ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2263/2022

Ședința publică din data de 2 noiembrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința arbitrală nr. 46 din 18 mai 2021, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul nr. x/2019, a fost admisă în integralitate cererea formulată de S.C. A. S.A până la suma de 566608,40 RON și în parte cererea B. în limita sumei de 362369,65 RON, dispunând compensarea sumelor datorate cu titlul de cheltuieli arbitrale până la concurența sumei de 392470,53 RON și obligând B. la plata diferenței în privința acestora.

Împotriva acestei soluții, societatea B. S.A. a formulat cerere de anulare a hotărârii arbitrale, în temeiul art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. și urm. C. proc. civ., solicitând și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de disputa părților, atât în etapa arbitrajului, cât și în fața instanței de judecată.

Prin sentința civilă nr. 131/2021 din 13 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantei B. S.A., de anulare hotărâre arbitrală nr. 46 din 18 mai 2021, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu pârâta A. S.A.; s-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de acordare cheltuieli de judecată; a fost obligată reclamanta la plata sumei de 9397,66 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.

În termen legal, împotriva acestei sentințe, reclamanta B. S.A. a declarat recurs, invocând incidența prevederilor art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare reglementat de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., a susținut, în esență, că hotărârea nu cuprinde considerentele din care să decurgă concluzia că soluția pronunțată a avut în vedere inclusiv perspectiva juridică generată de Notificările B. S.A. nr. 1957/13.03.2018 și nr. 3665/18.06.2019.

Notificarea nr. x/13.03.2018 a reprezentat o manifestare de voință a reclamantei care a existat și a produs efecte juridice, astfel cum aceasta a învederat prin acțiunea în anulare și prin notele scrise depuse pe fond. Elocvența acesteia a fost invocată încă din cursul arbitrajului prin documentul B. S.A. "Răspuns la cererea de arbitraj și Cerere reconvențională" și a fost reiterată în cursul judecării fondului prin adresa nr. x/18.06.2019.

Or, în pofida faptului că instanța de fond consemnează existența Notificării nr. x/13.03.2018 ca făcând parte din apărările reclamantei, raționamentul prezentat de în fundamentarea soluției fondului acțiunii în anulare nu devoalează raportarea instanței inclusiv la Notificările nr. x/13.03.2018 și nr. y/18.06.2019.

B. S.A., subliniază recurenta, nu a reziliat contractul doar prin Notificarea nr. x/07.03.2018 (asupra căreia s-a pronunțat Sentința arbitrală nr. 30/25.04.2019), ci și prin Notificarea nr. x/13.03.2018.

Neprezentarea motivelor instanței de fond pentru înlăturarea apărărilor reclamantei echivalează cu nemotivarea hotărârii judecătorești din această perspectivă, respectiv nesoluționarea în mod complet a cauzei și încălcarea dreptului recurentei la un proces echitabil.

În acest context, apreciază ca fiind incidente prevederile art. 9 alin. (2) C. proc. civ. care reglementează dreptul de dispoziție al părților și ale art. 22 alin. (6) C. proc. civ. privind rolul judecătorului în aflarea adevărului.

În ceea ce privește incidența motivului de recurs instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., consideră că sentința atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material

Contrar celor reținute de Curtea de Apel București, pentru determinarea existenței sau nu a încălcării normelor de drept imperative, a bunelor moravuri sau a ordinii publice, recurenta apreciază că era necesară efectuarea unei verificări asupra elementelor de fapt, care au generat consecințe în drept.

În opinia sa, reclamanta a respectat limitele motivului de contestare instituit de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. și a invocat exclusiv aspecte de drept, iar dezvoltarea (limitată a) acestora era necesară pentru a se putea percepe în mod corect neregularitățile pe care le semnala.

Astfel, susține că dezvoltarea corelațiilor în fapt (ale temeiurilor de drept) era chiar obligatorie pentru a se putea percepe în mod corect interpretarea și aplicarea eronată de către tribunalul arbitrai a temeiurilor de drept invocate de părți.

Deoarece recurenta a invocat în susținerea cererii în anulare toate cele 3 ipoteze ale art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., consideră că se impunea ca instanța de fond să determine existența sau nu a fiecărei dintre acestea, atât prin raportare directă, cât și prin raportare cumulată la implicațiile aspectelor pe care le sesiza.

Ca atare, aprecierea individuală a aspectelor respective în cadrul sentinței recurate, trebuia însoțită inclusiv de aprecierea acestora în mod cumulat, pentru a se determina dacă efectul produs de acestea în mod conjunct conduce la încălcarea normelor de drept imperative, a bunelor moravuri sau a ordinii publice.

Recurenta susține că instanța a interpretat și a aplicat eronat dispozițiile art. 430, art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., în ceea ce autoritatea de lucru judecat pe care intimata A. a invocat-o pentru sentința arbitrată nr. 30/25.04.2019 și cu principiul disponibilității invocat de reclamantă pe fond.

Prin sentința arbitrată respectivă s-a statuat - între altele - doar ineficiența operațiunii juridice a rezilierii prin intermediul Notificării nr. x/07.03.2018, iar, contrar considerentelor din pag. 12, para. 6 a sentinței nr. 131, nu s-a dispus anularea vreunui act juridic și nici nu s-a constatat ineficiența juridică a vreunui alt act (precum Stabilirea Inginerului privind Modul de Soluționare - Evaluare la data rezilierii). Inexistența culpei antreprenorului a fost stabilită exclusiv raportat la un criteriu formal și nu în baza unei analize a fondului criticilor recurentei.

Menționează că a învederat aceste împrejurări în susținerea motivelor de drept ale acțiunii în anulare, dar instanța de fond nu a procedat la analizarea acestora în mod verificabil și de sine stătător. Recalificarea împrejurărilor respectiv ca fiind critici de temeinicie, subsumează tocmai schimbarea modalității în care reclamanta le-a prezentat și încălcarea principiului disponibilității.

Cu referire la modalitatea eronată de dezlegare a temeiurilor de drept invocate prin cererea în anulare în susținerea aplicării art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., critică sentința atacată arătând, în esență, că art. 9 C. civ. și art. 601 C. proc. civ. reprezintă norme legale de ordine publică (imperative) și care ocrotesc ordinea publică, însă acestea au fost interpretate/aplicate eronat de instanța de fond, deoarece nu a fost sancționat modul propriu și neautorizat în care Tribunalul arbitral a interpretat legislația în vigoare, respectiv nu a fost sancționat modul în care Tribunalul arbitral a transformat instituțiile de drept pe care le-a invocat în sentința nr. 46/18.05.2021.

Art. 13 C. civ., mai arată recurenta, reprezintă o normă legală imperativă prohibitivă și care ocrotește ordinea publică. Aceasta a fost interpretată/aplicată eronat de instanța de fond deoarece nu a fost sancționat modul pripit în care Tribunalul arbitral a concluzionat că reclamanta ar fi renunțat implicit la dreptul de a mai formula ulterior pretenții față de intimată, doar pe baza pretențiilor invocate în cadrul procedurii respective de arbitraj.

Totodată, mai susține recurenta, art. 1203, art. 1268 și art. 1270 C. civ. reprezintă norme legale prohibitive ori onerative și care ocrotesc ordinea publică. Acestea au fost încălcate de către Tribunalul arbitral care le-a aplicat în mod propriu și neautorizat.

De asemenea, art. 1549 alin. (1) și (3) art. 1550 C. civ. reprezintă norme legale care ocrotesc ordinea publică. Acestea au fost interpretate/aplicate eronat de instanța de fond, deoarece nu a fost sancționat modul propriu și neautorizat în care Tribunalul arbitral a interpretat legislația în vigoare.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

La termenul de judecată din 2 noiembrie 2022, reprezentantul recurentei-reclamante a menționat că înțelege să susțină și motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv faptul că prin hotărârea dată instanța a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Intimata-pârâtă A. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil se impune observația că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară, în cadrul căreia pot fi analizate motivele de nelegalitate ale hotărârii recurate expres și limitativ reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În consecință, Înalta Curte va reține spre examinare numai acele critici ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ. și care se referă strict la aspecte de nelegalitate.

Potrivit dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., hotărârea arbitrală poate fi desființată numai prin acțiune în anulare, când încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispozițiile imperative ale legii.

Deși recurenta pretinde că tribunalul arbitral a pronunțat sentința cu încălcarea normelor imperative, criticile invocate urmăresc o reanalizare cu caracter devolutiv a împrejurărilor cauzei, deși controlul efectuat de instanță asupra hotărârii arbitrale este un control de legalitate iar nu de temeinicie.

Înalta Curte subliniază că pentru a fi întemeiată acțiunea în anularea hotărârii arbitrale, este necesar ca însăși sentința pronunțată (soluția și/sau argumentele tribunalului arbitral) să încalce ori să nesocotească o normă imperativă a legii.

În mod greșit recurenta se prevalează de faptul că instanța ar fi avut obligația de a efectua verificări asupra elementelor de fapt - interpretarea probelor - care ar fi generat consecințe în drept. Cadrul procesual a fost stabilit de către părți, tribunalul arbitral a analizat temeinica pretențiilor, iar instanța învestită cu soluționarea acțiunii în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. a avut exclusiv obligația de a examina dacă hotărârea arbitrală încalcă sau nu ordinea publică sau dispoziții imperative ale legii.

Or, procedând în acest mod, Curtea de Apel București a reținut în mod legal că parte dintre normele invocate de B. S.A. nu reprezintă norme de drept imperative, iar acelea care ar putea fi catalogate ca norme de drept imperative nu au fost încălcate.

Astfel, contrar susținerilor recurentei, instanța învestită cu acțiunea în anulare a reținut, argumentat, că referirea părții la modul de analiză efectivă a clauzelor contractuale, prin prisma comportamentului părților (încheierea de tranzacții, lipsa continuării îndeplinirii obligațiilor contractuale, emiterea de decizii de reziliere invalidate parțial), a probatoriului administrat (expertiza de specialitate), a precizărilor oferite de acestea în cadrul judecății în fața tribunalului arbitral, constituie aspecte ce denotă în mod neechivoc critica temeiniciei sentinței arbitrale și nu a legalității acesteia.

Tot în mod corect s-a reținut, având ca premisă faptul că relațiile contractuale sunt guvernate de principiul libertății de voință, de la care părțile pot deroga, că o interpretare greșită a prevederilor contractuale prin raportare la dispoziții legale de drept privat nu reprezintă o încălcare a normelor de ordine publică, a bunelor moravuri sau a dispozițiilor imperative ale legii și, prin urmare, cum în mod legal a arătat și Curtea de Apel București, astfel că aspectele legate de stadiul de execuție a lucrărilor, interpretarea prevederilor contractuale cu privire la reziliere, penalități, culpa părților nu depășesc sfera interesului particular și nu sunt reglementate de norme juridice imperative, care să dea suport acțiunii în anulare.

Curtea de apel a pronunțat hotărârea atacată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, sentința fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția, motivarea fiind clară și concisă, nefiind incident pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.

Susținerile recurentei, în sensul că se impunea ca instanța de fond să determine existența sau nu a fiecărei dintre cele trei ipoteze avute în vedere de art. 698 C. proc. civ. "atât prin raportare directă, cât și prin raportare cumulată la implicațiile aspectelor pe care le sesiza", respectiv că "aprecierea individuală a aspectelor respective în cadrul sentinței recurate, trebuia însoțită inclusiv de aprecierea acestora în mod cumulat, pentru a se determina dacă efectul produs de acestea în mod conjunct conduce la încălcarea normelor de drept imperative, a bunelor moravuri sau a ordinii publice", sunt ambigue, părând a avea în vedere necesitatea unei interpretări sistematice, coordonate a normelor, însă fără a se arăta, concret, cum trebuia realizată această interpretare în cauză și cum ar fi influențat aceasta interpretarea/calificarea normelor legale a căror încălcare a fost invocată prin acțiunea în anulare.

Trebuie subliniat faptul că prin acțiunea în anularea hotărârii arbitrale, întemeiată pe dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., încălcarea ordinii publice (ordinea politică, economică și socială dintr-un stat, care se asigură printr-un ansamblu de norme și măsuri și care se concretizează în funcționarea normală a aparatului de stat, menținerea liniștii cetățenilor și respectarea drepturilor acestora) și a bunelor moravuri (ansamblu de reguli impuse de o anumită morală socială, existentă la un moment dat și într-un anumit loc, care, în paralel cu ordinea publică, reprezintă o "normă", un "standard" în raport de care sunt apreciate comportamentele umane) a fost invocată generic, fără o minimă motivare a acțiunii din perspectiva celor două ipoteze, astfel încât nu se poate imputa instanței faptul că s-ar fi limitat la analiza caracterului de normă imperativă al dispozițiilor invocate.

Nemulțumirea recurentei cu privire la argumentele care au format convingerea instanței învestită cu acțiunea în anulare, neînsușirea de către instanță a susținerilor formulate de către parte nu reprezintă motive de nelegalitate care să conducă la casarea sentinței recurate și nici nu conturează o interpretare/aplicare eronată a dispozițiilor art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6), respectiv art. 430 C. proc. civ., pe care o reclamă recurenta.

Astfel, în privința susținerilor recurentei conform cărora B. S.A. nu ar fi reziliat contractul doar prin Notificarea nr. x/07.03.2018, asupra căreia s-a pronunțat sentința arbitrală nr. 30/25.04.2019, ci și prin Notificarea nr. x/13.03.2018, care nu a fost analizată, Înalta Curte constată că acestea nu echivalează cu nemotivarea hotărârii judecătorești, în condițiile în care, așa cum se reține și prin sentința recurată, tribunalul arbitral a efectuat o analiză pliată întocmai pe solicitarea expresă a reclamantei (pârâtă - reclamantă în dosarul arbitral), care a arătat că, în raport cu Notificarea nr. x/07.03.2018 și cu art. 15.2 și 15.3 din contract, acesta din urmă nu mai este în vigoare, intervenind rezilierea.

Tribunalul arbitral a reținut motivat aplicabilitatea art. 15.5 din contract, raționamentul său având la bază ceea ce s-a tranșat deja prin sentința arbitrală nr. 30 din 25 aprilie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, cu referire la existența unei încetări a contractului, cât și în privința absenței culpei antreprenorului.

Teza recurentei-reclamante, privind soluționarea litigiului în baza echității, potrivit art. 601 alin. (2) C. proc. civ., este infirmată de chiar considerentele hotărârii arbitrale,

Cum în mod corect a arătat și instanța învestită cu soluționarea acțiunii în anulare, nu se poate reține nici încălcarea principiului disponibilității, întrucât chiar pârâta A. S.A. s-a prevalat de autoritatea de lucru judecat a sentinței arbitrale nr. 30 din 25 aprilie 2019 și a subliniat că rezilierea a operat, însă nu pentru motivele invocate de beneficiar și nu din culpa antreprenorului, fapt ce ar fi îndreptăți-o să primească despăgubiri în acord cu prevederile art. 19.6 contract.

De altfel, invocând dispozițiile art. 9 și art. 13 C. civ., art. 601 C. proc. civ., recurenta a adus în discuție aspecte referitoare la hotărârea arbitrală, fără însă a arăta în concret în ce constă nelegalitatea sentinței recurate, a considerentelor acesteia, din perspectiva motivului de casare prescris de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În aceeași modalitate au fost reiterate de către recurentă susținerile prezentate în cadrul acțiunii în anulare cu privire la încălcarea art. 1203, art. 1268, art. 1270 C. civ., art. 1549 alin. (1) și (3) art. 1550 C. civ. de către tribunalul arbitral, fără a se arăta în ce constă nelegalitatea hotărârii pronunțate în soluționarea acțiunii în anulare, din perspectiva pct. 8 al art. 488 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă, casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, însă, în cauză, nu este incident acest motiv de recurs.

Ținând cont și de precizarea reprezentantului recurentei, făcută la termenul de judecată din 2 noiembrie 2022, în sensul că au fost formulate critici care vizează, în esență, aplicarea greșită a normelor de procedură (art. 430, art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ.), se reține că acestea se subsumează, într-adevăr, motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., însă nu pot fi primite, pentru considerentele care au fost anterior expuse.

Pornind de la cadrul legal instituit de prevederile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., Înalta Curte concluzionează că argumentele recurentei-reclamante vizează în esență netemeinicia hotărârii arbitrale, nelegalitatea fiind invocată doar dintr-o perspectivă generică și formală, pentru a deschide o analiză pe fond a soluției și a considerentelor acesteia, fapt interzis din punct de vedere procedural din perspectiva dispozițiilor exprese și de strictă interpretare ale art. 608 C. proc. civ.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. și invocate de recurentă, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 131/2021 din 13 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de față și în raport de solicitarea intimatei privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentei-reclamante B. S.A. la plata sumei de 7040,37 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă A. S.A., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 131/2021 din 13 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă B. S.A. la plata sumei de 7040,37 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă A. S.A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 noiembrie 2022.