ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 444/2021

Ședința publică din data de 23 februarie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, la 01 august 2019, sub dosar nr. x/2019, a formulat acțiune în anulare pârâta A. S.R.L., solicitând, în contradictoriu cu intimata-reclamantă B. S.R.L., anularea sentinței arbitrale nr. 29 din 23 aprilie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017, de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului arbitral conform art. 613 alin. (3) lit. b) teza I C. proc. civ. iar, în subsidiar, soluționarea pe fond a acțiunii arbitrale, conform art. 613 alin. (3) lit. b) teza a II-a C. proc. civ. și obligarea intimatei B. la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 78 din 28 octombrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins, ca nefondată, acțiunea în anulare formulată de petenta A. S.R.L. și a obligat-o pe aceasta la plata sumei de 34.328,35 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă.

Împotriva acestei sentințe, la 10 decembrie 2019, a declarat recurs pârâta A. S.R.L., în temeiul dispozițiilor art. 613 alin. (4) din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe. Totodată, a solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Recurenta-pârâtă susține nelegalitatea hotărârii recurate în raport cu aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. și art. 1270 C. civ., motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă solicită instanței să observe că a solicitat anularea hotărârii arbitrale raportat la incidența dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., invocând ca motiv de ordine publică încălcarea principiului consacrat de art. 1270 C. civ., respectiv pacta sunt servanda și încălcarea dispozițiilor imperative ale legii, respectiv art. 4 din Legea nr. 72/2013, art. 1535 și art. 1538 C. civ., precum și a bunelor moravuri, iar curtea de apel, răstălmăcind susținerile acesteia, a argumentat în sensul că "nu se poate pune semnul egalității între contract și lege" și că tribunalul arbitral ar fi decis în mod corect cu privire la clauza penală și aplicarea ei la alte obligații decât acelea pentru care a fost prevăzută, iar această aplicare nu ar putea fi cenzurată prin acțiunea în anulare.

În plus, curtea de apel, cu referire la principiul pacta sunt servanda, a reținut că acesta nu ar aparține ordinii publice și că recurenta-pârâtă s-ar plânge, în realitate, de încălcarea unor norme imperative și atribuirea principiului înscris în art. 1270 C. civ. valoare de normă imperativă. De asemenea, instanța a reținut că tribunalul arbitral "a interpretat voința părților din contractul încheiat, prin aplicarea principiului pacta sunt servanda, dar și cu trimitere la dispozițiile legale incidente raporturilor dintre acestea, motiv pentru care nu se poate reține încălcarea de către instanța arbitrală a ordinii publice ori a normelor imperative, deoarece valorificarea probatoriului (aspect pe care recurenta nu l-a contestat pentru că nu putea constitui motiv de acțiune în anulare), interpretarea contractului dedus judecății și stabilirea incidenței normelor legale, reprezintă chestiuni care țin de aprecierea drepturilor și obligațiilor părților în proces și implicit a temeiniciei sau a netemeniciei pretențiilor formulate, aspecte ce nu atrag anularea sentinței prin prisma art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ..".

Prin urmare, recurenta consideră că instanța de apel a interpretat și a aplicat în mod greșit art. 1270 C. civ. și principiul pacta sunt servanda, principiu care aparține ordinii publice.

În speță, încălcarea art. 1270 C. civ. se reflectă în dispozitivul hotărârii arbitrale, pentru că acțiunea a fost admisă ca o consecință a aplicării extinse, greșite, a art. 1270 C. civ. și a principiului pacta sunt servanda, hotărâre arbitrală care a fost confirmată cu interpretarea și aplicarea extinsă și eronată a aceluiași text de lege, și al aceluiași principiu pacta sunt servanda de către instanța acțiunii în anulare.

Recurenta susține că instanțele anterioare au interpretat în mod greșit contractul după voința exclusivă a uneia dintre părți, respectiv a intimatei-reclamante B., în timp ce rezultă în mod expres din contract faptul că voința concordantă a celor două părți a fost de a institui o clauză penală exclusiv cu referire la obligația de virare a sumelor de bani pentru lucrări executate, facturate și plătite.

Astfel, instanța era îndrituită să analizeze în cadrul acțiunii în anulare, aplicarea principiului pacta sunt servanda, principiu de ordine publică, ordine publică a cărei încălcare reprezintă motiv de anulare a sentinței arbitrale, iar nu să refuze să observe cauza acțiunii și să rețină în mod greșit că acest principiu nu aparține ordinii publice.

Mai adaugă recurenta că, în contra principiului specialității clauzei penale și în contra a ceea ce reținuse tribunalul arbitral, cu privire la specializarea clauzei penale "regula neinvocării propriei culpe pentru protecția dreptului" conduce la concluzia că "propunerea de interpretare a clauzei este inaplicabilă". În alte cuvinte, recurenta susține că tribunalul arbitral însuși afirmă aplicarea extensivă a clauzei penale, respectiv aplicarea acesteia la alte obligații decât aceea pentru care, în mod expres, a fost prevăzută.

Concluzionează recurenta că hotărârea curții de apel, care dă textelor de lege invocate anterior aceeași interpretare pe care și tribunalul arbitral a dat-o prin hotărârea pe care a pronunțat-o, este nelegală în conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Totodată precizează că art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. este și o normă de drept material în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Tot în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocă faptul că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea art. 4 din Legea nr. 72/2013, art. 1535 și art. 1538 C. civ.

O primă critică privește concluzia instanței de apel privind faptul că dispozițiile art. 1535 C. civ. nu ar fi norme imperative.

Recurenta susține că dacă nu este prevăzut cuantumul penalităților în contract și una dintre părți încalcă contractul, se aplică cuantumul penalităților prevăzut de lege, respectiv dobânda legală. În cazul de față, clauza penală a fost prevăzută pentru o altă obligație decât aceea la care a fost aplicată abuziv, prin extensie, iar pentru acele alte obligații încălcate nu puteau fi aplicate decât prevederile art. 4 din Legea nr. 72/2013 și art. 1535 C. civ.. Acestea din urmă (art. 1535 C. civ.) sunt dispoziții imperative de la care părțile nu pot deroga, neavând caracter supletiv.

O a doua critică privește faptul că instanța acțiunii în anulare ar fi reținut în mod greșit că în speță părțile ar fi convenit o clauză penală aplicabilă oricărei încălcări a contractului, deși aceasta este precis determinată prin contract și atașată exclusiv garantării și sancționării executării obligației de virare a sumelor de bani cuvenite B. S.R.L., pentru lucrări executate efectiv, încălcând astfel dispozițiile art. 1538 C. civ., care definesc clauza penală ca fiind "aceea prin care părțile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestație în cazul neexecutării obligației principale". În alte cuvinte, legiuitorul însuși consacră și reglementează caracterul specializat al clauzei penale în sensul că este datorată în raport cu obligația neîndeplinită pentru care clauza a fost stabilită de părți.

Subliniază recurenta că, potrivit art. 1538 alin. (2) C. civ., în caz de neexecutare a obligației afectată de clauza penală, creditorul poate cere fie executarea acelei obligații, fie clauza penală. Cele două sunt imperativ alternative, neputând fi cumulate, decât în cazurile de excepție reglementate la art. 1539 C. civ.. În speță, nu s-a solicitat clauza penală ca urmare a neexecutării, ci s-a solicitat acordarea beneficiului nerealizat. În consecință, natura debitului principal nefiind suprapusă pe obligația neexecutată, nu poate atrage activarea clauzei penale, hotărârea tribunalului arbitral fiind dată cu încălcarea unei dispoziții imperative a legii, respectiv a art. 1538 C. civ.

În concluzie, recurenta arată că nu este vorba de o analizare a raporturilor contractuale, de o verificare a modului în care tribunalul arbitral a statuat asupra modului de îndeplinire a obligațiilor contractuale, ci este vorba de o greșită aplicare a legii din perspectiva reținerii incidenței dispoziției art. 1538 C. civ. în corelație cu un debit pentru care nu era prevăzută o clauză penală, fiind încălcat principiul specialității acesteia. Ea nu poate fi aplicată pentru alte obligații sau datorii, chiar contractuale, dacă respectiva clauză penală nu a fost prevăzută în mod clar și imperativ ca sancțiune pentru acestea.

O a treia critică o reprezintă aceea că părțile au prevăzut în contract o clauză penală specializată, care nu putea fi aplicată prin extindere la alte obligații contractuale, iar inserarea acestei clauze penale face neaplicabile la speță a prevederilor art. 4 din Legea nr. 72/2013, câtă vreme această clauză s-a reținut pentru încălcarea altor obligații contractuale decât cele pentru care părțile au prevăzut clauza penală.

La 12 februarie 2020, intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, întrucât criticile nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata susține că prin criticile formulate, recurenta tinde la o nouă judecată asupra fondului, deși instanța învestită cu soluționarea recursului poate analiza exclusiv legalitatea acestuia.

La 13 martie 2020, recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 26 mai 2020, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 17 noiembrie 2020 a fost respinsă excepția nulității recuresului invocată de intimata intimata-reclamantă B. S.R.L., și a fost admis în principiu recursul.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. îl va respinge pentru următoarele considerente:

Recursul a fost întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că acțiunea în anularea unei hotărâri arbitrale este o cale de atac specială, iar specificitatea acesteia constă în faptul că nu permite instanței cenzurarea temeiniciei hotărârii arbitrale, ci numai un control judecătoresc al legalității, din perspectiva motivelor expres și limitativ prevăzute de art. 608 lit. a)-i) C. proc. civ.

Întrucât acțiunea în anulare nu are caracter devolutiv, instanța nu procedează în cadrul acestei acțiuni la o reevaluare și interpretare a probelor administrate, ci doar la verificarea legalității hotărârii arbitrale din perspectiva dispozițiilor art. 608 C. proc. civ. care prevede motivele pentru care o astfel de hotărâre poate fi desființată, astfel încât, la rândul său, instanța de recurs prin prisma motivelor de recurs, nu poate analiza decât legalitatea hotărârii recurate, în ce privește aplicarea dispozițiilor art. 608 lit. h) C. proc. civ., cu care a fost învestită prin acțiunea în anulare.

Contrar susținerilor recurentei, curtea de apel a efectuat un judicios examen de legalitate, din perspectiva criticilor ce vizau ipoteza de anulare reglementată de art. 608 lit. h) C. proc. civ., constatând că nu este incident în cauză acest motiv de anulare al hotărârii arbitrale, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 489 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta a criticat soluția curții de apel, reiterând motivele acțiunii în anulare, în sensul că prin sentința arbitrală s-ar fi nesocotit principiul pacta sunt servanda instituit prin art. 1270 C. civ., precum și principiul specialității clauzei penale, potrivit art. 1538 C. civ., în esență, întrucât prin soluția pronunțată s-ar fi acordat în mod greșit eficiență clauzei penale, în detrimentul dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 72/2013 și art. 1535 C. civ.

Înalta Curte reține că în mod corect curtea de apel, învestită cu soluționarea acțiunii în anularea hotărârii arbitrale întemeiată pe dispozițiile limitative ale art. 608 lit. h) din C. proc. civ., a constatat că nu se încadrează în ipotezele prevăzute de lege.

Curtea de apel a reținut că în realitate, criticile se refereau la modul în care instanța arbitrală a interpretat convenția părților în litigiu și a identificat obligațiile contractuale a căror neexecutare era sancționată prin activarea clauzei penale, încercându-se să se repună în discuție chestiunile care țin exclusiv de modalitatea în care tribunalul arbitral a analizat în fond raporturile juridice dintre părți, precum și probatoriile administrate, precum și dezlegările date de instanța arbitrală în fapt și în drept, fără a fi cazul unei încălcări a ordinii publice, a bunelor moravuri ori a dispozițiilor imperative ale legii.

Prin hotărârea recurată, prima instanță a analizat criticile formulate prin acțiunea în anulare, acestea primind o soluționare motivată, raportat la specificul acțiunii în anulare, precum și la dezlegările date prin hotărârea instanței arbitrale, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Modalitatea în care instanța arbitrală a interpretat voința părților materializată prin convenția obligatorie între părți și a stabilit răspunderea contractuală s-a apreciat în mod corect că nu se încadrează în ipotezele limitative ale motivului acțiunii în anulare de care s-a prevalat recurenta.

În acest sens, raporturile contractuale dintre părți, guvernate de principiul libertății de voință, vizează raporturi de ordin privat reglementate prin norme supletive, de la care părțile pot deroga, criticile aduse de recurentă nefiind înscrise în ipoteza încălcării dispozițiilor legale imperative, nefiind incidente nici dispozițiile de strictă interpretare ale art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că sentința recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată prin prisma criticilor formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) și art. 497 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 78 din 28 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 78 din 28 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 februarie 2021.