Decizia nr. 1855/2022 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs împotriva sentinței nr. 2097/2017 a Tribunalului Ilfov

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 5 decembrie 2016 pe rolul Tribunalului Ilfov, secția Civilă, sub numărul x/2016, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 843.229,53 RON, reprezentând contravaloare lucrări și de 348.577 RON, reprezentând penalități de întârziere, calculate la debitul principal, de la data împlinirii termenului de plată până la data formulării cererii de chemare în judecată, precum și obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere, aferente debitului principal, conform ratei dobânzii penalizatoare datorate între profesioniști, plus 3 puncte procentuale, începând cu data formulării cererii de chemare în judecată și până la plata efectivă a debitului datorat. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1170, art. 1270, art. 1272, art. 1350 și art. 1548 C. civ. La termenul de judecată din data de 26.06.2017, tribunalul a încuviințat pentru ambele părți proba cu înscrisurile existente la dosarul cauzei, respingând proba cu expertiza contabilă, solicitată de pârâtă. Prin sentința civilă nr. 2097 din 27.07.2017, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă, s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă și a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 843.229,53 RON, reprezentând despăgubiri contractuale, precum și suma de 348.577 RON, reprezentând penalități contractuale aferente debitului principal, calculate de la data de 01.10.2013 până la data de 25.11.2016, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare, în continuare, calculată la debitul principal, conform art. 3 alin. (2) 1 din O.G. nr. 13 din 2001, plus trei puncte procentuale, până la achitarea efectivă a debitului.

Împotriva acestei sentințe și a încheierii din 26.06.2017 a declarat apel C. S.R.L., societate care a absorbit societatea pârâtă B. S.R.L., solicitând anularea sentinței, respingerea excepției tardivității cererii de chemare în judecată a altei persoane și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond. Prin decizia civilă nr. 2097/A din 24.10.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul formulat împotriva încheierii de ședință din 26.06.2017, și, totodată, a fost admis apelul formulat împotriva sentinței atacate, a fost anulată aceasta și trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Împotriva acestei decizii și a încheierii de ședință din 26.06.2017 pârâta C. S.R.L. a declarat recurs, prin care a solicitat casarea în parte a hotărârii atacate în sensul respingerii excepției tardivității cererii de chemare în judecată a altei persoane. Prin decizia civilă nr. 551 din 05.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție –Secția a II-a Civilă a respins recursul, ca nefondat.

Prin sentința civilă nr. 607 din 22.02.2021, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă, în rejudecare, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantă, fiind obligată pârâta la plata sumei în cuantum de 322.605 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate și a fost respinsă cererea reclamantei, privind obligarea pârâtei la plata diferenței în cuantum de 520.624,53 RON, ca neîntemeiată. De asemenea, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei penalități contractuale, reprezentând dobânda legală penalizatoare, calculată conform art. 3 alin. (2) 1 din O.G. nr. 13 din 2001, plus trei puncte procentuale, aferente debitului principal în cuantum de 322.605 RON, calculate de la data de 01.10.2013 până la data achitării efective a debitului, precum și la plata sumei în cuantum de 2.924 RON, constând în onorariu avocațial, cu titlu de cheltuieli de judecată proporționale pretențiilor admise.

Împotriva acestei decizii a formulat apel reclamanta A. S.R.L., prin administrator special D. și administrator judiciar C.I.I. E., prin care a solicitat admiterea căii de atac și în rejudecarea cauzei, schimbarea parțială a hotărârii apelate, în sensul obligării intimatei la plata sumei neacordate de prima instanță în cuantum de 423.997,93 RON cu titlu de rețineri garanție, al constatării faptului că suma de 96.626,61 RON, pretinsă de intimată, nu poate fi compensată, și acordării penalităților contractuale aferente întregului debit principal, calculate de la data de 01.10.2013 până la data achitării efective a debitului. Totodată, reclamanta a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată și menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței atacate. Împotriva aceleiași decizii a formulat apel și pârâta C. S.R.L., prin care a solicitat anularea parțială a hotărârii atacate în ceea ce privește suma de 322.605 RON și, în rejudecare, respingerea cererii în integralitate, cu cheltuieli de judecată. Prin decizia civilă nr. 1784 din 22.10.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2020, au fost respinse apelurile ca nefondate.

Împotriva acestei decizii, la 7 decembrie 2021, reclamanta A. S.R.L., prin administrator special D. și administrator judiciar C.I.I. E., a formulat recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea în parte a hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului formulat de reclamantă. În ceea ce privește suma de 96.626 RON, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel în mod greșit a reținut intervenția compensației legale. În acest sens, recurenta-reclamanta precizează că instanța de apel nu a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 205 și 209 C. proc. civ., întrucât compensarea datoriilor reciproce nu poate fi invocată prin întâmpinare, cu excepția situației în care creanța invocată a fost validată judiciar. Referitor la suma de 19.645 RON recurenta-reclamantă susține că instanța de apel nu a respectat termenii instrucționării de plată privind sumele cuvenite acesteia și procedând astfel, a încălcat dispozițiile art. 1270 C. civ. Împotriva aceleiași decizii, la 8 decembrie 2021, pârâta F. S.R.L.(fostă C. S.R.L.) a formulat recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea în parte a hotărârii atacate în ceea ce privește apelul formulat de aceasta. Recurenta pârâtă susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 249 C. proc. civ., întrucât reclamantei îi incumbă sarcina probei cu privire la toate sumele pretinse. Recurenta-pârâtă a refuzat la plată restul din sumele facturate reprezentând cheltuieli de management întrucât nu sunt datorate, fiind efectuate de aceasta. Potrivit recurentei-pârâte hotărârea recurată nu este motivată, fiind invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. În acest sens, recurenta-pârâtă susține că nemotivarea hotărârii privește apărările acesteia referitoare la faptul că suma solicitată este nedatorată, a fost contestată imediat ce reclamanta a emis facturile și le-a transmis împreună cu instrucționări de plată. Totodată, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat, motiv prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.. Potrivit acesteia s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a celor statuate prin decizia nr. 240 din 11.05.2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în primul ciclu procesual, privind contestarea sumei solicitate de reclamantă. În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a aplicat greșit art. 1617 alin. (1) și art. 2538 C. civ., întrucât datoriile supuse compensării nu sunt certe, nefiind recunoscute de recurenta-pârâtă decât în parte. Prin urmare, înainte de a analiza compensația, instanța trebuia să verifice dacă ambele creanțe sunt certe. Recurenta-pârâtă arată că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 277 alin. (2) C. proc. civ., întrucât factura fiscală nu a fost emisă ca urmare a unor comenzi ale acesteia, iar recurenta reclamantă nu a dovedit contrariul. Susține recurenta-pârâtă faptul că sumele solicitate de recurenta-reclamantă reprezentând cheltuieli de management ar fi trebuit însoțite de dovezi privind cheltuielile efectuate. Mai susține recurenta-pârâtă că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1953 C. civ. referitor la raportul juridic dedus judecății, întrucât facturile emise privind cheltuielile rezultate din asociere au natura unor deconturi, fără a reprezenta titluri executorii, astfel cum a apreciat instanța cu aplicarea greșită a art. 1617 C. civ. și art. 277 alin. (2) C. proc. civ. În continuare, recurenta-pârâtă susține că instanța de fond a făcut o analiză logico-deductivă pe baza prezumțiilor simple, concluzionând că facturile emise de reclamantă sunt acceptate la plată de către pârâtă, doar pentru că aceasta a invocat compensarea, fără a administra și alte probe. La 18 februarie 2022 recurenta-pârâtă F. S.R.L. a formulat întâmpinare la recursul formulat de reclamantă, prin care a invocat nulitatea acestuia pentru neîncadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe fond respingerea acestuia. Prin întâmpinarea formulată la recursul pârâte și înregistrată la 25.02.2022, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat. La 24.03.2022 recurenta-pârâtă F. S.R.L. a formulat răspuns la întâmpinarea reclamantei, prin care a reiterat motivele din recurs. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ. Prin încheierea din 12 aprilie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor către părți, cu mențiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare. La 03.05.2022 recurenta-reclamantă A. S.R.L. a formulat punct de vedere la raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului formulat de aceasta, prin care a solicita respingerea excepției nulității recursului invocată de recurenta-pârâtă. Prin încheierea din 14 iunie 2022, s-a respins excepția nulității recursului reclamantei, s-a admis în principiu recursul declarat de reclamante și s-a acordat termen de judecată în ședința publică din 4 octombrie 2022. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele: I. Recurenta-pârâtă invocă motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu i-a analizat, prin hotărârea recurată, toate criticile formulate prin calea de atac devolutivă și nici nu a reanalizat probele dosarului, fiind încălcate principiile procesului echitabil, în privința egalității de tratament a părților. Cu alte cuvinte, se susține nelegalitatea deciziei recurate, întrucât din motivarea hotărârii nu rezultă că i s-a recunoscut recurentei-pârâte vocația la aceleași drepturi ca ale reclamantei, prin analiza cuprinzătoare a apărărilor formulate privind fondul cauzei, pe care i le conferea poziția procesuală de titulară a căii de atac împotriva sentinței de admitere a cererii de chemare în judecată. Înalta Curte reține că, prioritar, se impune observarea cadrului judecății, care a fost stabilit definitiv prin decizia nr. 2097/A din 24 octombrie 2018, pronunțată în primul ciclu procesual. Prin această hotărâre, instanța de apel a stabilit că instanței fondului îi revenea obligația procesuală de a analiza atât afirmațiile reclamantei în privința existenței creanței, a izvorului și a cuantumului acesteia, cât și apărările pârâtei vizând caracterul nedatorat al sumelor pretinse de reclamantă. De asemenea, instanța fondului urma să analizeze și compensația invocată de pârâtă a cărei natură juridică legală ori convențională urma a se stabili în urma unor precizări suplimentare, în legătură cu creanțele reciproce ale părților rezultate din convenția de asociere în participație dedusă judecății prin acțiunea introductivă. Prin sentința pronunțată în rejudecare, instanța fondului a admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 322.605 RON reprezentând contravaloarea lucrărilor executate cu dobânda legală penalizatoare. Pârâta, prin cererea de apel, a contestat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe, susținând că nu au fost dovedite pretențiile reclamantei, acceptarea facturilor neputând avea valoarea juridică a unei acceptări la plată a debitului, ci constituind, în contextul raporturilor juridice dintre părți, doar o atribuție contractuală, în vederea înlesnirii derulării contractului subsecvent de antrepriză, încheiat cu beneficiarul lucrărilor. Totodată, pârâta a invocat și neîndeplinirea propriilor obligații ale reclamantei, care îi reveneau în cadrul convenției de asociere încheiate de părțile în litigiu și care, în virtutea solidarității contractuale a partenerilor din asociere în raporturile cu beneficiarul final al lucrărilor contractate, au fost preluate, în aceste condiții, de societatea pârâtă, înregistrându-se, astfel, în contul acesteia o daună, motiv pentru care a procedat la reținerea sumelor pretinse de reclamantă prin acțiune. În acest sens, pârâta se prevalează de clauzele de la art. 5.15 și art. 5.16 lit. a) din acordul de asociere privind recuperarea daunelor din celelalte drepturi de încasat de la partea contractuală aflată în culpă, în virtutea dreptului de compensare convenit de părți prin același contract. Instanța de apel sesizată de pârâtă avea obligația de a verifica, prin considerentele hotărârii pronunțate, situația de fapt și de a examina criticile pârâtei, în sensul de a formula o opinie argumentată și de a-și expune raționamentele logico-juridice care au servit ca fundament al soluției de respingere a apelului. Contrar dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea deciziei atacate cu recurs, în ce privește apelul societății pârâte nu conține nicio analiză proprie a instanței de control judiciar devolutiv asupra raporturilor juridice stabilite între părțile contractante, a modului de executare a obligațiilor asumate, astfel cum au fost configurate prin clauzele agreate de părți în temeiul art. 1270 și art. 1949 C. civ., precum și a condițiilor răspunderii contractuale, inclusiv asupra posibilității compensării creanțelor rezultate din executarea asocierii în participațiune. Astfel, confirmarea absolut formală a considerentelor din sentința pronunțată de tribunal nu poate substitui analiza proprie rolului legal care revine instanței de apel, potrivit art. 477 și art. 479 C. proc. civ., criticile recurentei fiind fondate. De asemenea, în mod greșit instanța de apel confirmă, prin decizia atacată, raționamentul instanței fondului și își întemeiază soluția pe recunoașterea de către pârâtă a creanței reclamantei, dedusă din invocarea apărărilor subsidiare privind incidența compensației, mijloc de stingere a obligațiilor reciproce între părți, contrazicând considerentele deciziei nr. 2097/A din 24 octombrie 2018, de care instanța de apel era ținută, în temeiul art. 480 alin. (3) teza finală C. proc. civ. Prin această hotărâre, efectuându-se o paralelă între situația părților litigante și cea dedusă într-o altă cauză, în legătură cu poziția procesuală exprimată în aceeași modalitate și în cauza pendinte, s-a reținut că între părțile convenției de asociere s-au desfășurat raporturi juridice complexe, în care s-au născut obligații reciproce de plată, poziția procesuală a pârâtei fiind lipsită de echivoc, în sensul că reclamanta este cea care datorează sume de bani în temeiul convenției părților și nu pârâta, în urma compensației, ceea ce echivalează unei mărturisiri complexe, deci nu constituie o recunoaștere, ci, dimpotrivă, negarea de către pârâtă a pretențiilor reclamantei, ceea ce impune, în mod necesar, cercetarea apărărilor în fond ale acesteia. În acest sens, potrivit art. 480 alin. (3) teza finală C. proc. civ., dezlegarea instanței de apel era obligatorie pentru judecătorii fondului, fiind incident și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Astfel, instanța de apel a ignorat efectele pe care le produc automat dezlegările jurisdicționale în interiorul aceluiași proces, statuările definitive impunându-se, deopotrivă, părților și instanțelor ulterioare, ce nu pot trece peste efectele judecății anterioare, de tranșare asupra unui aspect al litigiului. Prin urmare, pentru aceste considerente, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ. se impune admiterea recursului pârâtei și casarea deciziei recurate, nemaifiind utilă cercetarea celorlalte motive de recurs. II. Recursul reclamantei este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recalificare efectuată din oficiu, invocându-se omisiunea instanței de apel de a reanaliza una dintre componentele debitului pretins pârâtei și respins de prima instanță, la care reclamanta a făcut referire în cuprinsul apelului său, respectiv suma de 19.645,9 RON. Înalta Curte formulează observația că instanța de apel a analizat criticile privind acest debit inclus în suma de 44.335,06 RON, în legătură cu care s-a reținut că era datorată unei societăți subcontractante. Motivul de apel a fost respins ca nefondat, întrucât reclamanta nu a putut susține și nici demonstra pe calea cărei instituții juridice solicită pârâtei sume care, potrivit convenției părților, sunt datorate societăților subcontractante. Prin urmare, aceste critici circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vor fi înlăturate, nefiind cazul unei motivări incomplete a soluției privind apelul reclamantei. Recurenta invocă și incidența art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., în sensul că instanța de apel nu a făcut o corectă aplicare a art. 205 și 209 C. proc. civ. privind întâmpinarea și cererea reconvențională, în legătură cu compensația invocată de pârâtă. Deși compensația este o instituție de drept substanțial care conferă efectul pozitiv al executării obligației și, astfel, satisfacerea creditorului, excluderea acesteia a fost susținută de recurentă prin argumente legate doar de nesocotirea normelor de drept procesual privind invocarea acesteia. Astfel, criticile recurentei vizează validarea creanței pârâtei în cuantum de 96.626,61 RON în baza unei simple întâmpinări, care, în opinia recurentei, nu poate constitui un vector judiciar adecvat. Înalta Curte reține, cu privire la creanța de 96.626,61 RON, că instanța de apel, confirmând soluția primei instanțe, a constatat îndeplinite condițiile compensației legale, făcându-se trimitere la dispozițiile art. 90 din Legea nr. 85/2014 și art. 1617 din C. civ., norme incidente în legătură cu care nu sunt formulate critici de nelegalitate. În limita criticilor formulate, Înalta Curte reține că Legea nr. 85/2014, prin art. 90 reglementează dreptul creditorului de a invoca compensarea creanței sale cu cea a debitorului asupra sa, compensația legală operând de drept în temeiul legii, fără a fi necesar acordul de voință al părților sau o hotărâre judecătorească, contrar alegațiilor recurentei-reclamante, compensația legală putând fi invocată ca apărare prin întâmpinare. Compensația presupune stingerea obligațiilor între două părți care sunt, în același timp, debitor și creditor al celeilalte. În speță, certitudinea creanței pârâtei a fost reținută de instanțele fondului ca rezultând din necontestarea existenței ori cuantumului de către reclamantă. Astfel, chemată să se pronunțe asupra compensației legale, instanța doar constată îndeplinirea efectelor acesteia la o dată anterioară, sub acest aspect hotărârea având efect declarativ. Compensația legală stinge obligații reciproce în mod retroactiv, de la data la care condițiile sale au fost îndeplinite și anume, creanțele au fost certe, lichide și exigibile. Din punct de vedere procedural, cel care invocă stingerea obligației prin compensația legală formulează doar o apărare de fond. Având în vedere că, urmare a admiterii recursului pârâtei se va reanaliza apelul acesteia privind creanța reclamantei de 322.605 RON și accesoriile creanței, se impune și admiterea recursului reclamantei prin care se contestă incidența compensării legale cu suma de 96.626,61 RON pretinsă de pârâtă. Astfel, Înalta Curte constată că se impune rejudecarea ambelor căi de atac devolutive, întrucât rolul compensației este strâns legat de efectul extinctiv, dublu și automat al acesteia, în sensul că partea în contra căreia este invocată compensația (în speță recurenta-reclamantă) își vede propria datorie stinsă în mod automat la cererea pârâtei-creditoare care se prevalează de compensație. Astfel, pentru considerentele expuse, recursurile declarate de pârâtă și reclamantă împotriva deciziei civile nr. 1784 din 22 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, vor fi admise și în temeiul art. 497 C. proc. civ., decizia atacată va fi casată, iar cauza trimisă aceleiași instanțe pentru o nouă judecată a apelurilor, urmând a se avea în vedere dispozițiile art. 501 C. proc. civ. și a se analiza și cererile formulate privind cheltuielile de judecată. PENTRU ACESTE MOTIVE,