ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2572/2021

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2021

Deliberând asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secția Civilă la data de 11.04.2019, reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. S.A. ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 89.557,92 euro echivalentul în RON la data plății, conform contractului de vânzare nr. x/2017 și facturii nr. x/29.03.201 încheiat intre părți, precum și la plata de daune interese reprezentând dobânda legala asupra sumei datorate neachitată în termenul notificat și până la achitarea integrală a debitului precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 839/02.06.2020 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă, a fost respinsă cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. ca neîntemeiată, cererea pârâtei privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată fiind respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta A. S.R.L., prin care a solicitat admiterea apelului, modificarea în parte a sentinței atacate și, pe fond, admiterea în totalitate a acțiunii și, în consecință, obligarea pârâtei B. la plata sumei de 89.557,92 euro, echivalentul în RON la data plății, conform contractului de vânzare nr. x/2017 și facturii nr. x/29.03.2017 încheiate între părți, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate cu acest proces.

La 19 octombrie 2020, pârâta B. a formulat apel incident, prin care a solicitat modificarea sentinței civile nr. 839/02.06.2020 în parte, în sensul admiterii cererii sale de acordare a cheltuielilor de judecată, dovedite în etapa fondului, cu obligarea apelantei-reclamante și la plata cheltuielilor de judecata cauzate prin prezentul apel incident.

Prin decizia civilă nr. 18 din 13 ianuarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 839 din 2 iunie 2020, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu apelanta-pârâtă B., ca nefondat.

Prin aceeași decizie, a fost admis apelul incident formulat de apelanta-pârâtă B. împotriva sentinței civile nr. 839 din 2 iunie 2020, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu apelanta-reclamantă A. S.R.L.., a fost schimbată în parte sentința civilă apelată în sensul că a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 14.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în fond. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate. A fost obligată apelanta-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel.

În termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 18 din 13 ianuarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

În argumentarea recursului, reclamanta A. S.R.L. a arătat că a fost contactată, pe e-mail, de dl. C., în numele și pe seama pârâtei, care a solicitat o ofertă de preț pentru două produse.

La 28.03.2017, tot pe e-mail, cu antetul și stampila acestei societăți, a primit comanda nr. x pentru 17 paleți ciocolata cu migdale și 16 paleți ciocolată cu alune.

Ca dovadă a existenței acestei companii, s-a anexat un extras de la registrul comerțului, pe care l-a verificat cu ajutorul aplicației VIES, iar datele furnizate coincideau.

Societate pârâtă exista, a emis bon de comandă pe e-mail, iar o simplă căutare pe google search pentru adresa de e-mail "info@kremlindistribution.fr" dovedește că pe prima pagina apar informații despre societatea pârâtă.

Recurenta invocă faptul că în cazul contractului dedus judecății se aplică Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri încheiata la Viena la data de 11 aprilie 1980, care a fost adoptată de Romania prin Legea nr. 24/1991 pentru aderarea României la Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri.

Potrivit art. 8 alin. (3) din acest act:

"Pentru determinarea intenției unei părți sau a ceea ce ar fi înțeles o persoană rezonabilă, trebuie să se țină seama de circumstanțele pertinente, îndeosebi de negocierile care au putut avea loc între părți, de obișnuințele care s-au stabilit intre ele, de uzanțe și de întreg comportamentul ulterior al părților.", iar art. 23 statuează că respectivul contract este încheiat în momentul în care acceptarea unei oferte produce efecte în conformitate cu dispozițiile prezentei convenții.

Or, în cazul de față, susține recurenta, acceptarea ofertei a reprezentat-o bonul de comandă emis și comunicat societății apelante, astfel ca nu se poate vorbi despre inexistenta acestui contract.

Marfa a fost livrată conform solicitării și comenzii emise sub aceeași semnătură.

Potrivit art. 11 din Convenția Națiunilor Unite din 11.04.1980:

"Contractul de vânzare nu trebuie să fie încheiat, nici constatat în scris și nu este supus nici unei ale condiții de formă. El poate fi probat prin orice mijloace, inclusiv prin martori."

Or, instanța de fond, în mod greșit a apreciat că nu ar exista dovada existenței contractului, deși din întreaga corespondență electronică rezultă în mod indubitabil existența acestui contract.

Pârâta neagă existența contractului, motivat de faptul că nu ar fi fost semnat de D., dar nu face în niciun fel dovada că deține alte contracte, încheiate cu alți furnizori de produse de acest gen, semnate de D. sau că C. nu a fost în lunile martie și aprilie 2017 unul dintre colaboratorii externi ai societății pârâte.

Din corespondența purtată cu societatea E., din Polonia, societate pe care pârâta o identifică în plângerea formulată la poliția franceză, rezultă că aceeași persoană, C., a încheiat contractul în numele și pe seama societății B..

De asemenea, apelanta-reclamantă a arătat că, pe perioada încheierii contractului, se afla în derularea unui contract cu COMPAGNIE FRANÇAISE D'ASSURANCE POUR LE COMERCE EXTERIEUR S.A. F. ce avea ca obiect servicii de asigurare a creditului, aplicabil vânzărilor pe care societatea le realiza în legătură cu activitatea. Anterior semnării contractului a solicitat acestei societăți să acorde limita de credit, iar F. a aprobat apreciind că acest contract este unul serios și că pot garanta că societatea B. este de bună credință.

În vederea recuperării acestui debit, a solicitat F. să efectueze demersurile la 23.05.2017, iar la 03.08.2017 F. i-a comunicat că ar fi fost înregistrată de către pârâtă o plângere la poliție, a cărei copie a fost depusă la dosarul cauzei.

Din această așa-zisă sesizare nu rezultă sub nicio formă inexistența contractului, simpla depunere a unei sesizări neconstituind vreo dovadă că marfa nu ar fi fost comandată, contractată și primită de pârâtă, însă rezultă foarte clar că pârâta a mai depus plângere în legătură cu alte comenzi, de la societatea E. societate din Polonia.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că declarațiile domnilor D. și C. nu au fost date în fața unei entități cu drept de a autentifica susținerile acestora, ci sunt simple înscrisuri sub semnătură. De asemenea, dl. G. susține că în anul 2019 nu exista nicio persoană cu numele C. în cadrul acestei societăți, deci este foarte posibil ca în 2017 sa fi fost angajat al acestei societăți.

Din adresa H. rezultă că această societate nu a creat nicio adresă de email pentru C., cu terminația @H..fr, însă nu de pe această adresă a fost contactată. D. susține că nu a fost niciodată angajată o persoană cu numele C. în cadrul societății, însă din celelalte înscrisuri, declarația I., rezultă că societatea pârâtă lucra și cu alți colaboratori, și că are posibilitatea de a obține adrese al căror nume de domeniu ar fi numele de domeniu @H..fr.

Ba mai mult, dl. D. nu atestă faptul că nu ar fi împuternicit niciodată pe cineva cu acest nume ca în numele și pe seama societății pârâte să facă o comandă, să încheie un contract, etc.

De altfel, dl. D. obișnuiește să împuternicească alte persoane ca, în numele și pe seama societății pârâte, să efectueze diferite acte de dispoziție, fără ca aceste împuterniciri să poată fi înscrise la registrul comerțului sau camera notarilor, în vederea verificării datei emiterii sau anulării acestora.

Interogarea bazei de date cu privire la domeniul "kremlindistribution.fr" este emisă la 22.07.2019 și se face mențiune doar că la acest moment ar fi liberă, dar nu se menționează dacă în martie sau aprilie 2017 erau libere.

Așa cum este tipizatul de CMR, pe acesta se face doar mențiunea privind semnătură și stampila beneficiarului, iar la beneficiar este identificată pârâta, însă, așa cum a subliniat reclamanta, înscrisul original se află la transportatorul J..

Cele două logo-uri, ale societăților H. și B. sunt diferite, practic deși se susține că societatea H. este centrala regionala de achiziții care funcționează sub sigla H., sigla acestei societăți/logo-ul acesteia diferă față de cel al societății B., chiar în ceea ce privește logo-ul cu "L".

Nici până în prezent societatea nu face precizări cu privire la stadiul plângerii sale de la poliție, deși din înscrisurile puse la dispoziție ar fi putut să fie efectuate mai multe verificări. Practic, pârâta, deși susține că i s-ar fi furat identitatea pentru a nu fi obligată la plata de despăgubiri aferente neexecutării contractului, nu a mai întreprins niciun alt demers în vederea prinderii și tragerii la răspundere a persoanei vinovate, dar nici nu face dovada că nu a colaborat niciodată cu aceasta persoană, nici personal nici prin interpuși.

La 29.03.2017 a fost emisă factura proformă nr. x, care a fost primită, pe e-mail, la 31.03.2017, conform semnăturii și ștampilei de pe aceasta.

La 07.04.2017 a fost semnat și stampilat contractul de către C. pentru această societate, împreună cu Anexa nr. 1 la acest contract, comunicate tot pe e-mail.

La 10.04.2017, sub antetul, stampila datată acestei societăți, semnătura fiind similară cu semnătura de pe contract și Anexa la contract, recurenta a primit autorizația ca marfa achiziționată să fie livrată de K. la x.

Această autorizare purta semnătură similară cu semnătura aflată pe contract și Anexa la Contract, pe factura proformă dar și pe CMR care confirmă recepția mărfii la 18 aprilie 2017.

În acest sens, la 12.04.2017 a fost emisă factura x/12.04.2017, care a însoțit marfa, alături de CMR, iar contractul a fost trimis prin L. către sediul pârâtei, care a refuzat primirea.

De altfel, din înscrisuri rezultă foarte clar aspectul că și firma de expediție a avut un astfel de contract încheiat prin e-mail.

Recurenta-reclamantă a invocat prevederile art. 1270 și ale art. 1530 C. civ., arătând că, deși aceasta și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contractul nr. x, pârâta refuză să efectueze plata.

Prejudiciul societății recurente este cert, fiind produs ca urmare a nerespectării obligațiilor contractuale ale paratei, iar asupra vinovăției pârâtei trebuie avute în vedere dispozițiile art. 1548 C. civ., potrivit cu care se instituie prezumția relativă de culpă în seama debitorului unei obligații prin simplul fapt al neexecutării.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ale Convenției Națiunilor Unite adoptată prin Legea nr. 24/1991 și toate celelalte dispoziții legale invocate în prezenta cauză.

Intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat, în esență, admiterea recursului, reiterând motivele din cuprinsul cererii de recurs.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă A. S.R.L. din perspectiva criticilor indicate, astfel cum acestea au fost circumscrise temeiului de drept invocat (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), reține inexistența motivelor de nelegalitate, în raport de reglementarea cuprinsă în art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Se constată că, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecății nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei din apel, care face obiectul recursului, ceea ce ar fi presupus indicarea punctuală de către recurentă a motivelor de nelegalitate, prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele folosite de instanța de control judiciar în fundamentarea acesteia.

În susținerea recursului au fost invocate formal dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a se arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textului de lege indicat, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menționat.

Se observă că recurenta a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanța de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată în raport de stabilirea situației de fapt reținută în cauză.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, la modalitatea în care au fost administrate și analizate probele, precum și succinta relatare a situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs, soluționând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale.

Faptul că se indică anumite dispoziții legale (ex: art. 8 alin. (3), art. 11, art. 23 din Convenția Națiunilor Unite; art. 1270, art. 1530, art. 1548 C. civ. etc.), fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

Așa fiind, motivul de nelegalitate instituit de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. a fost invocat cu scopul de a repune în discuție probele și de a restabili situația de fapt, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

De altfel, în privința recursului dedus judecății ne aflăm în fața unei duplicări a susținerilor din cuprinsul cererii de apel, mărturie fiind similitudinea dintre cererea de recurs și cererea de apel, formulate de aceeași parte în cauză. Aceleași motive au fost deduse Curții de Apel București spre judecată și sunt acum readuse în discuție în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu ignorarea instituției recursului.

Simpla reiterare în cererea de recurs a susținerilor din cuprinsul cererii de apel, fără a se arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, nu întrunește cerința ce se cere a fi îndeplinită.

În considerarea celor ce preced, constatând că argumentele recurentei nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 18 din 13 ianuarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de față și în raport de solicitarea intimatei B. privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentei-reclamante A. S.R.L. la plata sumei de 2600 euro cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă B., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 18 din 13 ianuarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata sumei de 2600 euro cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 noiembrie 2021.