ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 728/2022

Ședința publică din data de 30 martie 2022

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de arbitrare înregistrată pe rolul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României la 15 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L., în calitate de lider al asocierii B. S.R.L. - A. S.R.L., a solicitat tribunalului arbitral ca, prin hotărârea ce va pronunța, să dispună obligarea pârâtei C. S.A. la plata sumei de 1.722.354,96 RON, compusă din 1.066.385,86 RON, reprezentând daune interese pentru lucrările executate și 655.969,10 RON, reprezentând daune interese, pierderi și prejudicii suferite de către reclamantă, precum și obligarea pârâtei la restituirea garanției de bună execuție; cu cheltuieli de judecată.

Pârâta C. S.A. a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea reclamantei A. S.R.L. la plata sumei de 2.914.398,25 RON din care 2.705.883,64 RON penalități de întârziere și 208.514,61 RON contravaloarea analize laborator.

Prin sentința arbitrală nr. 27 din 29 aprilie 2020, Tribunalul arbitral a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta C. S.A. să plătească reclamantei A. S.R.L. suma de 591.555,47 RON, din care suma de 427.546,62 RON (TVA inclus) reprezintă lucrări efectuate și neachitate, iar suma de 164.008,85 RON (TVA inclus) reprezintă daune rezultate din menținerea mobilizării de șantier până la 24 martie 2017. A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 14.094,24 RON cu titlu de cheltuieli de arbitrare. A respins, ca nedovedite, celelalte pretenții. A admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâta C. S.A. și a obligat reclamanta A. S.R.L. să plătească pârâtei C. S.A. suma de 276.995,50 RON, din care suma de 68.480,89 RON reprezintă penalități de întârziere și suma de 208.514,61 RON reprezintă daune rezultate din prestații facturate și neachitate. A obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 6.707,13 RON cu titlu de cheltuieli de arbitrare. A procedat la compensarea sumelor reciproc datorate, respectiv 591.555,47 RON și 276.995,50 RON și, în contul acestora, a obligat pârâta C. S.A. să plătească reclamantei A. S.R.L. soldul compensării în sumă de 314.559,97 RON reprezentând pretenții. A procedat la compensarea cheltuielilor arbitrale reciproc datorate de părți, respectiv 14.094,24 RON și 6.707,13 RON și, în contul acestora, a obligat pârâta C. S.A. să plătească reclamantei A. S.R.L. soldul compensării, cu titlu de cheltuieli de arbitrare, în sumă de 7.387,11 RON.

C. S.A., în calitate de reclamantă, a formulat acțiune în anulare împotriva sentinței arbitrale nr. 27 din 29 aprilie 2020, în contradictoriu cu A. S.R.L., în calitate de lider al asocierii B. S.R.L. - A. S.R.L., în calitate de pârâtă. Acțiunea în anulare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2020.

Prin încheierea din 28 mai 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței funcționale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea uneia din secțiile civile ale curții de apel.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă sub nr. x/2020.

Prin sentința civilă nr. 62 din 5 august 2020, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea în anulare formulată de reclamanta C. S.A., a admis în parte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată și a obligat reclamanta C. S.A. la plata către pârâtă a sumei de 6.198,77 RON cu titlu de onorariu avocat, astfel cum a fost redus.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta C. S.A., solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurenta-reclamantă arată au fost greșit aplicate normele juridice întrucât intimata-pârâtă nu a solicitat reducerea penalităților în fața tribunalului arbitral, nici prin acțiune și nici prin întâmpinarea la cererea reconvențională. Totuși, tribunalul arbitral a redus penalitățile, cu încălcarea dispozițiilor art. 9 și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., pe care recurenta le consideră imperative. Autoarea căii de atac afirmă că a susținut aceste aspecte și în fața curții de apel, dar ele au fost implicit respinse prin respingerea acțiunii în anulare.

Se mai susține că au fost greșit aplicate de curtea de apel și dispozițiile de drept material edictate de art. 1541 C. civ. în sensul că s-a reținut că această normă nu ar avea caracter imperativ. Astfel, instanța de fond nu a verificat dacă tribunalul arbitral a aplicat corect prevederile legale. Recurenta-reclamantă susține că deși tribunalul s-a raportat la temeiul de drept de la art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ., din motivare reiese incidența art. 1541 alin. (1) lit. b) din același cod. Mai susține că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1541 alin. (1) lit.) C. civ. deoarece nu este îndeplinită condiția potrivit căreia partea din obligația principală executată parțial să fi profitat creditorului obligației întrucât niciuna din cele două stații de epurare nu a putut fi pusă în funcțiune. Arată că nu sunt incidente nici prevederile art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ. deoarece penalitatea nu este excesivă. Legat de clauza penală, menționează că aceasta este o clauză FIDIC, fiind legală conform prevederilor H.G. nr. 1405/2010.

Recurenta-reclamantă și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată.

Pe baza cererii de recurs și a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat.

Prin încheierea din 17 noiembrie 2021, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Intimata-pârâtă a depus punct de vedere cu privire la raport, prin care a arătat că nu este de acord cu concluziile raportului.

Prin încheierea din 2 februarie 2022 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 62 din 5 august 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, și s-a stabilit termen pentru soluționarea acestuia la 30 martie 2022, în ședință publică.

Examinând sentința atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Cu privire la criticile prin care se susține că prin sentința recurată au fost încălcate dispozițiile art. 9 C. proc. civ. referitor la dreptul de dispoziție al părților și ale art. 22 alin. (6) din același cod prin care se statuează că judecătorul trebuie să se pronunțe în limitele învestirii, instanța supremă constată că acestea sunt nefondate și le va înlătura deoarece recurenta-reclamantă nu a invocat prin acțiunea în anulare aspecte legate de nerespectarea principiului disponibilității și depășirea limitelor învestirii în ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 1541 C. civ. de către tribunalul arbitral.

Înalta Curte va înlătura și criticile prin care se invocă greșita aplicare de către curtea de apel a normei de drept material întrucât prin acțiunea în anulare se invocă nerespectarea dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. raportat la faptul că nu s-a reținut de către curtea de apel caracterul imperativ al art. 1541 C. civ.

Art. 1541 C. civ. prevede posibilitatea judecătorului de a reduce penalitățile contractuale în situația în care obligația principală a fost executată în parte și această executare a profitat creditorului și în cazul în care penalitatea este vădit excesivă față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului. Din redactarea textului de lege care prevede că "instanța nu poate reduce penalitatea decât atunci când (…)", rezultă că judecătorul nu are obligația, ci posibilitatea de a aplica acest text de lege. Or, doctrina a stabilit că "normele de drept civil imperative sunt acelea care impun subiectelor de drept civil o acțiune sau le obligă la o abstențiune și care, sub sancțiune, nu permit să se deroge de la ele sau să nu se aplice."

Menținerea de către curtea de apel a soluției tribunalului arbitral de a reduce penalitățile solicitate de recurentă prin cererea reconvențională formulată în cursul arbitrajului este corectă atât din perspectiva lipsei caracterului imperativ al art. 1541 C. civ., cât și din perspectiva caracterului de netemeinicie al susținerilor vizând nerespectarea acestei norme de drept material. Astfel, recurenta-reclamantă critică modalitatea în care tribunalul arbitral a aplicat dispozițiile privind reducerea penalităților, aducând în discuție chestiuni referitoare la executarea parțială a obligațiilor contractuale, la natura excesivă sau nu a penalității sau la interpretarea clauzelor contractului. Aceste aspecte exced controlului de legalitate ce poate fi făcut de instanță în acțiunea în anulare și, desigur, în recursul îndreptat împotriva sentinței pronunțate într-o asemenea acțiune deoarece sunt chestiuni care țin de fondul litigiului și asupra cărora tribunalul arbitral s-a pronunțat în mod definitiv.

Instanța supremă a statuat, în jurisprudența sa, că, în conformitate cu dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., hotărârea arbitrală poate fi desființată prin acțiune în anulare când aceasta încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii, subliniind că ipoteza reglementată de acest text de lege nu permite examinarea temeiniciei hotărârii arbitrale, întrucât competența arbitrajului exclude, pentru litigiul ce face obiectul convenției arbitrale, competența instanțelor judecătorești. Acțiunea în anulare nu are efectul devolutiv al apelului, controlul efectuat de instanțele judecătorești fiind unul de legalitate, nu de temeinicie a hotărârii arbitrale.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 62 din 5 august 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Față de soluția de respingere, ca nefondat, a recursului, în temeiul art. 494, raportat la art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă C. S.A. la plata către intimata-pârâtă A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.429,6 RON, reprezentând onorariu avocat, conform dovezilor aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 62 din 5 august 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.429,6 RON.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 martie 2022.