ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2118/2024

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere aferente debitului principal, conform ratei dobânzii penalizatoare aplicabile între profesioniști, plus trei puncte procentuale, începând cu data introducerii acțiunii și până la plata efectivă a debitului, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1.170, art. 1.270, art. 1.272, art. 1.350 și ale art. 1.548 C. civ.

Prin încheierea din 26 iunie 2017, Tribunalul Ilfov, secția Civilă a calificat cererea de intervenție formulată de pârâtă ca fiind o cerere de chemare în judecată a altei persoane, în temeiul dispozițiilor art. 68 C. proc. civ., după ce a ridicat, din oficiu, excepția tardivității cererii incidentale, a admis această excepție și a respins cererea ca atare.

Prin sentința civilă nr. 2097/2017 din 27 iulie 2017, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă, a fost admisă cererea de chemare în judecată, pârâta fiind obligată să plătească reclamantei suma de 843.229,53 RON, reprezentând despăgubiri contractuale, precum și suma de 348.577 RON, reprezentând penalități contractuale aferente debitului principal, calculate de la 1 octombrie 2013 până la 25 noiembrie 2016, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare, în continuare, calculată la debitul principal, conform art. 3 alin. (2

1

) din O.G. nr. 13/2001, plus trei puncte procentuale, până la achitarea efectivă a debitului.

Prin decizia civilă nr. 2097/A/2018 din 24 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat împotriva încheierii din 26 iunie 2017 și s-a admis apelul formulat împotriva sentinței primei instanțe, care a fost anulată, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin decizia nr. 551 din 5 martie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a fost respins recursul, ca nefondat.

Prin sentința civilă nr. 607 din 22 februarie 2021, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă, a fost admisă în parte acțiunea introductivă, pârâta fiind obligată la plata către reclamantă a sumei de 322.605 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate.

A fost respinsă cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata diferenței în cuantum de 520.624,53 RON, ca neîntemeiată.

De asemenea, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei penalități contractuale, reprezentând dobânda legală penalizatoare, calculată conform art. 3 alin. (2

1

) din O.G. nr. 13/2001, plus trei puncte procentuale, aferente debitului principal în cuantum de 322.605 RON, calculate de la 1 octombrie 2013 până la data achitării efective a debitului.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.924 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată proporționale pretențiilor admise.

Prin încheierea din 21 februarie 2022 a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de lămurire a hotărârii formulată de pârâtă, care a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1784 din 22 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă au fost respinse apelurile declarate în cauză, ca nefondate.

Prin decizia nr. 1855 din 4 octombrie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, au fost admise recursurile în sensul casării deciziei atacate, cauza fiind trimisă spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Prin decizia nr. 1031/2023 din 26 iunie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-au respins apelurile reclamantei și pârâtei, ca nefondate.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. s-a susținut nesocotirea dispozițiilor art. 501 alin. (1) din același cod.

A arătat recurenta că, potrivit deciziei din recurs pronunțate în ciclul procesual anterior, în rejudecare, instanța de apel ar fi trebuit să țină cont de faptul că simpla existență a unor facturi nu reprezintă o probă a debitului, urmând să aprecieze probele în ansamblu, mai ales probele depuse de către pârâtă, din care rezulta faptul că pretinsul creditor nu și-a îndeplinit obligația, cu consecința că factura nu reprezintă o dovadă a unui debit corect revendicat.

Potrivit recurentei, instanța de apel a ignorat efectele pe care le produc dezlegările jurisdicționale în interiorul aceluiași proces, statuările definitive impunându-se, deopotrivă, părților și instanțelor ulterioare, ce nu pot trece peste efectele judecății anterioare, în cadrul căreia s-a tranșat un aspect al litigiului.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. s-a invocat nemotivarea hotărârii sub aspectul susținerilor pârâtei cu privire la caracterul nedatorat al sumei pretinse, aceasta fiind contestată imediat ce reclamanta a emis facturile și le-a transmis împreună cu instrucțiunile de plată, sens în care a făcut referire la probele administrate.

Potrivit recurentei, instanța de apel nu a înlăturat argumentat apărările pârâtei referitor la nerecunoașterea în totalitate a facturilor reclamantei, limitându-se la mențiunea că "nemulțumirea cu privire la soluție nu echivalează cu o motivare superficială".

A evocat recurenta dispozițiile art. 425 C. proc. civ. și ale art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. s-a susținut că, în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel București a admis apelul formulat de pârâtă, dosarul fiind trimis spre rejudecare primei instanțe, având în vedere că prima instanță și-a motivat soluția pe o pretinsă recunoaștere a debitului, deși susținerea pârâtei a fost constantă în sensul că "nu datorează și nu va datora în viitor nicio sumă de bani debitorului A.". Totodată, în acest dosar, instanța de apel a reținut că reclamanta este obligată să își dovedească pretențiile.

Or, în cauză, instanța de rejudecare, ignorând chestiunile deja tranșate, s-a pronunțat în sensul că facturile fiscale probează creanța reclamantei.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2.538 C. civ. potrivit cărora recunoașterea pretențiilor părții adverse trebuie să fie efectivă.

Astfel, în mod greșit instanța de apel a apreciat că pârâta, invocând compensarea, a recunoscut implicit caracterul cert al creanței, cu toate că aceasta a recunoscut doar în parte facturile, numai în ceea ce privește creanțele cuvenite subcontractorilor, care au fost achitate.

Dimpotrivă, în ceea ce privește cheltuielile de management pentru execuția domeniului său de lucrare, pretinse de reclamantă în mod direct, acestea nu au fost recunoscute.

Înainte de a se analiza compensația, instanța trebuia să verifice dacă ambele creanțe sunt certe. În ceea ce privește creanța pârâtei, instanța de apel a reținut că nu poate constata certitudinea acesteia, dat fiind că pârâta nu a formulat cerere reconvențională. Cu privire la creanța reclamantei, instanța de apel, aplicând greșit art. 2.538 C. civ., a constatat că aceasta este certă, ca urmare a emiterii facturii.

A mai susținut pârâta și aplicarea greșită a prevederilor art. 277 alin. (2) C. proc. civ. cu privire la înscrisurile întocmite de profesioniști, facturile fiscale emise de reclamantă neputând face dovadă împotriva pârâtei, cu atât mai mult cu cât acestor facturi nu le-au fost anexate situații de lucrări.

Sub un alt aspect, s-a invocat încălcarea prevederilor art. 1.953 C. civ. privitoare la asociere, arătându-se că, urmare a retragerii reclamantei din contract, cheltuielile asocierii constând în costurile cu managementul lucrărilor au fost înregistrate doar de pârâtă, care, în temeiul art. 34 Codul fiscal, le-a transmis reclamantei și a împărțit aceste cheltuieli potrivit cotelor stabilite de părți în acordul de asociere.

Deși, potrivit art. 34 din Codul fiscal, cheltuielile se transmit sub formă de decont, părțile au stabilit prin acordul de asociere să factureze, factura emisă de pârâtă având caracter de decont.

S-a concluzionat că nu se poate considera că facturile emise de reclamantă constituie titluri executorii, așa cum a apreciat instanța de apel, fiind aplicate greșit dispozițiile art. 1.617 C. civ. și art. 277 alin. (2) C. proc. civ.

La 29 februarie 2024, recurenta a formulat precizări cu privire la obiectul material al recursului, solicitând admiterea recursului și reținerea cauzei spre rejudecare de către Înalta Curte de Casație și Justiție. De asemenea, s-a arătat că suma pe care reclamanta ar trebui să o restituie, în cazul întoarcerii executării, este de 744.528,89 RON, aceasta fiind valoarea pretențiilor contestate.

Intimata-reclamantă A. S.R.L., societate aflată în reorganizare judiciară, reprezentată de administrator special C. și administrator judiciar C.I.I. F., a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând, totodată, că unele dintre criticile formulate de recurentă sunt invocate omisso medio, sens în care au fost evocate dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.. De asemenea, a solicitat cheltuieli de judecată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la 1 februarie 2024.

La 13 mai 2024 s-a întocmit raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, care a fost comunicat părților la 21 mai 2024, fără ca acestea să formuleze puncte de vedere.

Prin încheierea din 17 septembrie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat în cauză, stabilind termen de judecată la 19 noiembrie 2024, cu citarea părților.

Prin decizia atacată au fost respinse apelurile formulate de ambele părți, fiind menținută soluția dispusă de prima instanță, Tribunalul Ilfov, secția civilă, în rejudecare, în sensul admiterii în parte a acțiunii reclamantei și obligării pârâtei la plata sumei în cuantum de 322.605 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate, aceasta din urmă fiind obligată la plata penalităților contractuale aferente debitului principal, calculate de la data de 1 octombrie 2013, până la data achitării efective a debitului, precum și a cheltuielilor de judecată.

Instanța de apel a analizat cu prioritate apelul declarat de pârâtă, având în vedere faptul că recursul reclamantei a fost admis doar ca urmare a admiterii recursului pârâtei, reținând, în esență, ca fiind corectă soluția primei instanțe privind dovedirea pretențiilor reclamantei cu privire la suma de 322.605 RON.

În ceea ce privește apelul declarat de reclamanta A. S.R.L., instanța de apel, având în vedere soluția dată apelului pârâtei, a apreciat ca nu mai este necesară analizarea acestuia.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta G. (fostă B. S.R.L.), invocând încălcarea unor dispoziții de drept procesual și a unor dispoziții de drept material, urmărind să obțină casarea în parte a deciziei recurate în ceea ce privește apelul pârâtei și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Cu titlu prealabil, trebuie subliniat că decizia instanței de apel poate fi atacată cu recurs numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nefiind posibilă reaprecierea probatoriului sau reformarea hotărârii pentru alte argumente decât cele care privesc legalitatea deciziei recurate.

Motivele de recurs invocate de recurenta pârâtă, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., sunt nefondate și nu pot conduce la admiterea prezentei căi de atac, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Având în vedere susținerile similare, circumscrise motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 7 C. proc. civ., instanța urmează a le analiza împreună.

Astfel, circumscris art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat nesocotirea dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., susținând că în rejudecare, instanța de apel ar fi trebuit să țină cont de faptul că simpla existență a unor facturi nu reprezintă o probă a debitului, urmând să aprecieze probele în ansamblu, instanța de apel ignorând efectele pe care le produc dezlegările jurisdicționale în interiorul aceluiași proces.

Prin motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., s-a susținut că, în dosarul nr. x/2016 al Curții de Apel București, instanța de apel a reținut că reclamanta este obligată să își dovedească pretențiile, or, instanța de rejudecare, ignorând chestiunile deja tranșate, s-a pronunțat în sensul că facturile fiscale probează existența creanței reclamantei.

Art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. reglementează situația în care, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, iar pct. 7 al aceluiași articol prevede situația în care a fost încălcată autoritatea de lucru judecat.

Noțiunea de proces echitabil presupune și faptul că dezlegările definitive date problemelor de drept în litigii anterioare, dar identice sub aspectul chestiunilor soluționate, au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare, deoarece s-ar încălca principiul securității raporturilor juridice, cu consecința generării incertitudinii jurisprudenței și a reducerii încrederii justițiabililor în sistemul judiciar.

Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată.

Potrivit art. 501 C. proc. civ., judecata în fond după casare se face în limitele casării, după cum aceasta a fost totală sau parțială. Astfel, procesul se rejudecă, din nou, în întregime, dacă este vorba de o casare totală, și doar în limitele casării, în cazul în care este parțială, restul hotărârii dobândind autoritate de lucru judecat.

Înalta Curte reține că instanța de apel a stabilit în mod corect limitele casării, prin examinarea motivelor invocate.

În acest sens, Curtea de Apel București a reținut ca fiind întemeiată critica referitoare la faptul că instanța de fond a ignorat chestiunea tranșată prin decizia civilă nr. 2097/A din 24 octombrie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2016, privind pretinsa recunoaștere de către pârâta G. (fostă B.) a debitului solicitat de reclamantă ca urmare a invocării compensării, curtea având în vedere cele stabilite prin decizia civilă menționată anterior și prin decizia de casare nr. 1855 din 4 octombrie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Examinând critica de nelegalitate privind încălcarea art. 501 alin. (1) C. proc. civ., se reține, pe de o parte, că instanța de apel, în rejudecarea cauzei, a identificat corect chestiunile litigioase, dezlegate cu autoritate de lucru judecat prin decizia de casare, iar pe de altă parte, că instanța de apel a statuat corect, cu privire la limitele învestirii sale, rezultând, astfel, că susținerile recurentei, potrivit cărora instanța de apel a omis să cerceteze probele în ansamblu și nu a ținut cont de dezlegările pronunțate sunt nefondate.

Față de cele arătate, Înalta Curte constată că dispozițiile de drept procesual indicate de recurenta-reclamantă nu au fost nesocotite de către instanța de apel, astfel încât, nefiind încălcate reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, motivul de casare invocat nu este fondat.

De asemenea, instanța supremă constată că nu sunt incidente nici dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., în speță nefiind cazul încălcării autorității de lucru judecat.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unor hotărâri se poate cere, printre altele, atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei este, de asemenea, nefondat.

Acest motiv de nelegalitate vizează nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora, în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Contrar susținerilor recurentei, hotărârea atacată este pronunțată cu respectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. întrucât, în mod argumentat și legal motivat, instanța a dat o soluție corectă litigiului dedus judecății pe baza probelor administrate, în raport cu situația de fapt stabilită.

Recurenta consideră că instanța de apel nu a înlăturat argumentat apărările pârâtei referitoare la nerecunoașterea în totalitate a facturilor reclamantei, evocând dispozițiile art. 425 C. proc. civ. și art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește susținerea unei motivări necorespunzătoare, Înalta Curte reține că acestea nu pot fi susținute cu temei, în condițiile în care, pe de o parte, instanța de apel a procedat la o analiză implicită a argumentelor invocate de titulara căii de atac în susținerea motivelor de apel, iar pe de altă parte, în realitate, se aduc în discuție chestiuni vizând situația de fapt, conduita părților, evaluarea comportamentului acestora, adică aspecte de netemeinicie ce nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Este de reținut că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, neînsușirea de către instanță a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat, instanța nefiind ținută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate criticile invocate.

Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a C.E.D.O. s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecății a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc toate susținerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Ultimul motiv de recurs vizează pronunțarea hotărârii cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În esență, recurenta-reclamantă a invocat pretinsa încălcare de către instanța de apel a prevederilor art. 2.538 C. civ., susținând că recunoașterea pretențiilor părții adverse trebuie să fie efectivă, art. 277 alin. (2) C. proc. civ. cu privire la înscrisurile întocmite de profesioniști și ale art. 1.953 C. civ. privitoare la raporturile dintre asociați.

În dezvoltarea acestei critici, s-a arătat că instanța de apel a considerat în mod greșit că pârâta, invocând compensarea, a recunoscut implicit caracterul cert al creanței, cu toate că pârâta a recunoscut doar în parte facturile, respectiv numai în ceea ce privește creanțele cuvenite subcontractorilor, care au fost achitate.

Dispozițiile art. 2.538 alin. (2) teza a II-a C. civ. statuează că reprezintă acte de recunoaște tacită plata parțială a datoriei achitarea, în tot sau în parte a dobânzilor sau penalităților, solicitarea unui termen de plată și altele asemenea.

Nemulțumirea recurentei cu privire la soluția pronunțată nu justifică alegația aplicării greșite a acestei norme, atâta vreme cât instanța de apel, în mod legal și corect argumentat, a analizat și reținut situația pretențiilor reclamantei, recurenta tinzând prin aceste susțineri la o apreciere diferită a probelor decât cea conferită de instanța de apel, susțineri ce nu se circumscriu motivului de nelegalitate invocat, deoarece stabilirea situației de fapt este atributul suveran al instanțelor devolutive.

De asemenea, se susține aplicarea greșită a prevederilor art. 277 alin. (2) C. proc. civ. cu privire la înscrisurile întocmite de profesioniști și a dispozițiilor art. 1.617 C. civ., susțineri care nu sunt întemeiate, atât timp cât recurenta nu a detaliat și explicat în ce sens au fost aplicate greșit aceste prevederi procedurale, iterând doar faptul că facturile nu pot fi considerate titluri executorii.

Criticile privitoare la art. 1.953 C. civ. nu învestesc legal prezenta instanță de recurs, din moment ce acestea au fost formulate omisso medio, contrar dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora motivele prevăzute la alin. (1) al aceluiași articol nu pot fi primite decât dacă nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului.

Drept urmare, omisiunea recurentei de a deduce spre examinare criticile în discuție în fața instanțelor devolutive, deși avea deschisă această posibilitate, nu o îndreptățește să le valorifice în prezenta etapă procesuală, cu nerespectarea principiului non omisso medio menționat anterior.

Concluzionând, toate criticile formulate sunt insuficiente pentru a reține caracterul fondat al motivului de casare invocat de către recurentă, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., neputându-se reține vreo încălcare sau greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor de drept material indicate prin cererea de recurs.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de declarat de pârâta G. (fostă B. S.R.L.) împotriva deciziei nr. 1031/2023 din 26 iunie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Referitor la cererea intimatei-reclamante privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că, în conformitate cu art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei."

Prin raportare la această dispoziție legală, aplicabilă și în recurs potrivit art. 494 C. proc. civ., se constată că intimata-reclamantă nu a depus la dosarul cauzei dovezi privind efectuarea cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea intimatei-reclamante A. S.R.L., în reorganizare, prin administrator special C. și administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvență F. privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta G. (fostă B. S.R.L.) împotriva deciziei nr. 1031/2023 din 26 iunie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Respinge cererea intimatei-reclamante A. S.R.L., în reorganizare, prin administrator special C. și administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvență F., privind cheltuielile de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 noiembrie 2024.