ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2600/2021

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2600/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 25 noiembrie 2021

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Pe rolul Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost înregistrată la 4 ianuarie 2017, urmare unei disjungeri și declinări a competenței materiale, cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. și S.C. D. prin care au solicitat să se constate nulitatea absolută parțială a contractului de cesiune creanțe nr. 1450/30.06.2010 încheiat între C. S.A. și S.C. D. în ce privește contractul de credit nr. x/17.03.2008, să fie repuse părțile în situația anterioară încheierii contractului de cesiune în privința contractului de credit nr. x/17.03.2008.

Prin sentința civilă nr. 272/C din 11 martie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. și D..

A constatat nulitatea absolută parțială a contractului de cesiune creanțe nr. 1450/30.06.2010 încheiat între C. S.A. și D. în ce privește contractul de credit nr. x/17.03.2008 și a dispus repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului de cesiune, în privința contractului de credit nr. x/17.03.2008.

Împotriva acestei hotărârii, au declarat apel pârâtele C. S.A. și D..

Curtea de Apel Brașov, secția Civilă, prin decizia civilă nr. 1091/Ap din 16 noiembrie 2020 a respins ca neîntemeiate cererile de apel formulate de apelantele C. S.A. și D. împotriva sentinței civile nr. 272/C din 11 martie 2020 pronunțate de Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

A obligat fiecare apelantă către intimații A. și B. la plata a câte 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs pârâtele D. și C. S.A..

Motivele de casare ce privesc recursul declarat de recurenta-pârâtă D..

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., s-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecința respingerii în tot a acțiunii introductive.

În preambulul cererii de recurs recurenta reiterează situația de fapt și arată că la data de 17 martie 2008 între C. S.A. și A. și B. a fost încheiat contractul de credit bancar, iar pentru neplata ratelor lunare, banca a declarat scadența anticipată a creditului.

Ulterior, între bancă și pârâta D. a intervenit contractul de cesiune de creanță, reclamanții prin intermediul acțiunii ce a format obiectul dosar nr. x/2016 au învestit instanța cu o cerere prin care solicitau să se constate caracterul abuziv al unor clauze contractuale, dar și nulitatea absolută parțială absolută a contractului de cesiune de creanță.

Ultimul capăt al acestei cereri de chemare în judecată a fost disjuns, fiind format prezentul dosar.

Considerentele instanței de apel prin care au fost respinse cererile de apel formulate de pârâte au constat în reținerea lipsei obiectului valabil al contractului de cesiune de creanță, instanța raportându-se la dispozițiile deciziei civile nr. 819/R/31.01.2019 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, prin care au fost respinse recursurile declarate de pârâte, fiind menținute dispozițiile deciziei civile nr. 268/2019, potrivit cărora, au fost constatate ca abuzive clauzele referitoare la comisionul de administrare și la variația dobânzii, fiind constată nevalabilitatea declarării scadenței anticipate a creditului în discuție.

Criticile aduse deciziei recurate se referă în primul rând la vădita contradictorialitate între motivele reținute de instanța de apel, pe de o parte se apreciază ca fiind corectă soluția pronunțată de instanța de fond, pe de altă parte motivul care a condus la respingerea apelurilor a fost lipsa unui obiect valabil, iar nu cauza ilicită reținută de către instanța de fond.

Ca urmare a analizei realizate de către Curtea de Apel Brașov asupra sentinței atacate de pârâte, aceasta a reținut autoritatea de lucru judecat în ceea ce privește lipsa unei notificări privind declararea scadenței anticipate a creditului, apreciind că în lipsa acesteia, C. nu putea încheia cu recurenta D. contractul de cesiune de creanță.

Cu toate acestea, instanța de fond nu a reținut, ca efect al autorității de lucru judecat nevalabilitatea încheierii contractului de cesiune de creanță pentru lipsa obiectului valabil, ci a reținut lipsa notificării debitorului cu privire la încheierea contractului de cesiune de creanță, cu consecința reținerii cauzei ilicite, prin urmare, deși instanța de apel a apreciat ca fiind corectă reținerea autorității de lucru judecat de către instanța de fond, motivele avute în vedere de către aceasta la pronunțarea deciziei atacate sunt contrare celor reținute de către instanța de fond.

Se mai reproșează instanței de apel că nu a efectuat niciun fel de diligență în sensul verificării de către Bancă, urmare a pronunțării sentinței civile nr. 1200/2018, dacă a procedat sau nu la implementarea dispozițiilor sentinței și abia ulterior unei noi declarări a scadenței anticipate a creditului a procedat la cesionarea creanței.

De asemenea, solicită instanței de recurs să constate că argumentul reținut de către instanța de apel, potrivit căruia, apelantele nu aveau posibilitatea de a încheia un contract de cesiune de creanță în lipsa unei creanțe certe, lichide și exigibile este neîntemeiat, câtă vreme autoritatea de lucru judecat reținută de instanța de apel privește nevalabilitatea declarării scadenței anticipate a creditului, iar nu existența ori inexistența unei creanțe deținute de către Bancă și ulterior cesionată către societatea pârâtă.

Cu toate acestea, instanța de apel dând eficiență autorității de lucru judecat, a interpretat nevalabilitatea declarării scadenței anticipate a creditului ca fiind o lipsă a creanței, ceea ce a condus la motivarea, potrivit căreia, contractului de cesiune de creanță îi lipsește obiectul valabil.

Pentru toate aceste considerente se solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar, cu obligarea intimaților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat în cuantum de 1.470,84 RON.

Motivele de casare ce privesc recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A..

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în raport cu aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material prevăzute de art. 1235-1236, art. 1573 C. civ., dar și a dispozițiilor art. 43 C. proc. civ.

În ceea ce privește dosarul nr. x/2016 instanța a reținut că din dezlegările date cererilor care au făcut obiectul acestuia, a rezultat că la data de 14 mai 2010, data declarării de către bancă a scadenței anticipate, reclamanții nu erau debitorii băncii cu suma de 3.495,23 Euro încasată necuvenit, în temeiul unor clauze abuzive, deci rezultă că la acea dată nu era îndeplinită condiția contractuală de culpă a debitorilor constând în neîndeplinirea obligațiilor care să dea băncii vocația de a declara scadența anticipată a creditului.

În consecință, la data de 14 mai 2010 obligația respectivă nu era născută în sarcina pârâtei C., astfel că scadența anticipată a fost declarată în mod legal, deși soluția prin care instanța a constatat că declararea de către C. a scadenței anticipate a contractului de credit nu e valabilă.

În ceea ce privește hotărârea instanței de apel, recurenta arată că aceasta este nelegală, fiind greșit reținută nulitatea absolută parțială a contractului de cesiune de creanță pentru cauză ilicită, prin aplicarea greșită a normelor privind efectul pozitiv al lucrului judecat.

De asemenea, instanța de apel face o analiză prin raportare la comparația dintre vechea reglementare a art. 430-431 C. proc. civ., reținând că noua reglementare nu mai folosește noțiunea de putere de lucru judecat, ci doar autoritate de lucru judecat și aceasta sub aspect pozitiv și negativ.

Prin acest raționament vădit nelegal, instanța de apel și-a continuat argumentarea depășind practic limitele învestirii sale și nesocotind dispozițiile art. 1235-1236 și art. 1573 C. civ.

Pornind de la raționamentul vădit eronat, potrivit căruia, ne aflăm în prezența autorității lucrului judecat, recurenta arată că s-a reținut în mod nelegal că acele chestiuni litigioase nu mai pot face obiectul analizei în cauza de față.

Instanța de apel a adăugat la lege, deturnând în esență rațiunea legiuitorului la adoptarea acestei norme.

În plus, împrejurarea conform căreia nu s-a făcut dovada notificării prealabile a reclamanților în legătură cu declararea scadenței anticipate, această lipsă determinând nevalabilitatea unei astfel de măsuri de decădere a debitorului din beneficiul termenului de plată în rate a creditului, nu poate afecta valabilitatea contractului de cesiune în sine.

Conform art. 1573 C. civ. creanța este cedată prin simpla convenție a cedentului și a cesionarului, fără notificarea debitorului. Art. 1573 C. civ. consacră caracterul consensual al convenției prin care se transferă un drept de creanță. Ca regulă, consimțământul debitorului nu este necesar, întrucât acesta nu este parte din contractul de cesiune. Notificarea debitorului nu este o condiție pentru valabila încheiere a contractului de cesiune, ci o formalitate ulterioară care are rolul asigurării opozabilității transferului față de debitor.

Sub al doilea aspect recurenta susține valabilitatea contractului de cesiune, instanța de apel interpretând greșit normele de drept material regăsite în cuprinsul art. 1235 C. civ.

Prin decizia recurată s-a susținut că nu s-a urmărit un scop legal de către pârâta C. și cesionarul D.. Cesiunea de creanță cu titlu oneros este practic un contract de vânzare a unei creanțe, privită ca un bun, iar prețul cesiunii este chiar prețul acestei vânzări, pe care cedentul și cesionarul îl stabilesc în mod liber pe piață. Prin urmare, se arată că nu se poate argumenta că scopul este nelegal.

În ceea ce privește aplicarea greșită a efectului pozitiv al lucrului judecat, recurenta critică concluzia la care a ajuns instanța de fond în prezentul dosar, în sensul că a fost constată nevalabilitatea declarării scadenței anticipate a creditului prin lipsa dovedirii notificării prealabile, lipsă care a determinat nevalabilitatea măsurii de decădere, deci prin reținerea efectului pozitiv al lucrului judecat.

Constatarea cu privire la valabilitatea contractului de cesiune de creanță nu va duce la contradicții între hotărârile din dosarul anterior și la hotărârea prin care se va dispune în prezenta cauză în recurs.

De asemenea, instanța de apel în mod nelegal a dispus repunerea în situația anterioară încheierii contractului de cesiune de creanță și obligarea pârâtei C. la repunerea creditului pe contul curent.

Singura consecință a constatării nulității cesiunii de creanță este schimbarea titularului creanței, fără să afecteze situația juridică a creanței, care rămâne în continuare la restanță.

Prin urmare, trecerea întregului credit la restanță prealabil cesiunii creanță este legală și valabilă, iar nulitatea cesiunii ar avea ca efect readucerea creanței în patrimoniul C. S.A. cu menținerea sa la restanță, fiind astfel încălcate și dispozițiile de drept material care reglementează efectele anulării unui contract de cesiune.

Pentru toate aceste considerente solicită admiterea recursului și în consecință, admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței civile nr. 272/2020 în sensul respingerii în întregime a acțiunii formulate de reclamanți și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea depusă la 2 aprilie 2021, recurenta-pârâtă D., a solicitat cu privire la recursul recurentei-pârâte C. S.A. admiterea acestuia, casarea deciziei recurate și trimiterea spre rejudecare.

Prin întâmpinarea depusă la 7 aprilie 2021, intimații-reclamanți A. și B. au solicitat respingerea ambelor recursuri ca nefondate și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 1 iulie 2021, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor.

Prin încheierea din 7 octombrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursurile declarate de recurenta-pârâtă C. S.A. și de recurenta-pârâtă D. împotriva deciziei civile nr. 1091/Ap din 16 noiembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă și a acordat termen la data de 25 noiembrie 2021, cu citarea părților.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursurile declarate de recurentele-pârâte D. și C. S.A. sunt nefondate, urmând a fi respinse, pentru următoarele considerente:

Recursul declarat de recurenta-pârâtă D..

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conținutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică relevantă și raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a CEDO s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, în măsura în care rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv.

Motivarea este, așadar, un element esențial al hotărârii judecătorești, o garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din CEDO.

În susținerea acestui motiv de casare, recurenta critică contradictorialitatea existentă în motivarea instanței de apel cu privire la motivele prin care instanța de apel a apreciat corecta soluție pronunțată de instanța de fond, prin raportare la motivul care a condus la respingerea apelurilor, respectiv lipsa unui obiect valabil al cesiunii, iar nu cauza ilicită reținută de către instanța de fond.

Această critică este nefondată, întrucât instanța de apel nu a reținut ca motiv al nulității absolute a contractului de cesiune de creanță lipsa notificării de declarare a scadenței anticipate a creditului, ci lipsa unui obiect valabil.

În acest context se constată că instanța de apel a reținut lipsa obiectului cesiunii, ca urmare a inexistenței unei creanțe restante, acesta fiind și motivul constatării nulității absolute a contractului de cesiune de creanță, iar inexistența unei creanțe restante reiese din constatarea nevalabilității scadenței anticipate și a repunerii părților în situația anterioară prin continuarea raporturilor inițiale rezultate din contractul de credit.

Astfel, în dosarul nr. x/2016, instanțele au reținut cu autoritate de lucru judecat că nevalabilitatea declarării scadenței anticipate este determinată de inexistența unui debit restant, întrucât reclamanții erau creditorii băncii la momentul scadențării anticipate, context în care, considerentele împreună cu dispozitivul hotărârilor se impune cu autoritate de lucru judecat, nemaifiind posibilă analizarea acestora în cadrul prezentului litigiu.

Acesta fiind și contextul în care instanța de apel a apreciat că prima instanță a reținut o altă cauza de nulitate absolută a cesiunii de creanță - cauza ilicită, decât cea incidentă în speță, respectiv - lipsa unui obiect valabil al cesiunii - aspect în considerarea căruia s-a apreciat că acesta nu determină schimbarea soluției de fond, ci doar parțial a considerentelor sale, sens în care, prin soluția pronunțată a menținut hotărârea atacată.

Se constată, așadar, că în cauză, instanța de apel a respectat exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, în raport și cu criticile invocate în apel, analiza tuturor aspectelor de nelegalitate invocate, motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată de instanță, astfel că nu se poate susține cu temei că este vorba de motive contradictorii ale hotărârii, cum susține recurenta.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susține că în urma analizei realizate de către Curtea de Apel Brașov asupra sentinței atacate de pârâte, aceasta a reținut autoritatea de lucru judecat în ceea ce privește lipsa unei notificări privind declararea scadenței anticipate a creditului, apreciind că în lipsa acesteia, C. nu putea încheia cu recurenta D. contractul de cesiune de creanță.

Această critică este nefondată, întrucât prin decizia atacată s-a reținut în mod corect că prin soluțiile pronunțate în dosarul nr. x/2016 s-a constatat nevalabilitatea declarării scadenței anticipate a contractului de credit și repunerea părților în situația anterioară scadenței anticipate a creditului

În acest context, se constată că în mod corect instanța de fond a reținut efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, raportându-se la chestiunile litigioase dezlegate în mod definitiv în dosarul nr. x/2016 printre care cele referitoare la constatarea nevalabilității scadențării anticipate a contractului de credit în litigiu și la repunerea părților în situația anterioară declarării scadentei anticipate.

Ca urmare a repunerii părților în situația anterioară declarării scadenței anticipate a creditului s-a reținut că acest contract de credit nu este restant, fiind în prezent în derulare, sens în care nu se justifica menținerea acestui credit ca fiind restant.

În acest sens, s-a reținut că la data cesiunii era necesară existența unei creanțe restante valabile rezultate în urma unei scadențări anticipate a creditului pentru ca cesionara D. să poată dobândi creanța.

Așadar, prin hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2016 al Judecătoriei Brașov s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că la data pretinsei scadențări anticipate a creditului, reclamanții nu datorau nicio sumă de bani către bancă, ci erau creditori ai băncii pentru sumele încasate în temeiul clauzelor abuzive până la acel moment, context în care s-a constatat că în cauză nu exista o creanță restantă.

Astfel, în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale privitoare la variația dobânzii, la comisionul de administrare și de acordare se constată că s-a dat eficiență deplină efectelor nulității absolute, respectiv înlăturarea clauzelor abuzive de la momentul încheierii contractului de credit și repunerea părților în situația anterioară, considerându-se că aceste clauze sunt nescrise.

De asemenea, trebuie reținut că din contractul de cesiune creanțe încheiat între C. S.A. și S.C. D. rezultă că acesta a avut ca obiect numai creanțe rezultate în urma declarării scadenței anticipate a unor contracte de credit în care s-au înregistrat restanțe, recurenta fiind o filială care face parte din C., având ca obiect de activitate - recuperări creanțe, iar din această perspectivă, recurenta nu întrunea condițiile prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 93/2009, context în care se constată că nu putea dobândi prin cesiune decât credite încadrate la categoria pierdere, iar nu unele aflate în curs de derulare.

Într-o altă critică, se reproșează instanței de apel că nu a efectuat niciun fel de diligență în sensul verificării de către bancă, urmare a pronunțării sentinței civile nr. 1200/2018, dacă a procedat sau nu la implementarea dispozițiilor sentinței și abia ulterior unei noi declarări a scadenței anticipate a creditului a procedat la cesionarea creanței.

În contextul dat, se reține că această critică este nefondată, întrucât instanța de apel nu era obligată să facă verificări pentru a stabili dacă nu a intervenit o nouă scadențare anticipată a creditului, iar din această perspectivă se apreciază că aceste critici vizează chestiuni de netemeinicie, iar nu de nelegalitate care ar putea conduce la casarea hotărârii atacate, având în vedere că aceste aspecte tind la o reanalizare a stării de fapt, împrejurare ce nu poate fi analizată în calea extraordinară de atac a recursului.

Mai solicită recurenta, instanței de recurs, să constate că argumentul reținut de către instanța de apel, în sensul că apelantele nu aveau posibilitatea de a încheia un contract de cesiune de creanță în lipsa unei creanțe certe, lichide și exigibile este neîntemeiat, câtă vreme autoritatea de lucru judecat reținută de instanța de apel privește nevalabilitatea declarării scadenței anticipate a creditului, iar nu existența ori inexistența unei creanțe deținute de către Bancă și ulterior cesionată către societatea pârâtă.

Această critică nu poate fi primită, urmând a fi respinsă, întrucât nu era necesar ca lipsa creanței să fie constatată anterior de către o altă instanță, față de împrejurarea că lipsa de obiect a contractului de cesiune de creanță a fost invocată de reclamanți prin cererea de chemare în judecată, în motivarea capătului nr. 7 al acțiunii ce viza cererea de constatare a nulității absolute parțiale a cesiunii de creanță, iar din această perspectivă se constată că acest capăt de cerere a făcut obiectul analizei deciziei atacate, astfel că nu se poate susține că o altă instanță decât cea care a judecat prezentul apel ar fi trebuit a fi învestită pentru a se putea pronunța pe acest aspect.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A..

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susține că hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind greșit reținută nulitatea absolută parțială a contractului de cesiune de creanță pentru cauză ilicită, prin aplicarea greșită a normelor privind efectul pozitiv al lucrului judecat.

Din analiza considerentelor deciziei atacate, se constată, contrar susținerilor recurentei, că instanța de apel nu a reținut ca motiv de nulitate absolută a cesiunii de creanța caracterul ilicit al cauzei acestuia, ci lipsa de obiect, astfel că aceste susțineri apar ca nefondate.

În acest context, se reține că instanța de apel a reținut ca motiv al constatării nulității absolute a contractului de cesiune de creanța lipsa obiectului cesiunii, ca urmare a inexistenței unei creanțe restante, aspect reținut cu autoritate de lucru judecat în dosarul nr. x/2016, în care instanța a considerat că nevalabilitatea declarării scadenței anticipate este determinată de inexistența unui debit restant.

Într-o altă critică recurenta susține că notificarea debitorului nu este o condiție pentru valabila încheiere a contractului de cesiune, ci o formalitate ulterioară care are rolul asigurării opozabilității transferului față de debitor.

În acest sens se reține că instanța de apel nu a analizat și nu a reținut ca motiv de nulitate absolută a cesiunii de creanța lipsa notificării cesiunii către debitorul cedat, ci lipsa unui obiect valabil, având în vedere că instanța de fond a fost învestită doar cu soluționarea cererii de constatare a nulității absolute a contractului de cesiune de creanță referitor la contractul de credit al reclamanților.

Prin urmare, se constată că aspectele legate de notificarea prealabilă a debitorilor cedați cu privire la cesiune nu au fost invocate de niciuna dintre părți și în consecință nu au făcut obiectul analizei instanței de fond, așa încât instanța de apel în mod corect nu a analizat această apărare privind aspectele formale privitoare la notificări.

Mai susține recurenta că cesiunea de creanță nu este condiționată de existența unei creanțe cu caracter cert, lichid și exigibil, însă contrar acestor susțineri, se constată că instanța de apel a reținut ca motiv de nulitate absolută a contractului de cesiune de creanță lipsa unui obiect valabil, respectiv, lipsa creanței restante a băncii împotriva reclamanților și nu lipsa caracterului cert, lichid și exigibil al creanței astfel cum susține recurenta.

Printr-o altă critică, recurenta susține că, cauza contractului de cesiune este valabilă, iar instanța de apel a interpretat greșit normele de drept material prevăzute la art. 1235 și urm. C. civ.

Din analiză, se reține că instanța de apel nu a reținut nevalabilitatea cauzei contractului de cesiune de creanță, iar prevederile art. 1235 C. civ. s-au apreciat a nu fi incidente în cauză, întrucât, astfel cum s-a mai arătat, motivul de nulitate absolută al contractului de cesiune de creanță reținut de instanța de apel a fost lipsa obiectului cesiunii de creanță, respectiv lipsa unei creanțe restante a băncii rezultată în urma unei valabile scadențări anticipate a creditului, așa încât, în raport cu data cesiunii de creanță - 30 iunie 2010 - prevederile art. 1235 C. civ. nu sunt incidente în cauza de față.

Recurenta mai susține că menținerea cesiunii de creanță nu este în contradicție cu soluțiile definitive pronunțate în dosarul nr. x/2016.

Această critică nu poate fi primită, în raport cu soluțiile pronunțate în dosarul evocat, având în vedere că acestea se bucură de autoritate de lucru judecat de la data rămânerii lor definitive prin respingerea recursurilor declarate de recurentele din prezenta cauză, în contextul dezlegării fondului raportului juridic obligațional al capătului de cerere privitor la nulitatea absolută parțială a contractului de cesiune de creanță.

Așadar, în condițiile în care în dosarul nr. x/2016 instanțele au dispus în mod definitiv repunerea părților în situația anterioară ca urmare a constatării nevalabilității scadențării anticipate a creditului, este cert că acest contract de credit nu mai este restant, ci se află în desfășurare între părțile inițiale.

În acest context, se reține că prin hotărâri judecătorești s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat inexistența unui debit restant la data scadențării anticipate a creditului, nevalabilitatea acestei scadențări, precum și repunerea părților în situația anterioară declarării scadenței anticipate.

Așadar, prin menținerea cesiunii creanței restante rezultate în urma scadențării anticipate a creditului s-ar încălca caracterul obligatoriu al hotărârii judecătorești, potrivit art. 435 C. proc. civ., care impune obligativitatea și opozabilitatea hotărârilor judecătorești.

Mai susține recurenta, că cele două instanțe au dispus în mod nelegal obligarea băncii la repunerea creditului pe contul curent în prezentul dosar, însă contrar acestor critici, repunerea pe cont a creditului nu a fost dispusă în prezentul dosar, ci în dosarul nr. x/2016, a căror hotărâri au intrat în puterea lucrului judecat, întrucât în cauza de față, instanța nu a fost învestită decât cu judecarea cererii de constatare a nulității absolute parțiale a contractului de cesiune de creanța încheiat între C. S.A. și S.C. D.

Prin urmare, repunerea părților in situația anterioara declarării scadenței anticipate a creditului cu toate consecințele sale a fost dispusă cu autoritate de lucru judecat în dosarul nr. x/2016, astfel că, nu mai poate face obiectul unei noi analize în prezentul dosar.

Tot în același context, recurenta susține că singura consecință a constatării nulității cesiunii de creanță este schimbarea titularului creanței, fără să afecteze situația juridică a creanței, care rămâne în continuare la restanță și că trecerea întregului credit la restanță prealabil cesiunii creanță este legală și valabilă, iar nulitatea cesiunii ar avea ca efect readucerea creanței în patrimoniul C. S.A. cu menținerea sa la restanță, fiind astfel încălcate și dispozițiile de drept material care reglementează efectele anulării unui contract de cesiune.

Aceste susțineri nu pot fi primite, întrucât prin hotărârile judecătorești definitive pronunțate în dosarul nr. x/2016 s-a constatat că la data scadențării anticipate a creditului, reclamanții nu înregistrau nicio restanță față de bancă, ci aveau calitatea de creditori ai băncii pentru sumele achitate în temeiul clauzelor abuzive referitoare la comisioane și la variația dobânzii, iar din acest considerent s-a constatat că declararea scadenței anticipate a creditului nu a fost valabilă și s-a dispus repunerea părților în situația anterioară.

În acest context, se reține că nu exista o creanță restantă a reclamanților nici la momentul scadențării anticipate a creditului, nici în prezent, care să justifice sau să permită o cesiune, aspect ce contravine dispozițiilor judecătorești care se bucură de autoritate de lucru judecat pronunțate in dosarul prin care s-a dispus repunerea părților în situația anterioară declarării scadenței anticipate a creditului.

Referitor la cererea intimatei-reclamante A. privind obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Intimata-reclamantă A. a solicitat obligarea recurentelor la plata sumei de 2.000 RON cu titlu de onorariu avocațial, dovedită prin înscrisurile existente la pagina 89 din dosar.

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil și în recurs, instanța supremă, constatând îndeplinite cerințele art. 452 și pe cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurentele, în solidar, să plătească intimatei-reclamante A. suma de 2.000 RON, constând în onorariu avocațial.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-pârâtă C. S.A. și de recurenta-pârâtă D. împotriva deciziei civile nr. 1091/Ap din 16 noiembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă, pe care le va obliga, în solidar, la plata sumei de 2.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-reclamante A., constând în onorariu avocațial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-pârâtă C. S.A. și de recurenta-pârâtă D. împotriva deciziei civile nr. 1091/Ap din 16 noiembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și B..

Obligă recurentele, în solidar, la plata sumei de 2.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-reclamante A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 noiembrie 2021.