ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 471/2022

Ședința publică din data de 2 martie 2022

Examinând cauza, constată:

Prin sentința arbitrală nr. 49/12.08.2020, Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României a admis în parte acțiunea formulată de S.C. A. S.R.L., în insolvență, prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvență B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A., a constatat reziliat contractul de lucrări nr. x/19.10.2015 încheiat de părți, conform notificării de reziliere a acestuia din 13.03.2018, începând cu 29.03.2018, din culpa pârâtei.

A admis în parte cererea de despăgubiri a reclamantei și a obligat pârâta la plata sumei de 1.520.525,36 RON, reprezentând costuri directe generate de modificări ale legilor pentru perioada cuprinsă între 27.11.2015 și 28.03.2018, aferente lucrărilor efectuate, conform sub-clauzei 13.7 din contractul părților; a sumei de 976.043,31 RON, reprezentând rețineri din sumele facturate de către reclamantă potrivit sub-clauzei 14.3 lit. c) din condițiile generale ale contractului; a sumei de 1.893.893,29 RON, reprezentând pierdere de profit; a penalităților pentru plata cu întârziere a facturilor, în sumă de 26.448,91 RON; a sumei de 145.945,72 RON, reprezentând valoarea costurilor de finanțare generate de dobânzile creditului bancar contractat de reclamantă în vederea executării contractului; a sumei de 326.353,26 RON, reprezentând amortizarea echipamentelor necesare executării contractului; a sumei de 1.544.611,95 RON, reprezentând costul echipamentelor și materialelor pentru îndepărtarea lucrărilor provizorii, a utilajelor antreprenorului de pe șantier și costurile pentru repatrierea personalului și a muncitorilor.

A respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de a obliga pârâta la plata către aceasta a sumei de 764.233,16 RON, reprezentând valoarea lucrărilor necertificate la plată de către pârâtă și a sumei de 1.428.918,65 RON, reprezentând valoarea minimă estimată a câștigului nerealizat.

Totodată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 224.829,46 RON, cu titlu de dobândă legală aferentă sumei de 1.520.525,36 RON, pentru 514 zile; a sumei de 144.320,71 RON, cu titlu de dobândă legală aferentă sumei de 976.043,31 RON; a dobânzii legale aferentă sumei de 1.893.893,29 RON al cărei cuantum urmează a fi stabilit potrivit modului de calcul din raportul de expertiză, cu ocazia executării hotărârii; a sumei de 21.579,97 RON, aferentă debitului principal de 145.945,72 RON; a dobânzii aferente sumei de 326.353,26 RON, calculată pentru 514 zile și potrivit modului de calcul din raportul de expertiză; a sumei de 228.390,98 RON aferentă debitului de 1.544.611,95 RON.

A respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata către S.C. C. S.A. a dobânzii aferente sumei de 764.233,16 RON, urmare a respingerii acestei pretenții și a dobânzii aferente sumei de 1.428.918,65 RON, urmare a respingerii capetelor de cerere privind debitele principale, precum și a sumei de 3.910,82 RON, reprezentând dobândă legală aferentă dobânzii penalizatoare de 26.448,91 RON.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată, constând în taxă administrativă de înregistrare în sumă de 830,99 RON; taxe arbitrale acordate în limita pretențiilor admise, în sumă de 125.313,97 RON; onorariu de expert pentru expertiza tehnică în sumă de 38.889 RON; onorariu de expert pentru expertiza contabilă în sumă de 6.080 RON și onorariu de avocat în sumă de 6.840 RON.

Împotriva sentinței arbitrale nr. 49/12.08.2020, S.C. C. S.A. a formulat acțiune în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. g) și h) C. proc. civ., care a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2020.

Prin sentința civilă nr. 41F/05.02.2020, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondată acțiunea în anulare și a obligat S.C. C. S.A. la plata către S.C. A. S.R.L. a sumei de 11.900 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, S.C. C. S.A. a declarat recurs, fiind invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Dezvoltând primul motiv de recurs, după prezentarea etapelor procesuale anterioare, recurenta a arătat că hotărârea atacată nu este motivată. În acest sens, a susținut că prima instanță nu a realizat o examinare a motivelor de nelegalitate invocate în susținerea acțiunii în anulare, reținând că acestea ar fi vizat fondul cauzei.

Astfel, au fost încălcate art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

A mai susținut că hotărârea recurată nu cuprinde considerentele pentru care criticile sale au fost înlăturate de instanța care a soluționat acțiunea în anulare și că pronunțarea hotărârii s-a realizat fără analiza considerentelor sentinței arbitrale din care rezultă, în mod neechivoc, că tribunalul arbitral nu a avut în vedere, la pronunțarea sentinței arbitrale, probele și argumentele invocate de aceasta.

Contrar opiniei primei instanțe, recurenta a susținut că apărările invocate în cauză în fața tribunalului arbitral și reiterate prin acțiunea în anulare nu tind la o reanalizare pe fond a cauzei sau la o reinterpretare a probelor administrate și a clauzelor contractuale, acestea fiind invocate doar în susținerea cazului de anulare a hotărârii arbitrale prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ.

A menționat că fără o analiză punctuală a apărărilor sale, formulate în dosarul nr. x/2018, și a fondului cauzei nu se putea aprecia asupra legalității hotărârii arbitrale, motivarea hotărârii fiind un element esențial al sentinței arbitrale și o garanție a calității actului de justiție.

Totodată, a arătat că din perspectiva dreptului la un proces echitabil, tribunalul arbitral avea obligația de a proceda la examinarea efectivă a mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă pentru a putea aprecia asupra pertinenței acestora în cauză.

În privința motivului de nelegalitate prevăzut de art. 408 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a menționat că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material reglementate de art. 21 alin. (3) din Constituția României, art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a prevederilor O.U.G. nr. 114/2018, coroborate cu cele ale sub-clauzei 13.7 din contractul de lucrări nr. x/19.10.2015, încheiat de recurentă cu S.C. A. S.R.L., art. 8, art. 13, art. 14 și art. 22 C. proc. civ.

Astfel, a susținut că din perspectiva motivului de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., art. 13.7 din contractul de lucrări nr. x/19.10.2015 nu era aplicabil, întrucât actul normativ în temeiul căruia se putea da curs solicitărilor intimatei, respectiv O.U.G. nr. 114/2018, a intrat în vigoare în luna decembrie 2018, ulterior rezilierii acestui contract, intervenită în luna aprilie 2018.

În acest context, a menționat principiul neretroactivității legii prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României, susținând că sub-clauza 13.7 din contractul sus-menționat avea natura unei norme imperative.

În continuare, a arătat că prin normele legale invocate în cadrul acțiunii în anulare în cadrul motivului de anulare reglementat de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., recurenta nu a urmărit soluționarea pe fond a acțiunii în anulare, ci doar analiza caracterului imperativ al acestora.

A susținut că prin soluționarea cauzei exclusiv pe baza susținerilor societății intimate și a rapoartelor de expertiză judiciară, fără o analiză efectivă a argumentelor, apărărilor și dovezilor recurentei, tribunalul arbitral a încălcat dispozițiile legale prevăzute de art. 8, art. 13, art. 14 și art. 22 C. proc. civ.

Conchizând, a evocat prevederile legale invocate în susținerea motivelor de recurs.

Intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, iar recurenta a formulat răspuns la întâmpinare.

Potrivit dispozițiilor art. 493 C. proc. civ., în cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, comunicat părților, iar prin încheierea completului de filtru din 15.12.2021 recursul a fost admis în principiu.

La dezbaterile ce au urmat în ședința publică, recurenta a învederat instanței că invocă un motiv nou de casare, de ordine publică, întemeiat pe nulitatea absolută a clauzei compromisorii prevăzute în subclauza 20.6 din condițiile speciale ale contractului.

Această nulitate, invocată în temeiul art. 1247 coroborat cu art. 1255 C. civ., a fost evocată în contextul prezentării evoluției legislative în domeniul achizițiilor publice, recurenta susținând, în esență, că pentru a se verifica eficacitatea clauzei compromisorii trebuie evaluată natura drepturilor disputate, respectiv caracterul lor tranzacționabil.

În scopul justificării acestui demers au fost amintite considerentele Deciziei nr. 858/2020 pronunțate de Curtea Constituțională a României, prin care s-a subliniat, în controlul de constituționalitate al dispozițiilor art. 288

1

din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, precum și ale articolului unic pct. 8 din Legea nr. 193/2013 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 77/2012 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 34/2006, că, în principiu, legea nu interzice expres persoanelor juridice de drept public să apeleze la instituția arbitrajului în soluționarea divergențelor generate în derularea contractelor lor comerciale, însă revine instanței arbitrale obligația de a-și verifica propria competență, în limitele normelor de procedură, și de a stabili dacă legea procesuală instituie interdicții specifice, respectiv dacă arbitrajul vizează drepturi asupra cărora părțile nu pot tranzacționa.

Recurenta a subliniat că acordul contractual s-a încheiat între părți sub auspiciile H.G. nr. 925/2006 care cuprinde Normele Metodologice emise în aplicarea O.U.G. nr. 34/2006 și că, în afara drepturilor reglementate prin art. 97 din acest act normativ, niciun altul nu poate face obiectul unei cereri în pretenții, implicit al unei tranzacții, așa încât, nefiind revendicabile, divergența ivită cu privire la aceste drepturi nu avea caracter arbitrabil.

Examinând motivele de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că recursul s-a fondat pe dipozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., inclusiv în ceea ce privește motivul de casare invocat în dezbateri.

Întrucât acest motiv suplimentar de recurs tinde să supună deliberării, direct în recurs, natura nearbitrabilă a litigiului, ca efect al declarării nulității absolute a clauzei compromisorii și, primordial, verificarea legalității sentinței arbitrale pe considerente legate de necompetența generală a instanței arbitrale, examinarea chestiunii de drept referitoare la formularea lui regulată se impune premergător examinării altor motive care supun analizei, în mod derivat, aspecte legate de nemotivarea sentinței recurate ori de încălcarea normelor legale cu caracter imperativ.

Pe aceste premise, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, întrucât acest motiv de casare a fost invocat direct în recurs, ca motiv de ordine publică, este necesară, în primul rând, verificarea condițiilor de fond și procedurale în care el poate fi examinat în această fază a procesului.

Se cuvine subliniat, așadar, că excepția nulității clauzei compromisorii prevăzute în subclauza 20.6 din condițiile speciale de contractare - care nu are valența unei excepții procesuale în sensul art. 245 C. proc. civ. - a fost ridicată în recurs, fiind folosit justificativ art. 1247 coroborat cu art. 1255 C. civ., care permit invocarea nulității absolute a unei clauze convenționale de orice persoană interesată, pe cale de acțiune ori excepție și impune instanței de judecată obligația invocării nulității absolute din oficiu.

Dispozițiile art. 1247 C. civ. recunosc, din perspectivă materială, dreptul la invocarea nulității absolute și legitimare pentru acest demers oricărei persoane care justifică un interes, iar din punct de vedere procesual, instituie ca mijloc de valorificare acțiunea ori excepția - evaluată ca apărare substanțială.

Instituind acest cadru, din perspectivă procesuală, norma de drept invocată nu are caracter exhaustiv, ci se corelează în mod adecvat cu celelalte reguli procedurale, reglementate preponderent în C. proc. civ.

Situat fiind în materia arbitrajului, litigiului i se impun, așadar, normele procesuale cu caracter particular, derivate din natura acestuia, un sistem alternativ de soluționare a disputelor la care părțile aderă în mod convențional. Aceste reguli, reglementate în ansamblu în Cartea a IV- a, "Despre arbitraj" se aplică în mod special și derogator de la regulile de drept comun, iar părțile sunt ținute de efectele lor, atât în fața instanței arbitrale, cât și a instanțelor statale care, exercitând un control delimitat la chestiuni de drept cu caracter particular, verifică legalitatea hotărârii arbitrale.

Considerând acest preambul, Înalta Curte de Casație și Justiție reamintește părților dispozițiile art. 537 C. proc. civ., aplicabile procedurii arbitrale de soluționare a disputelor, care reglementează obligația pârâtului ca, sub sancțiunea decăderii, să invoce toate excepțiile și alte mijloace de apărare prin întâmpinare ori, cel mai târziu, la primul termen de judecată la care partea a fost citată. De asemenea, conform art. 592 alin. (1) C. proc. civ., orice excepție privind existența și validitatea clauzei arbitrale trebuie ridicată, sub sancțiunea decăderii, până la primul termen la care partea este legal citată, dacă nu s-a stabilit, în acest scop, un termen mai scurt.

Aceste dispoziții au caracter excepțional și se aplică prin derogare de la regulile de drept comun de invocare a chestiunilor de ordine publică, excepții ori apărări; neinvocarea nulității clauzei compromisorii în fața instanței arbitrale, chiar dacă aceasta se fundamentează pe un pretins viciu de nulitate absolută, conduce, în mod explicit, la decăderea părții din dreptul de a o pune în discuție în acel proces ulterior momentului stabilit de lege.

Decăderea unei părți din exercițiul unui drept procesual, cum este cel al invocării apărărilor, chiar de ordine publică, semnifică pierderea acestuia pe parcursul întregului proces - în fond sau în căile de atac -, iar exercitarea lui în afara limitelor impuse de lege conduce, potrivit art. 185 alin. (1) teza finală, C. proc. civ., la nulitatea implicită a demersului procesual.

Pe cale de consecință, exercitarea dreptului recurentei S.C. C. S.A. de a invoca nulitatea absolută a clauzei compromisorii, ulterior momentului la care aceasta o putea ridica în fața instanei arbitrale, este lipsită de eficiență, în condițiile în care a operat decăderea expres prevăzută de lege și înlătură posibilitatea examinării ei în beneficiul părții.

Înalta Curte de Casație și Justiție subliniază, dând prioritate celor statuate, că nu se mai impune analiza apărării intimatei, prin care deduce instanței de recurs solicitarea de înlăturare a noului motivul de recurs, deoarece acesta a fost invocat cu depășirea termenului legal pentru motivarea recursului; decăderea din drept relevată în considerentele deja expuse a operat anterior și are, cum s-a arătat, un alt izvor.

În ceea ce privește însă incidența art. 489 alin. (3) C. proc. civ. prin care se prevede că instanța de recurs poate invoca din oficiu motivele de ordine publică, chiar după împlinirea termenului de motivare și corelarea lui cu art. 1247 alin. (3) C. civ. care statuează obligația instanței de a invoca din oficiu nulitatea absolută a contractului supus examinării ori, după caz, a unei clauze determinate a acestuia, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis în dezbateri că nu îl însușește, spre a fi ridicat din oficiu.

Această decizie se fundamentează pe două considerente, unul de ordin general, iar altul, particular, determinat de regulile procesuale aplicabile.

Primul are în vedere că art. 1247 alin. (3) C. civ. impune instanței care examinează actul juridic invocarea nulității absolute atunci când aceasta deduce, ca rezultat al unei analize proprii, incidența unor cauze de nulitate absolută ale acestuia; o evocare a nulității ca demers al părții care, cum este cazul în speță, a pierdut un termen procesual pentru exercitarea acestui drept, nu transferă în mod automat instanței obligația de a menține excepția dacă instanța însăși nu evaluează, în cadrul cercetărilor proprii, incidența motivelor de nulitate.

În acest context este util de subliniat, chiar dacă nu este un argument exclusiv, că recurenta, pârâtă în acțiunea cu caracter sesizator, a întemeiat excepția nu pe argumente de natură să justifice incidența unor motive de nulitate absolută, ci pe unele care conduc spre examinarea eficacității clauzei atacate, determinate de caracterul netranzacționabil al drepturilor litigioase, deci de natura nearbitrabilă a litigiului. Or, în sens restrâns, eficacitatea unei clauze contractuale, contrapusă nulității, se referă la consecințele ei, mai precis la imposibilitatea juridică de a produce efecte recognoscibile juridic. Prin urmare, excepția invocată nu deduce examinării nulitatea absolută a clauzei contestate, așa încât dispozițiile art. 1247 alin. (3) C. civ. nu sunt, oricum, incidente.

Un al doilea considerent, de natură procedurală, este impus de art. 608 alin. (2) C. proc. civ. Potrivit reglementării, nu mai pot fi invocate ca motive pentru anularea hotărârii arbitrale neregularitățile care nu au fost invocate potrivit art. 592 alin. (1) și (3) C. proc. civ. interdicția opunându-se cu caracter imperativ, părților și instanțelor învestite cu acțiunea în anularea senținței arbitrale și, succesiv, instanței de recurs. Cum excepția nulității clauzei compromisorii a intrat, astfel cum s-a detaliat, în sfera art. 592 alin. (1) C. proc. civ., interdicția invocării sale operează prioritar și se opune normei generale statuate prin art. 489 alin. (3) C. proc. civ., așa încât instanței de recurs nu îi este permis să o invoce din oficiu.

Examinând, în continuare, motivele de casare regulat invocate de către recurenta S.C. C. S.A., Înalta Curte reține că ele s-au fondat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Primul deduce verificării nemotivarea sentinței recurate, constând în lipsa analizei motivelor de nulitate invocate de parte împotriva hotărârii tribunalului arbitral. A susținut recurenta că s-a apreciat în cuprinsul considerentelor că motivele examinate privesc aspecte devolutive ale cauzei și că nu au fost prezentate argumente care să justifice înlăturarea lor, că nu s-a realizat o examinare a fondului problemei litigioase, fără de care constatarea nelegalității sentinței arbitrale nu era posibilă.

Critica nu este fondată.

Curtea de apel, examinând cauza, a realizat sinteza motivelor de nulitate invocate împotriva sentinței arbitrale în raport cu încadrarea lor în dispozițiile art. 608 C. proc. civ. și a subliniat repetat că părțile au înțeles să supună diferendul contractual arbitrajului, iar aceasta semnifică o aderare implicită la regulile de procedură incidente, inclusiv la cele care reglementează acțiunea în anularea hotărârii arbitrale. S-a relevat că enumerarea motivelor de nulitate este exhaustivă, că ele permit instanței competente realizarea unui control de legalitate, iar nu unul de netemeinicie și a argumentat că prin modalitatea de formulare a acțiunii în anulare, S.C. C. S.A. tinde să obțină un control de fond, o reapreciere a probelor administrate și o reinterpretare a contractului.

Această justificare este suficientă pentru înlăturarea motivelor de nulitate corespondente, iar curtea de apel a oferit reclamantei o motivare corespunzătoare prin care a explicat cu corectitudine de ce instanța nu are obligația de a le cerceta pe fond, considerând că pentru acestea nu își poate reține sesizarea.

Susținerea recurentei referitoare la lipsa de motivare nu este justificată în acest cadru, în măsura în care raționamentul primei instanțe este explicat adecvat, suficient și reflectă cu claritate punctul de vedere al completului de judecată asupra chestiunii examinate.

Înalta Curte subliniază că, subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nemotivarea hotărârii judecătorești presupune lipsa totală ori insuficiența argumentelor determinante folosite pentru adoptarea soluției reflectate prin dispozitiv, iar nu nemulțumirea generată de conținutul de substanță al considerentelor, chestiune care, după caz, poate face obiectul unui alt motiv de casare.

Pentru aceste motive, instanța de recurs arată că motivul de casare analizat nu este fondat și va fi înlăturat.

Următorul motiv de recurs deduce instanței supreme încălcarea legii de către curtea de apel.

Recurenta a arătat că, deși în justificarea acțiunii părțile s-au prevalat de dispozițiile art. 13.7 din contractul de achiziție publică referitor la regulile de ajustare a prețului, nu existau norme legale corespondente care să permită reclamantei formularea acestei pretenții. S-a detaliat că examinarea clauzei contractuale 13.7 trebuia raportată la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 114/2018, din această perspectivă clauza având caracter imperativ, deoarece părțile nu aveau posibilitatea aplicării normei contractuale în lipsa unui act normativ corespunzător. Cu toate acestea, curtea de apel a înlăturat aceste susțineri considerând că partea este nemulțumită de aprecierea probelor și de interpretarea convenției, dar și că o convenție nu poate fi apreciată lege în sensul restrâns al termenului, ca act normativ cu putere general obligatorie, pentru ca evaluarea interpretării și executării sale să corespundă încălcării unei norme imperative a legii. S-a mai susținut în recurs că prin acțiunea în anulare reclamanta nu a urmărit reevaluarea probelor, ci doar examinarea normelor incidente, după natura lor imperativă. S-a mai arătat că sentința atacată cu recurs fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 21 din Constituția României, art. 4, art. 13, art. 14 și art. 22 C. proc. civ., textele de lege fiind redate în memoriul de recurs.

Nici aceste critici nu sunt întemeiate.

În măsura în care titularul acțiunii în anularea hotărârii arbitrale a susținut că dispozițiile cuprinse în clauza 13.7 din contract au caracter imperativ, curtea a apel a arătat argumentat că prevederile convenției reprezintă legea părților, însă această semantică nu se suprapune domeniului legilor imperative, care nu pot fi înțelese decât în accepțiunea restrânsă a termenului, ca înglobând ordinea juridică de drept reglementată prin acte normative cu valoare generală, care prescriu subiectelor de drept o conduită inderogabilă. În ceea ce privește încălcarea principiilor de drept enunțate de reclamantă în acțiunea în anularea hotărârii arbitrale, prima instanță a arătat că, în realitate, prin modul în care au fost dezvoltate aceste motive, partea reiterează nemulțumiri legate de evaluarea probelor administrate în fața tribunalului arbitral și că toate garanțiile procesuale prevăzute de lege au fost respectate în procedura examinată. De asemenea, curtea de apel a exclus motivat din analiza cauzei toate motivele circumscrise reevaluării cauzei pe fond, subliniind că nu sunt corespunzătoare controlului integrat motivelor prevăzute de art. 608 alin. (1) C. proc. civ.

Aceste statuări sunt corecte. În măsura în care prin acțiunea în anulare s-a susținut că o clauză contractuală instituie o normă legală imperativă, prin trimiterea făcută la art. 1270 C. civ., care prevede regula că o convenție legal încheiată are putere de lege între părțile contractante, s-a reținut just că principiul enunțat de lege se referă la efectele contractului, la obligația contractanților de conformare la o conduită bilateral stabilită, iar nu la încălcarea unei legi cu valoare imperativă.

Înalta Curte subliniază, la rândul său, că dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) se referă la accepțiunea restrânsă a noțiunii de lege imperativă, privită ca sumă de reguli de conduită cu caracter general, obligatoriu și impersonal, care stabilesc modul de comportament al subiectelor de drept în cadrul raporturilor juridice civile. Legea imperativă este, în acest sens, diferită de legea părților, care, deși trasează, la rândul său, o conduită inderogabilă pentru părți, are în vedere planul efectelor contractului, adică obligația părților acestuia de a se conforma întocmai la disciplina consfințită de și între ele.

Prin urmare, modul defectuos de conformare a părților la conținutul unei clauze contractuale nu poate fi evaluat ca o încălcare a unei norme imperative a legii, atunci când partea care o contestă face referire, în acest sens, la dispozițiile art. 1270 C. civ., deoarece acest fapt se situează în afara domeniului încălcării legii imperative, iar prima instanță a operat corect cu aceste distincții pentru a înlătura acest motiv de anulare a hotărârii arbitrale.

Modul de interpretare și executare a clauzei, astfel cum a fost evaluat de instanța arbitrală, la care se referă recurenta și în cadrul motivelor de recurs, a dedus instanței de control judiciar o chestiune de temeinicie care a excedat controlul de legalitate permis în acțiunea în anulare, impus prin art. 608 C. proc. civ.

De asemenea, deși a criticat încălcarea, de către prima instanță, a principiului liberului acces la justiție, a garanțiilor unui proces echitabil, a principiilor referitoare la dreptul la apărare, contradictorialitatea procedurii și rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, în afara citării dispozițiilor care conțin și reglementează aceste reguli cu valoare generală, recurenta nu a oferit niciun argument care să justifice formularea acestui motiv de recurs.

Întocmai, aceste chestiuni s-au integrat acțiunii în anulare soluționate de curtea de apel, iar această instanță a răspuns motivelor de nulitate, argumentând că, prin modul lor de prezentare, ele se referă global la aspecte integrate unui control de fond, de netemeinicie a hotărârii arbitrale și le-a exclus din sfera art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., așa încât este nefondată critica recurentei prin care a susținut că ele nu au fost avute în vedere.

În concluzie, Înalta Curte de Casație și Justiție va înlătura motivele de casare examinate și, pentru toate considerentele prezentate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., statuând asupra caracterului nefondat al recursului, îl va respinge.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., va obliga recurenta la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimată în recurs, astfel cum acestea au fost dovedite în cauză în condițiile art. 452 C. proc. civ.

Deși recurenta a cerut reducerea cuantumului lor, considerat excesiv, această solicitare nu are caracter fondat, în baza criteriilor stabilite de art. 451 alin. (2) C. proc. civ. pe lângă caracterul complex al litigiului, al valorii obiectului său și nivelul instanței, Înalta Curte subliniază că circumstanțele cauzei, determinate de natura și conținutul dezbaterilor, caracterizează nivelul moderat al onorariului de avocat solicitat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta S.C. C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 41F/05.02.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă recurenta la plata către intimată a sumei de 11.900 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 martie 2022.