemulțumită de fapt de ceea ce a considerat instanța de apel ca fiind lucrări suplimentare executate efectiv și necesare, precum și cheltuieli suplimentare în executarea contractului efectuate de intimata reclamantă.

Nici criticile formulate cu privire la soluția pronunțată asupra cererii reconvenționale nu pot fi reținute, acestea fiind tot critici de netemeinicie și nu de nelegalitate.

Astfel, recurenta invocă doar formal încălcarea dispozițiilor art. 1270 din C. civ., din dezvoltarea motivului de recurs rezultând că aceasta nu este de acord de fapt cu modul de calcul al corecțiilor cantităților de asfalt și ajustărilor de costuri reținut de instanțele de fond precum și cu valoarea lucrărilor de remediere la care s-a stabilit că este îndreptățită.

De asemenea, nu pot fi încadrate în niciunul dintre motivele de casare prevăzute expres de dispozițiile art. 488 din C. proc. civ., nici criticile formulate cu privire la nereținerea de către instanța de apel a depășirii termenului contractual de finalizare a lucrării de către intimata reclamantă, motiv pentru care acestea nici nu pot fi analizate.

Față de toate aceste considerente, constatând că nu poate fi reținută niciuna din criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de recurenta-pârâtă ASOCIEREA B. - C. S.A. prin LIDERUL B. împotriva deciziei civile nr. 1577 A din 17 noiembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă ca nefondat.

Totodată, în temeiul art. 453 din C. proc. civ., instanța va obliga recurenta pârâtă la plata sumei de 221.197,64 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A. S.R.L. (potrivit dovezilor de la dosar recurs).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă ASOCIEREA B., A.S - PEYBER HISPANICA S.L. - SC. C. S.A. PRIN LIDERUL B. împotriva deciziei civile nr. 1577 A din 17 noiembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă ASOCIEREA B., A.S - PEYBER HISPANICA SL - C. S.A. PRIN LIDERUL B. la plata sumei de 221.197,64 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A. S.R.L..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 aprilie 2022.