ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 544/2022

Ședința publică din data de 8 martie 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

În drept, reclamanta invocă dispozițiile art. 1.341 alin. (1), art. 1.523 alin. (2) lit. e), art. 1.645 alin. (2) C. civ. și regulile de procedură arbitrală.

Prin sentința arbitrală nr. 4 din 14.01.2021, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în dosarul nr. x/2020, s-au respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale pasive și inadmisibilității acțiunii, formulate de pârâtă, s-a admis în parte cererea de arbitrare și, în consecință, s-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 2.475.186,34 RON și a sumei de 1.575.944,54 RON, cu titlu de plată nedatorată precum și la plata dobânzii legale aferente sumei totale de 4.051.130,88 RON, calculată de la data introducerii cererii de arbitrare și până la data plății efective.

De asemenea, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 75.896,17 RON, reprezentând cheltuieli de judecată proporționale cu valoarea pretențiilor reclamantei admise prin hotărâre, și au fost respinse celelalte pretenții formulate de reclamantă, ca neîntemeiate.

La data de 15.02.2021, pârâta a depus o cerere completatoare a acțiunii în anularea hotărârii arbitrale, prin care a invocat încălcarea de către tribunalul arbitral a prevederilor Regulilor de procedură arbitrală precum și a Normelor privind taxele și cheltuielile arbitrale în ceea ce privește stabilirea cheltuielilor arbitrale pentru prezentul litigiu, motiv de nulitate prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. f) și lit. h) C. proc. civ., în sensul că tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut, hotărârea arbitrală încălcând ordinea publică și dispoziții imperative ale legii, respectiv art. 2 alin. (1) și art. 3 alin. (9) din Normele privind taxele și cheltuielile arbitrale și art. 12 din Regulile de procedură arbitrală.

Prin sentința civilă nr. 90 F din 10 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2021, a fost respinsă ca nefondată acțiunea în anularea hotărârii arbitrale.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea dreptului său la o instanță imparțială și cu aplicarea greșită a prevederilor legale care reglementează incompatibilitatea arbitrilor.

Potrivit recurentei curtea de apel a nesocotit dispozițiile art. 6 C. proc. civ. privind dreptul la un proces echitabil, de către o instanță independentă și imparțială, art. 13, art. 41 și 42 alin. (1) pct. 1 din același cod și art. 3 din Regulile de procedură arbitrală ale Curții de Arbitraj Comercial Internațional.

În acest sens, recurenta arată că participarea arbitrului C. la judecata dosarului de arbitraj nr. 21/2020 și pronunțarea de către acesta a sentinței arbitrale nr. 4/2021 atrage desființarea acesteia, prin raportare la prevederile art. 608 alin. (1) lit. c) și h) C. proc. civ.

Recurenta invocă faptul că în dosarul nr. x/2017, în care părți au fost A. și D. iar B. a avut calitatea de intervenient accesoriu, sentința arbitrală nr. 11/2020 a fost pronunțată de tribunalul în a cărui compunere dl. C. a avut calitatea de supraarbitru.

Prin urmare, participarea arbitrului la judecata dosarului nr. x/2020 a privat recurenta de dreptul de a beneficia de un tribunal imparțial, potrivit art. 3 din Regulile de procedură arbitrală și art. 6 C. proc. civ.

Recurenta susține că atât tribunalul arbitral cât și curtea de apel, în acțiunea în anulare, au reținut că dl. C. s-a pronunțat prin sentința arbitrală nr. 4/2021 asupra unor aspecte cu privire la care deja se pronunțase prin sentința arbitrală nr. 11/2019, însă au exclus incidența vreunui caz de incompatibilitate, cu motivarea că sentința arbitrală nr. 11/2019 este definitivă și obligatorie.

Potrivit recurentei, considerentele reținute de prima instanță, referitoare la caracterul definitiv și obligatoriu al sentinței arbitrale nr. 11/2019 nu sunt legale, atât timp cât dispozițiile art. 42 C. proc. civ., coroborate cu dispozițiile relevante din Regulile de procedură arbitrală, nu stipulează vreo limitare a acestui caz de incompatibilitate în funcție de acest criteriu.

În egală măsură, în cauză este incident și motivul de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ.., câtă vreme este evident că dl. C. nu putea fi prezumat a fi imparțial la momentul soluționării unei chestiuni litigioase căreia i-a oferit deja dezlegare prin Sentința arbitrală nr. 11/2019.

În consecință, recurenta solicită constatarea nelegalității sentinței recurate, întrucât prima instanță a încălcat dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., sentința arbitrală fiind pronunțată cu încălcarea prevederilor legale privind incompatibilitatea arbitrilor și a celor privind dreptul părților la un tribunal imparțial.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că prima instanță în mod greșit nu a constatat că sentința arbitrală a încălcat ordinea publică prin nesocotirea autorității de lucru judecat.

Prin sentința arbitrală nr. 4/2021 s-a reținut autoritatea de lucru judecat a sentințelor arbitrale nr. 11/2019 și nr. 11/2020, însă în niciunul din cele două dosare arbitrale, instanța arbitrală nu a fost învestită să se pronunțe cu privire la drepturile și obligațiile recurentei, întrucât aceasta nu a avut calitatea de parte principală în vreunul din dosare, ci doar calitatea de intervenient accesoriu în dosarul soluționat prin sentința nr. 11/2019.

Autoritatea de lucru judecat de care se bucură chestiunile litigioase tranșate într-o cauză are la bază aplicarea principiului contradictorialității și al dreptului la apărare, în virtutea cărora părțile au posibilitatea să se apere cu toate mijloacele legale pe care le au la dispoziție împotriva pretențiilor ce li se opun.

Or, poziția procesuală a intervenientului accesoriu este subsumată întotdeauna părții în interesul căreia intervine și nu implică afirmarea unui drept în acea cauză, fiind exclusă posibilitatea ca prin hotărârea pronunțată să se statueze drepturi sau obligații în sarcina sa.

Indiferent dacă s-ar reține aplicabilitatea autorității de lucru judecat în privința intervenientului accesoriu, aceste considerente nu se aplică în ceea ce privește soluția primei instanțe de a menține ca legală sentința arbitrală atacată sub aspectul obligării subscrisei la plata sumei de 1.575.944,54 RON.

Prin sentința arbitrală nr. 4/2021 recurenta a fost obligată la plata sumei de 1.575.944,54 RON către intimată, sumă cu privire la care s-ar fi reținut, cu autoritate de lucru judecat, în sentința arbitrală nr. 11/2020 că este nedatorată. Or, recurenta nu a fost parte în cauza finalizată prin pronunțarea sentinței arbitrale nr. 11/2020, astfel că argumentele pentru care prima instanță a respins acțiunea în anulare pentru suma de 2.475.186,34 RON nu subzistă în acest caz.

Aplicarea greșită în cauză a instituției autorității de lucru judecat și a principiului relativității efectelor hotărârii arbitrale au condus la încălcarea dreptului la apărare al recurentei și a principiului contradictorialității procesului civil reglementate de art. 13 și art. 14 C. proc. civ., precum și de art. 3 alin. (1) din Regulile de procedură arbitrală ale Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României.

Potrivit recurentei, întinderea efectelor hotărârii arbitrale reprezintă o chestiune de ordine publică, întrucât asigură siguranța circuitului civil.

La 26 noiembrie 2021, intimata-reclamantă A. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 21 octombrie 2021.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu este fondat.

Motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ. instituie condiția existenței unei neregularități de ordin procedural sancționate cu nulitatea, potrivit art. 174 din C. proc. civ.

Nulitatea reprezintă principala sancțiune care se resfrânge asupra actelor de procedură ce au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispozițiilor legale.

Prevederile art. 175 alin. (1) C. proc. civ. constituie dreptul comun în materia actelor de procedură, textul vizând o singură ipoteză de nulitate, și anume încălcarea formelor procedurale sub condiția producerii unei vătămări.

Din prevederile art. 178 alin. (2) C. proc. civ., rezultă că nulitatea relativă poate fi invocată numai de către partea interesată, ale cărei interese sunt protejate prin norma încălcată și numai dacă neregularitatea nu a fost cauzată prin propria sa faptă.

Sub imperiul acestui motiv de recurs, recurenta invocă neregularități de ordin procedural constând în încălcarea de către curtea de apel a principiilor procesului civil prevăzute la art. 6 și 13 C. proc. civ. în aprecierea dreptului acesteia la o instanță imparțială și a art. 41 și 42 alin. (1) pct. 1 și 13 C. proc. civ. privind incompatibilitatea arbitrilor.

În acest sens, recurenta arată că prin decizia recurată s-a reținut în mod greșit că nu sunt întemeiate motivele acțiunii în anularea hotărârii arbitrale prevăzute la art. 608 alin. (1) lit. c) și h) C. proc. civ.

Criticile recurentei privind încălcarea de către curtea de apel a principiilor prevăzute la art. 6 C. proc. civ., privind dreptul la un proces echitabil și art. 13 din același cod, privind dreptul la apărare în aprecierea imparțialității instanței arbitrale și a incompatibilității arbitrilor, nu sunt fondate.

În acest sens, recurenta susține că a fost în imposibilitatea de a formula apărări privind fondul litigiului și dreptul de a fi analizate de un tribunal imparțial întrucât hotărârea arbitrală a fost pronunțată în temeiul celor dezlegate prin sentința arbitrală nr. 11 din 14.03.2019, pronunțată în dosarul arbitral nr. x/2017.

Din sentința arbitrală nr. 11 din 14.03.2019, care a prezentat relevanță în prezenta cauză privind dovada plăților efectuate de intimată recurentei și lipsa caracterului liberatoriu al acestor plăți, rezultă că recurenta a avut calitatea de intervenient accesoriu în favoarea intimatei în dosarul arbitral nr. x/2017, având aceeași poziție procesuală și interes de a argumenta și dovedi că plățile au avut caracter liberatoriu.

Prin urmare, recurenta, în calitate de intervenient accesoriu, putea să invoce orice argumente și să propună orice fel de probe pentru a dovedi caracterul liberatoriu al plăților, întrucât îi profita părții în favoarea căreia a intervenit.

În consecință, nu se poate reține încălcarea de către curtea de apel a drepturilor procesuale invocate de recurentă prin valorificarea autorității de lucru judecat a sentinței arbitrale nr. 11 din 14.03.2019 privind dovada plăților efectuate de intimată către recurentă și a lipsei caracterului liberatoriu al acestora, deoarece recurenta a avut calitatea de parte în dosarul arbitral nr. x/2017, având posibilitatea de a formula apărări și de a exercita orice drepturi procesuale în cadrul dosarului arbitral.

Critica recurentei privind motivul de anulare a hotărârii arbitrale prevăzut la 608 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., referitoare la constituirea tribunalului arbitral în conformitate cu convenția arbitrală nu este fondată, întrucât curtea de apel în mod corect a aplicat dispozițiile art. 608 alin. (2) coroborate cu art. 592 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor legale evocate nu este permis părților a invoca neregularități privind arbitrajul care, deși puteau fi invocate în cursul acestuia, până la momentul la care se pun concluzii în fond, nu au fost, totuși, invocate de partea interesată.

Înalta Curte constată că în ședința din 28 octombrie 2020 tribunalul arbitral, verificându-și constituirea, competența și regulile de procedură arbitrale, a luat act că în ceea ce privește compunerea și constituirea sa, după soluționarea cererii de recuzare formulate de pârâtă, părțile au declarat că nu mai au obiecțiuni referitoare la compunerea și constituirea tribunalului arbitral.

Astfel, nu mai pot fi invocate neregularități privind compunerea și constituirea tribunalului arbitral în cadrul acțiunii în anulare potrivit art. 608 alin. (2) coroborate cu art. 592 alin. (1) și (3) C. proc. civ., în condițiile în care părțile au declarat în mod expres că nu au nicio obiecțiune referitoare la compunerea și constituirea tribunalului în procedura arbitrală.

Criticile recurentei privind încălcarea dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. prin decizia recurată, întrucât unul din arbitri din compunerea tribunalului era incompatibil în conformitate cu prevederile art. 41, 42 alin. (1) pct. 1 și 13 C. proc. civ., nu sunt fondate.

În esență, recurenta susține că, deoarece unul dintre arbitri și-a exprimat anterior părerea cu privire la pricină prin hotărârea arbitrală nr. 11 din 14.03.2019, a devenit incompatibil să soluționeze acțiunea arbitrală.

Într-adevăr, arbitrul C. a făcut parte din tribunalul arbitral care a pronunțat hotărârea arbitrală nr. 11 din 14.03.2019, în dosarul nr. x/2017 având calitatea de supraarbitru. Dosarul arbitral nr. 141/2017 a avut ca obiect solicitarea D. S.R.L., în calitate de lider al unei asocieri din care făcea parte și recurenta, de a obliga societatea A. S.A. la plata unor sume de bani datorate în temeiul acordului contractual nr. x din 10.08.2015. În cadrul acestui dosar, recurenta a avut calitatea de intervenient accesoriu în sprijinirea apărărilor pârâtei A. S.A..

Înalta Curte constată că în mod corect a fost înlăturat motivul de anulare al hotărârii arbitrale prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., cu motivarea că nu sunt incidente cazurile de incompatibilitate a arbitrului C. din compunerea tribunalului arbitral care a pronunțat sentința arbitrală nr. 4/2021, în dosarul nr. x/2020.

Cazul de incompatibilitate absolută prevăzut de art. 41 C. proc. civ. nu poate fi reținut, întrucât arbitrul nu este pus în situația de a-și controla propria hotărâre în cadrul căilor de atac și nici după trimiterea spre rejudecare, fiind invocată de recurentă o hotărâre arbitrală pronunțată în alt dosar.

De asemenea, nici cazul de incompatibilitate relativă prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. nu poate fi reținut, deoarece arbitrul, chiar dacă a soluționat un aspect litigios relevant în prezentul dosar arbitral, nu a devenit incompatibil în acesta din urmă, întrucât statuările din hotărârea arbitrală anterioară sunt definitive și obligatorii potrivit dispozițiilor art. 606 C. proc. civ., contrar celor susținute de recurentă.

Astfel, chestiunile dezlegate prin hotărârea arbitrală anterioară nu mai pot fi repuse în discuție de către recurentă, căreia i se impun cu putere de lucru judecat, având calitatea de parte în ambele litigii.

Curtea de apel verificând hotărârile arbitrale invocate de recurentă, în mod corect a constatat că arbitrul care a pronunțat hotărârea arbitrală nr. 11 din 14.03.2019, în dosarul nr. x/2017 nu și-a exprimat părerea privind soluția în dosarul arbitral nr. x/2021, întrucât, pe de o parte, pretențiile sunt invocate în temeiul hotărârii menționate, definitivă și obligatorie potrivit dispozițiilor art. 606 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, obiectul celor două dosare este diferit.

În consecință, arbitrul nu este în situația de incompatibilitate prevăzută la art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Totodată, nu poate fi reținută nici critica privind incidența cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ. privind existența altor elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa, întrucât recurenta nu a evidențiat alte aspecte de natură a atrage suspiciuni în privința imparțialității arbitrului, cu excepția situației analizate, referitoare la pronunțarea hotărârii arbitrale nr. 11 din 14.03.2019.

Așadar, nefiind incidentă starea de incompatibilitate a arbitrului, tribunalul arbitral a soluționat cererea cu nepărtinire, în mod obiectiv și cu respectarea dispozițiilor legale, neputându-se reține lipsa de obiectivitate a acestuia.

Critica recurentei subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care susține că, în mod greșit, curtea de apel nu a constatat că sentința arbitrală a încălcat ordinea publică prin nesocotirea dispozițiilor care reglementează autoritatea de lucru judecat, este nefondată.

Recurenta susține că prin sentința arbitrală nr. 4/2021 s-a reținut autoritatea de lucru judecat a sentinței arbitrale nr. 11/2019 și nr. 11/2020, însă în niciunul din cele două dosare arbitrale instanța arbitrală nu a fost învestită să se pronunțe cu privire la drepturile și obligațiile recurentei, întrucât aceasta nu a avut calitatea de parte principală în vreunul din dosare, ci doar calitatea de intervenient accesoriu în dosarul soluționat prin sentința nr. 11/2019.

Potrivit art. 606 C. proc. civ. "hotărârea arbitrală comunicată părților este definitivă și obligatorie" iar conform art. 55 din același cod "sunt părți reclamantul și pârâtul, precum și, în condițiile legii, terțele persoane care intervin voluntar sau forțat în proces".

Din dispozițiile legale evocate rezultă că hotărârea arbitrală este obligatorie părților din proces, inclusiv intervenientului accesoriu.

Verificând modul de soluționare a motivului de anulare a hotărârii arbitrale, se constată că prin sentința arbitrală nr. 11 din 14.03.2019, pronunțată în dosarul arbitral nr. x/2017, recurenta a avut calitatea de intervenient accesoriu pentru pârâta A. S.A., fiind astfel parte în dosar potrivit dispozițiilor legale evocate, și, în consecință, hotărârea este obligatorie recurentei.

Având în vedere că sentința arbitrală menționată are caracter obligatoriu pentru recurentă, toate dezlegările chestiunilor litigioase se impun cu autoritate de lucru judecat în temeiul art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Critica recurentei privind faptul că tribunalul arbitral învestit cu soluționarea unei cereri de intervenție accesorie nu oferă o dezlegare unei chestiuni litigioase privind drepturile și obligațiile intervenientului accesoriu, ci strict asupra drepturilor și obligațiilor reclamantului și pârâtului, fiindu-i astfel încălcate principiile contradictorialității și dreptului la apărare, nu are relevanță atât timp cât aspectul litigios dezlegat prin sentința arbitrală nr. 11 din 14.03.2019 a vizat lipsa caracterului liberatoriu al plăților efectuate de intimată recurentei.

Or, recurenta, în calitate de intervenient accesoriu, putea să invoce orice argumente și să propună orice fel de probe pentru a dovedi caracterul liberatoriu al plăților efectuate de intimată, întrucât îi profita părții în favoarea căreia a intervenit.

În măsura în care recurenta avea posibilitatea să propună probe și să formuleze apărări în dosarul arbitral nr. x/2017, în calitatea sa de parte, privind chestiunea litigioasă reținută în cauză, nu se poate concluziona că i-au fost încălcate principiile fundamentale ale procesului civil privind contradictorialitatea și dreptul la apărare.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în mod corect curtea de apel a reținut valorificarea de tribunalul arbitral a autorității de lucru judecat a sentinței arbitrale nr. 11 din 14.03.2019, pronunțată în dosarul arbitral nr. x/2017, privind plățile efectuate de A. către B. și lipsei caracterului liberatoriu al acestora.

Referitor la criticile privind autoritatea de lucru a sentinței arbitrale nr. 11/2020 reținută în dosarul arbitral nr. x/2020, în ceea ce privește plata sumei de 1.575.944,54 RON, se constată că cele dezlegate prin hotărârea anterioară se impun recurentei, în calitatea sa de terț, ca o prezumție relativă în dosarul subsecvent, aceasta având posibilitatea să facă dovada contrară celor stabilite de primul tribunal arbitral.

Efectul pozitiv al autorității de lucru judecat poate fi valorificat ca o apărare de fond într-un alt proces, facilitând sarcina probei, întrucât ceea ce s-a statuat anterior de o instanță se va impune în noul proces dintre părți, fără posibilitatea de a mai fi contrazis, iar dacă noul proces se poartă cu un terț, statuările instanței anterioare au doar valoarea unor prezumții relative, împotriva cărora se poate face dovada contrară.

În cauză, Înalta Curte constată că în mod corect curtea de apel a reținut că prin sentința arbitrală nu s-a încălcat ordinea publică prin nesocotirea dispozițiilor care reglementează autoritatea de lucru judecat, întrucât sentința arbitrală nr. 11/2020 are putere probatorie privind cele statuate iar recurenta a avut posibilitatea să combată chestiunile dezlegate.

Critica recurentei privind încălcarea principiului relativității efectelor hotărârii arbitrale prevăzut la art. 435 C. proc. civ., nu este fondată.

Conform art. 435 alin. (1) C. proc. civ., "hotărârea judecătorească este obligatorie și produce efecte numai între părți și succesorii acestora", iar la alin. (2) al aceluiași text de lege se prevede că "hotărârea este opozabilă oricărei terțe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condițiile legii, dovada contrară".

Prin sentința arbitrală nr. 4/2021 s-a reținut în mod expres că s-a dat eficiență efectului de opozabilitate al sentinței arbitrale nr. 11/2019 și nr. 11/2020, fiind valorificate ca mijloace de probă.

În ceea ce privește sentința arbitrală nr. 11/2019, pronunțată în dosarul arbitral nr. x/2017, se reține că recurenta a avut calitatea de parte, astfel că în temeiul art. 435 alin. (1) C. proc. civ., aceasta este obligatorie recurentei.

Referitor la sentința arbitrală nr. 11/2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, recurenta nu a avut calitate de parte, hotărârea fiindu-i opozabilă potrivit art. 435 alin. (2) C. proc. civ., întrucât, în dosarul arbitral nr. x/2020, a avut posibilitatea să dovedească contrariul celor reținute prin hotărârea arbitrală în care nu a fost parte.

În consecință, nu se poate reține încălcarea principiului relativității efectelor hotărârii arbitrale prevăzut la art. 435 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte reține că în mod corect curtea de apel a reținut că nu este incident motivul de nulitate al hotărârii arbitrale prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Pentru considerentele care preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 90 F din 10 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 90 F din 10 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 martie 2022.