ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2390/2021

Ședința publică din data de 10 noiembrie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată 28 aprilie 2017 pe rolul Tribunalului Mureș, sub număr de dosar x/2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., obligarea societății pârâte la plata sumei de 385.759,15 RON, reprezentând despăgubiri contractuale (sumele achitate către pârâtă până la momentul pi rasirii șantierului) conform art. 6.2. teza I. din Contractul de execuție lucrări nr. x/30.10.2015, încheiat între părți; obligarea societății pârâte la plata sumei de 73.985,672 RON, reprezentând despăgubiri contractuale (10% din suma de 739.856,72 RON) conform art. 6.2. teza II. din Contractul de execuție lucrări nr. x/30.10.2015, încheiat între părți, respectiv actele adiționale nr. 1-3; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1543 din 20 decembrie 2018 pronunțată de Tribunalul Mureș, în dosarul nr. x/2017, s-a respins excepția lipsei de interes invocată de pârâtă prin întâmpinare și s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.; s-a respins cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. S.R.L. a declarat apel, prin care a solicitat schimbarea sentinței atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, cu obligarea intimatei pârâtă la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 593/A din 21 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă, a fost respins apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1543 din 20.12.2018 pronunțată de Tribunalul Mureș, în dosarul nr. x/2017.

Reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs împotriva decizie nr. 593/A din 21 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului.

După o amplă prezentare a relațiilor contractuale dintre părți, născute în urma încheierii contractului de execuție lucrări nr. x din 30.10.2015 și reluarea conținutului cererii de chemare în judecată, al cererii de apel, precum și al considerentelor reținute de instanțele de fond și a motivelor de apel, recurenta critică hotărârea atacată, susținând, în esență, încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., argumente pe care le subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

In opinia recurentei, considerentele hotărârii atacate constituie o copie aproape fidelă a considerentelor hotărârii primei instanțe, fără să se fi procedat la o analiză a criticilor reclamantei de apel și a probelor administrate în fața Tribunalului Mureș.

O dovadă clară în susținerea acestei afirmații este faptul că instanța de fond și de apel fac trimitere la corespondența electronică dintre părți, din decembrie 2016, fără a lua în considerare întregul conținut al e-mailurilor expediate de reprezentanții celor două societăți.

Astfel, instanța de fond și de apel se referă la e-mailul intimatei-pârâte prin care notifică cu privire la finalizarea lucrărilor și necesitatea efectuării recepției la terminarea lucrărilor, fără a observa conținutul răspunsului reprezentantului legal al reclamantei. Precizează că a solicitat părții adverse să îi transmită "toate documentele care lipsesc de la cartea construcției, și pe care va trebui să le întocmim să fie completă (declarații, certificate, procese-verbale, dosar foto etc. (în acest sens a se vedea e-mail expediat de reclamantă la 22.12.2016, ora 14:17). Aceste documente nu au fost transmise reclamantei niciodată.

De asemenea, Notificarea nr. x/01.09.2016, transmisă de intimată prin e-mail, constituie dovadă clară în sensul refuzului acesteia de a finaliza lucrările.

Amintește că motivarea hotărârilor judecătorești se impune din perspectiva dreptului la un proces echitabil, întrucât numai pe această cale se poate verifica maniera în care, în circumstanțele concrete ale cauzei, a fost soluționat procesul. Exigența motivării este esențială în administrarea adecvată a justiției, în condițiile în care considerentele reprezintă partea cea mai întinsă a hotărârii, locul în care se indică motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței.

In cadrul dreptului la un proces echitabil se analizează și dreptul oricărei părți în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanței observațiile, argumentele și mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul fiecărei părți ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv. Cu privire la aceste aspecte, obligația instanței de motivare a deciziilor sale este singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea lor.

Aceeași concluzie se desprinde și din jurisprudența deja consacrată a Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil.

Motivarea este, așadar, un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanță superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigența a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Pe de altă parte, nemotivarea unei hotărâri judecătorești echivalează practic cu soluționarea procesului fără a intra în fondul acțiunii, de natură să justifice casarea cu trimitere spre rejudecare, în temeiul prevederilor art. 498 alin. (2) C. proc. civ.

In ceea ce privește incidența motivului de alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., consideră că cu încălcarea (chiar ignorarea) normelor materiale în domeniul obligativității clauzelor contractuale și în ceea ce privește recepția lucrărilor.

Astfel cum a arătat și în cuprinsul apelului (dar și în cadrul acțiunii inițiate), prin raportare la dispozițiile art. 1270 C. civ., obligațiile contractuale asumate au efect de lege între părți, obligații care nu au fost respectate de către partea adversă.

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului.

Prin încheierea de ședință din 22 septembrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenta a depus punct de vedere la raport, prin care a susținut cu recursul este admisibil.

În cauză, s-a stabilit termen pentru examinarea admisibilității în principiu a recursului la data de 10 noiembrie 2021.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, urmează a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Conform dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Alin. (3) al aceluiași articol stipulează că mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul formulează critici de nelegalitate ale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, iar autorul acestuia trebuie să invoce motivele în tiparele prestabilite de lege.

Se constată că recurenta-reclamantă a indicat formal în susținerea recursului dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate.

Întreaga construcție a recursului vizează o succesiune de fapte, afirmații și aspecte teoretice, parte dintre acestea referitoare la obligația de motivare a hotărârii și dreptul la un proces echitabil, cererea de recurs nefiind însă structurată din punct de vedere juridic, în așa fel încât să se poată reține, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs.

Sub aspectul nemotivării deciziei atacate și a faptului că instanța de apel s-ar fi limitat la a relua, fidel, considerentele sentinței primei instanțe, recurenta-reclamantă arată:

"O dovadă clară în susținerea acestei afirmații este faptul că instanța de fond și de apel fac trimitere la corespondența electronică dintre părți, din decembrie 2016, fără a lua în considerare întregul conținut al e-mailurilor expediate de reprezentanții celor două societăți."

Astfel, recurenta - pârâtă subsumează motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., critici privitoare la modalitatea în care instanțele de fond au apreciat și valorificat probe administrate în cauză, susțineri ce nu pot face obiect de analiza în recurs, pentru că aceasta ar presupune reaprecierea probatoriului și o nouă judecata pe fond a cauzei.

De asemenea, recurenta-reclamantă a invocat doar formal nesocotirea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1270 C. civ., privind forța obligatorie a contractului, pentru că, în realitate, argumentul invocat de către recurenta-reclamantă în cererea de recurs reflectă nemulțumirea acesteia referitoare la modul în care Curtea de Apel București a interpretat clauzele contractuale și a soluționat pe fond cauza, aspecte de netemeinicie a hotărârii atacate care excedează controlului instanței de recurs.

În lipsa unei argumentații care să situeze criticile formulate în sfera temeiurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., exercitarea efectivă a controlului de legalitate de către instanța de recurs nu este posibilă, din cuprinsul susținerilor recurentei-reclamante neputând fi desprinse elemente relevante, care să permită verificarea legalității deciziei recurate.

Așa fiind, întrucât recurenta-reclamantă nu s-a conformat obligației reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul declarat de reclamanta A. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 593/A din 21 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 noiembrie 2021.