ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1208/2021

Ședința publică din data de 18 mai 2021

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de arbitrare, astfel cum a fost precizată și completată, înregistrată pe rolul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României la 8 ianuarie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. ȘI B. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A.:

- să se constate că reclamanta și-a îndeplinit obligațiile contractuale în mod corespunzător și, pe cale de consecință, că C. S.A. nu este îndreptățită la aplicarea de penalități de întârziere în valoare de 3.834.957,79 RON și nici la executarea scrisorii de garanție seria x nr. x emisă la 09.05.2014;

- obligarea pârâtei C. S.A. la plata sumei de 4.150.789,75 RON plus T.V.A., corespunzătoare lucrărilor și activităților suplimentare efectuate de reclamantă în vederea finalizării proiectului, în principal în baza răspunderii civile contractuale, iar, în subsidiar, în măsura în care se va aprecia că natura juridică a lucrărilor nu este contractuală, în temeiul îmbogățirii fără just temei;

- obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente debitului de la data de 11 octombrie 2016 și până la achitarea integrală;

- anularea în tot a documentului constatator nr. x din 18 decembrie 2017 emis de pârâtă;

- obligarea pârâtei la emiterea unui nou certificat constatator care să ateste îndeplinirea obligațiilor contractuale de către reclamantă, conform dispozițiilor legale și conform situației faptice existente pe parcursul derulării contractului, precum și suspendarea executării documentului constatator nr. x din 18 decembrie 2017 până la soluționarea definitivă a cauzei.

În drept, acțiunea arbitrală a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1170, art. 1270, art. 1345 și următoarele, art. 1516 C. civ., art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința arbitrală nr. 28 din 22 aprilie 2019 pronunțată în dosarul arbitral nr. 4/2018, Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României a admis în parte cererea de arbitrare, după cum urmează:

A admis în parte capătul 1 al cererii de arbitrare și, în consecință, a constatat că pârâta nu este îndreptățită la perceperea unor penalități în cuantum de 3.741.182,79 RON și nici la executarea garanției de bună execuție pentru suma de 3.741.182,79 RON.

A admis în parte capătul 2 al cererii de arbitrare și, în consecință, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 4.122.146 RON plus T.V.A., cu titlu de lucrări și activități suplimentare;

A respins capătul subsidiar de cerere întemeiat pe îmbogățirea fără justă cauză ca rămas fără obiect și a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei cu privire la capătul subsidiar de cerere întemeiat pe îmbogățirea fără justă cauză ca rămasă fără obiect.

A constatat nulitatea Documentului Constatator nr. x din 18 decembrie 2017 și a obligat pârâta să emită unui nou Document constatator, care să ateste îndeplinirea obligațiilor contractuale în măsura reținută prin hotărâre și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 247.456,50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă la 3 iunie 2019, sub nr. x/2019, C. S.A. a solicitat anularea hotărârii arbitrale și respingerea cererii de obligare a C. S.A. de a plăti reclamantei A. ȘI B. S.A. suma de 4.122.146 RON plus T.V.A., cu titlu de lucrări și activități suplimentare.

În drept, acțiunea în anulare a hotărârii arbitrale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. g) și h) C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 86F din 15 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins acțiunea în anulare a hotărârii arbitrale nr. 28 din 22 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul arbitral nr. 4/2018, ca nefondată.

Împotriva sentinței primei instanțe, C. S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate, admiterea acțiunii în anularea sentinței arbitrale nr. 28 din 22 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul arbitral nr. 4/2018, anularea hotărârii arbitrale în partea privind obligarea pârâtei C. S.A. de a plăti reclamantei A. și B. S.A. suma de 4.122.146 RON plus T.V.A., cu titlu de lucrări și activități suplimentare și trimiterea spre rejudecare tribunalului arbitral a capătului 2 al cererii de arbitrare având ca obiect obligarea la plata lucrărilor suplimentare, cu cheltuieli de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 613 alin. (4) cu referire la art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ.

După expunerea obiectului sesizării instanței arbitrale, a soluției tribunalului arbitral, a motivelor esențiale care au stat la baza formulării cererii de anulare a hotărârii arbitrale și a sentinței recurate, autoarea recursului a procedat la dezvoltarea motivelor de nelegalitate invocate.

I. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține că instanța a stabilit greșit obiectul apărărilor formulate de C. S.A. și, în consecință, nu le-a mai analizat, astfel că motivarea respingerii motivului de anulare întemeiat pe art. 608 alin. (1) lit. g) și h) C. proc. civ., în referire la neîndeplinirea condițiilor de sesizare a arbitrajului încalcă art. 425 C. proc. civ., situație ce atrage incidența art. 175 C. proc. civ. și nulitatea sentinței astfel pronunțate.

În susținerea criticii formulate, recurenta reproduce anumite pasaje din considerentele deciziei recurate, arătând că, pentru a sesiza arbitrajul, trebuie îndeplinită condiția prealabilă constând în existența unei dispute având ca obiect dreptul Antreprenorului la o plată.

În esență, se arată că, în sistemul contractelor FIDIC, "disputa" nu se confundă cu simpla pretenție, cerere, revendicare formulată de o parte și adresată celeilalte părți sau Inginerului și, a fortiori, nici cu evenimentul sau faptul care dă naștere unei pretenții, cereri, revendicări, astfel încât, doar existența unui conflict deschide calea procedurii arbitrale.

Totodată, autoarea recursului susține că, pe parcursul arbitrajului, a formulat apărări legate de caracterul incert al dreptului reclamantei de a sesiza tribunalul arbitral cu disputa având ca obiect pretenția de plată a contravalorii unor lucrări suplimentare, motiv pentru care apare ca eronată motivarea Curții de Apel în sensul că, în niciun moment al disputei arbitrale, C. S.A. nu a adus în discuție, nu a formulat apărări și nu a învestit tribunalul arbitral cu cercetarea aspectelor ce privesc lipsa unor documente justificative ale lucrărilor suplimentare ori lipsa altor documente decât cele cunoscute la momentul recepției.

În cele ce urmează, recurenta prezintă înțelesul noțiunii de "Situație de Lucrări" în sistemul contractelor FIDIC, făcând trimitere atât la definiția din sub-clauza 1.1.4.12, cât și la subclauza 14.3 pentru a arăta că, în Situațiile de Lucrări atașate, nu se regăsesc aceste cantități de lucrări, ceea ce înseamnă că lucrările nu sunt declarate ca executate, cerute la plată și nu au documente justificative.

Totodată, a redat ceea ce tribunalul arbitral a reținut în privința modalității de actualizare a Prețului Contractului - Modificarea - și etapele pe care aceasta le presupune, precum și argumentele pentru care același tribunal arbitral a constatat inexistența vreunui impediment legal sau contractual de a analiza fondul dreptului asupra sumelor pretinse.

Față de cele reținute de Tribunalul arbitral, autoarea recursului susține că, în realitate, Inginerul nu a respins plata unor Lucrări real executate, ci s-a rezumat la a afirma că evaluează ca fiind fără costuri suplimentare Instrucțiunea de a executa unele Modificări, considerând că era îndeplinită condiția de sesizare a arbitrajului și era arbitrabilă disputa având ca obiect împrejurarea dacă sunt sau nu cu costuri suplimentare lucrări la care s-au dispus modificări față de proiectul inițial.

Totodată, în opinia recurentei, împrejurarea că Inginerul a măsurat și evaluat o Instrucțiune de Modificare nu echivalează cu Măsurarea și Evaluarea Lucrărilor, singura aptă să modifice Prețul Contractului ca valoare datorată Antreprenorului pentru lucrări real executate.

Se mai arată că Măsurarea și Evaluarea în mod greșit a Instrucțiunii de Modificare constituie condiția prealabilă sesizării arbitrajului pentru a se stabili Măsurarea și Evaluarea corectă a Instrucțiunii de Modificare și că această împrejurare nu constituie condiția prealabilă sesizării Tribunalului Arbitral pentru a se stabili obligația de plată pentru Lucrările Modificate, deoarece aceasta din urmă depinde de executarea reală a lucrărilor Modificate (cantitativ și calitativ), Instrucțiunea nefiind decât estimativă în ceea ce privește cantități și valori.

Așadar, recurenta apreciază ca fiind îndeplinită condiția prealabilă sesizării arbitrajului doar cu privire la obiectul Modului de Soluționare nr. 1367/11.10.2016/LB/CL2B, anume dreptul Antreprenorului de a fi plătit pentru executarea Modificării (costuri ce ar putea fi datorate pentru lucrările real executate), iar nu și cu privire la stabilirea obligației de plată a lucrărilor real executate (în speță, lipsind condiții elementare pentru stabilirea prețului, cum ar fi dovada cantităților real executate și documentele de execuție și de calitate pentru acestea).

Astfel, în opinia recurentei, condiția prealabilă sesizării arbitrajului pentru stabilirea obligației de plată presupunea ca Antreprenorul să solicite plata unor lucrări real executate, iar inginerul să o respingă (respingerea fiind tot un Mod de Soluționare) fie pentru cantitatea, fie pentru calitatea lucrărilor real executate, ceea ce nu se verifică în speță, așa cum recurenta susține că a dovedit, făcând trimitere la Situațiile de Lucrări atașate acțiunii în anulare și la expertiza tehnică M.L.P.A.T. efectuată în cursul procedurii de recepție.

Totodată, considerând că părțile nu au înțeles să renunțe la justiția statală în orice condiții, ci doar dacă este îndeplinită condiția prealabilă constând în existența unui Mod de Soluționare al Inginerului care să tranșeze disputa cu care este sesizat arbitrajul, iar nu un Mod de Soluționare oarecare, recurenta susține că, în lipsa vreunui Mod de Soluționare pentru prețul lucrărilor real executate, nu era îndeplinită condiția prealabilă pentru sesizarea arbitrajului cu disputa ce vizează contraprestația pentru lucrările executate, ceea ce a condus la o violare a ordinii publice.

În consecință, apreciază ca fiind greșită motivarea Curții de Apel în sensul că nerespectarea procedurii prealabile obligatorii contractuale nu poate fi circumscrisă noțiunii de ordine publică deoarece, derogarea convențională de la art. 21 din Constituție, care face parte din ordinea publică, a fost condiționată, refuzul de a verifica îndeplinirea condiției care permite această derogare constituind în sine o violare a ordinii publice, iar condiția pentru sesizarea arbitrajului cu disputa în cauză nu era îndeplinită, astfel încât, neexistând dreptul la acțiune, aspect care face parte din ordinea publică și care a fost încălcat, nerespectarea condiției se sancționează cu prematuritatea ori inadmisibilitatea.

Prin urmare, recurenta consideră că stabilirea greșită a obiectul apărărilor în arbitraj, cu consecința unei motivări în consecință a sentinței recurate, încalcă art. 425 lit. b) din C. proc. civ. și aduce C. S.A. o vătămare care, față de dispozițiile art. 175 C. proc. civ., nu poate fi înlăturată decât prin desființarea sentinței astfel pronunțate.

II. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de anulare a încălcat dispozițiile imperative ale Legii nr. 10/1995 și ale Codul fiscal, redând, pentru început, anumite pasaje din considerentele deciziei recurate, apreciate ca relevante.

Cu titlu de principiu, recurenta subliniază că, pentru admisibilitatea motivului de anulare constând în încălcarea unei dispoziții imperative, art. 608 lit. h) din C. proc. civ. nu impune cerința ca dispoziția imperativă evocată să fi fost indicată în cursul arbitrajului.

Astfel, în opinia autoarei recursului, este eronată motivarea Curții de Apel care a reținut faptul că, în niciun moment al disputei arbitrale, C. S.A. nu a adus în discuție, nu a formulat apărări și nu a învestit tribunalul arbitral cu cercetarea aspectelor ce privesc lipsa unor documente justificative ale lucrărilor suplimentare ori lipsa altor documente decât cele cunoscute la momentul recepției, în condițiile în care, față de prevederile Sub-Clauzei 14.3 având ca denumire marginală "Prezentarea Situațiilor Interimare de Lucrări", apărarea conform căreia, în Situațiile de Lucrări nu se regăsesc aceste cantități de lucrări se traduce prin aceea că lucrările nu sunt declarate ca executate, cerute la plată și nu au documentele justificative.

În altă ordine de idei, recurenta afirmă că, în timp ce pentru majoritatea litigiilor arbitrabile născute din contracte numite nu se identifică dispoziții imperative ale legii, ce ar putea justifica acțiunea în anulare, situația este diferită pentru contractul de antrepriză.

Astfel, se arată că antrepriza pentru lucrări de construcții (reglementată de art. 1874 și următoarele din C. civ.) este supusă și dispozițiilor cu caracter imperativ referitoare la disciplina și calitatea în construcții, sens în care recurenta citează dispoziții ale Legii nr. 10/1995 privind calitatea în construcții (art. 9 lit. h), art. 17, art. 23) și din Regulamentul de recepție a lucrărilor de construcții și instalații aferente acestora, aprobat prin H.G. nr. 273/1994 (Anexa 6 pct. 8), norme pe care le consideră imperative din maniera de redactare, din modul în care este prescrisă conduita părților, cât și din împrejurarea că încălcarea lor constituie contravenție.

Recurenta afirmă că, deși sentința arbitrală atacată stabilește obligația suplimentară de plată a sumei de 4.122.146 RON plus T.V.A., Procesul Verbal de Recepție la Terminarea Lucrărilor nr. x/04.12.2017 ce atestă o valoare însușită de Antreprenor în cuantum de 47.945.366,33 RON (TVA inclus) nu a fost anulat.

În consecință, se arată că recepția nu a avut ca obiect lucrările suplimentare, iar aceste lucrări nu au fost certificate a fi fost executate.

Recurenta susține că, potrivit dispozițiilor imperative evocate, lucrările real executate sunt acele lucrări ce se regăsesc în capitolul B al cărții tehnice, documentele referitoare la execuție din capitolul B al cărții tehnice, pe care Antreprenorul avea obligația să le întocmească (și în lipsa cărora nu poate obține autorizarea continuării lucrărilor în faze determinante până la recepție și nu se poate verifica nici cantitatea și nici calitatea lucrărilor) fiind cele care stau la baza nașterii obligației de plată a lucrărilor.

Totodată, recurenta susține că, prin Situațiile de Lucrări atașate acțiunii în anulare, a dovedit că Antreprenorul nu a prezentat documentele de execuție și de calitate ale lucrărilor suplimentare.

Prin urmare, recurenta consideră că Instanța de anulare a încălcat normele imperative evocate atunci când a respins acțiunea în anulare a sentinței arbitrale în partea privind obligarea C. S.A. la plata lucrărilor suplimentare, deoarece lipsesc atât documentele care atestă executarea lucrărilor suplimentare, cât și documentele privind calitatea lucrărilor pretins executate suplimentar.

Pe planul dreptului fiscal, se arată că art. 281 alin. (7) și art. 319 Codul fiscal impun Antreprenorului să emită o factură la data la care sunt emise situații de lucrări pe bază cărora se stabilesc serviciile efectuate sau, după caz, în funcție de prevederile contractuale, la data acceptării acestora de către beneficiari.

Recurenta afirmă că dispozițiile indicate ale Codul fiscal sunt imperative și reprezintă o transpunere a ordinii publice economice unionale (Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată).

Considerând că obligația legală imperativă de a emite o factură este prevăzută independent de modul în care s-a derulat contractul, fiind condiționată numai de împrejurarea ca bunurile și serviciile să fie utilizate în scopul operațiunilor taxabile ale unei persoane impozabile, recurenta conchide prin a arăta că Instanța de anulare a încălcat următoarele texte de lege:

- art. 281 alin. (7) Codul fiscal atunci când a a respins acțiunea în anulare sentinței arbitrale ce a stabilit plata lucrărilor, deși acestea, în lipsa unei situații de lucrări acceptate de beneficiar conform prevederilor contractuale, nu sunt considerate efectuate;

- art. 319 alin. (20) lit. c) și h) Codul fiscal atunci când a respins acțiunea în anulare a sentinței arbitrale ce a stabilit cuantumul obligației de plată cu titlu de contravaloare a lucrărilor, fără să existe o factură care să specifice data livrării bunurilor/prestării serviciilor și nici denumirea și cantitatea bunurilor livrate/denumirea serviciilor prestate;

- art. 319 alin. (20) lit. j) Codul fiscal atunci când a respins acțiunea în anulare a sentinței arbitrale ce a stabilit obligația de plată a unui T.V.A., fără să existe o factură care să indice cota de taxă aplicată și suma taxei colectate.

În încheiere, recurenta atrage atenția asupra faptului că obiectul criticii referitoare la neemiterea facturii este circumscris dispozitivului, care obligă la plata unei sumei de bani plus T.V.A., arătând, totodată, că nu a susținut inexistenta caracterului cert al unei creanțe decurgând din executarea unui contract în absenta unei facturi, ci faptul că, în lipsa facturii, suma reprezentând T.V.A. (și care nu este o creanță decurgând din executarea unui contract, ci o taxă) nu poate fi exigibilă.

Mai mult, recurenta afirmă că argumentul Curții de Apel susține motivul de anulare, în sensul că se încalcă dispozițiile fiscale evocate atunci când dispozitivul sentinței arbitrale obligă și la plata T.V.A., în lipsa facturii.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei A. ȘI B. S.A. la 16 martie 2020.

La 15 aprilie 2020, intimata a depus întâmpinare, cu respectarea termenului legal, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de lege, solicitând, în principal, admiterea excepției nulității recursului și, pe cale de consecință, să se constate ca fiind nul recursul declarat de C. S.A., în integralitate sau parțial, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

La 27 aprilie 2020, întâmpinarea a fost comunicată recurentei, care, la 7 mai 2020, a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepției nulității recursului.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 6 octombrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Față de raportul comunicat, la 29 octombrie 2020, intimata A. ȘI B. S.R.L. a formulat punct de vedere, solicitând admiterea excepției nulității recursului, iar, în subsidiar, în măsura în care instanța va trece peste argumentele privind nulitatea recursului, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Tot la 29 octombrie 2020, recurenta C. S.A. a formulat punct de vedere la raport, prin care a arătat că achiesează la concluziile raportului, cu excepția aprecierii raportorului asupra criticii realizate omisso medio privind încălcarea Codul fiscal în ceea ce privește neemiterea unei facturi. Recurenta a susținut că respectiva critică nu a fost invocată pentru prima dată în recurs și poate fi primită.

Prin încheierea completului de filtru din 23 martie 2021, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, invocată de intimată prin întâmpinare și a admis în principiu recursul declarat de recurenta C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 86F din 5 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, stabilind termen de judecată la 18 mai 2021, ora 10

00

în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

La termenul de judecată din 18 mai 2021, atât intimata A. și B. S.R.L. - în insolvență, reprezentată prin administrator special D., cât și recurenta C. S.A. au depus concluzii scrise.

Analizând recursul prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Motivele care pot întemeia o acțiune în anulare sunt expres și limitativ prevăzute de lege (art. 608 din C. proc. civ.), fiind, ca atare, de strictă interpretare și deci fără posibilitatea de a fi extinse pe cale de analogie. Acestea vizează condiții de regularitate a hotărârii arbitrale în raport cu înțelegerea părților concretizată în convenția arbitrală și cauze de nelegalitate expres stabilite, fără a putea fi valorificate motive referitoare la situația de fapt, probele administrate, aspecte de temeinicie.

În mod corespunzător, pe calea recursului, cenzura de legalitate nu poate privi decât modalitatea în care s-a dat dezlegare motivelor acțiunii în anulare.

Recurenta a criticat, într-un prim motiv de recurs, faptul că instanța de anulare a stabilit greșit obiectul apărărilor formulate de C. S.A. și, în consecință, nu le-a mai analizat, astfel încât, în opinia recurentei, motivarea respingerii motivului de anulare întemeiat pe art. 608 alin. (1) lit. g) și h) din C. proc. civ., în referire la neîndeplinirea condițiilor de sesizare a arbitrajului, încalcă art. 425 C. proc. civ.

Apărările de care face vorbire recurenta sunt, de fapt, apărări ce țin de fondul litigiului și care nu au putut fi circumscrise motivelor invocate în fața instanței.

Mai mult, prin aceste critici, recurenta reia motivele invocate prin acțiunea în anulare, însă, procedând în această manieră recurenta a ignorat faptul că toate aceste susțineri au primit un răspuns specific din partea primei instanțe, iar motivele de recurs ar fi trebuit raportate la considerentele hotărârii atacate, pentru a răspunde exigențelor acestei căi extraordinare de atac în reformare.

Așa fiind, nu poate fi subscrisă criticii de nemotivare a hotărârii, împrejurarea că prima instanță nu a analizat toate susținerile formulate de autoarea prezentului demers judiciar prin acțiunea în anulare. Aceasta întrucât motivele de desființare a unei hotărâri arbitrale sunt cele exclusiv și exhaustiv prezentate de art. 608 alin. (1) C. proc. civ. și nu pot fi extinse, prin analogie la alte situații, după cum nu pot repune în discuție aspecte de temeinicie, de analiză a probatoriului.

Instanța de recurs constată că ceea ce prima instanță a reținut, în realitate, este doar faptul că argumentele invocate de C. S.A. nu se încadrează în motivele de desființare a hotărârii arbitrale prevăzute de art. 608 alin. (1) lit. g), h) C. proc. civ., ci presupun un control de temeinicie a acestei hotărâri.

În acord cu cele reținute de prima instanță, Înalta Curte constată că, în realitate, recurenta solicită o reapreciere a materialului probator administrat. Așadar, în mod corect a statuat curtea de apel că aspectele invocate nu țin de ordinea publică de drept material sau procesual, care se impun a fi cercetate pe calea acțiunii în anulare, prevăzute de art. 608 alin. (1) lit. h), iar) prin cererea de recurs nu s-a formulat nici un argument de natură să combată concluzia primei instanțe.

Constatând, așadar, că nu este incident niciunul din motivele de casare invocate de recurentă, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta recurenta C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 86F din 5 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Cu privire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimata A. ȘI B. S.A., Înalta Curte reține că factura seria x nr. x din 19 noiembrie 2019 în sumă de 85.196,27 ron nu poate face dovada cheltuielilor de judecată aferente etapei procesuale a recursului, aceasta fiind emisă cu mult înainte de declararea căii extraordinare de atac. Pe cale de consecință, va respinge, ca nedovedită, cererea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 86F din 5 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Respinge cererea formulată de intimata A. ȘI B. S.A. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 mai 2021.