ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 502/2021

Ședința publică din data de 25 februarie 2021

Asupra recursului de față:

I. Circumstantele cauzei. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2016, la data de 26.08.2016, reclamanta A. S.A., a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. BRUXELLES - Sucursala București, la plata sumei de 810.000 RON, reprezentând indemnizația datorată în temeiul poliței de asigurare nr. 1446.050, precum și a cheltuielilor de judecată.

În motivarea în fapt și în drept a acesteia se arată următoarele:

În data de 11.05.2015, între B., în calitate de Asigurător, C., în calitate de Asigurat și Cedent și reclamantă, în calitate de cesionar, s-a încheiat Anexa la polița nr. 1446.050 privind Cesiunea despăgubirilor [Anexa 6] prin care C. a cesionat reclamantei dreptul de a încasa orice indemnizație de asigurare scadentă sub poliță și pentru clienții-debitori-cedați, respectiv D. S.R.L., CUI x, E. și F. S.R.L., CUI x (denumiți în mod colectiv "debitori-cedați").

In data de 13.05.2015, debitorii-cedați au confirmat reclamantei că bunurile livrate/serviciile prestate conform facturilor menționate corespund calitativ/cantitativ și au fost livrate în baza contractelor comerciale menționate [Anexa 7].

În data de 09.07.2015, urmare a faptului că sumele datorate în temeiul facturilor nu au fost achitate iar biletele la ordin au fost refuzate la plată pentru lipsă totală de disponibil, a comunicat debitorilor-cedați notificări [Anexa 8] prin care le-a solicitat să achite sumele rezultând din facturile cesionate reclamantei.

Ca urmare a neachitării sumelor datorate și deci producerii evenimentului asigurat, C. a efectuat raportarea către asigurător prin intermediul aplicației specifice "G." [Anexa 9], procedându-se totodată la comunicarea documentelor solicitate.

În data de 15.01.2016, având în vedere că Asigurătorul nu și-a îndeplinit obligația de plată a indemnizației de asigurare, reclamanta a formulat și comunicat acestuia adresa nr. x/15.01.2016 [Anexa 10] prin care a solicitat informații despre stadiul analizei dosarului de daună și termenul în care se va proceda la plata indemnizației.

În data de 19.01.2016, Asigurătorul a răspuns reclamantei prin adresa nr. x/19.01.2016/EHS/MAB [Anexa 11], motivând că C. nu a răspuns tuturor solicitărilor adresate, că reprezentantul legal al C. nu a dat curs invitațiilor adresate transmise prin e-mail și că, în esență și cu trimitere la art. 2210 alin. (2) C. civ., reclamantei îi sunt opozabile actele Asiguratului de natură să împiedice Asigurătorul să se îndrepte împotriva celor răspunzători de producerea pagubei.

În data de 26.01.2016, prin adresa nr. x/26.01.2016 [Anexa 12], reclamanta a răspuns acestei adrese învederând că refuzul nejustificat al Asigurătorului, mandatat de Asigurat pentru recuperarea creanțelor, de a iniția acțiunile legale în vederea recuperării sumelor datorate îi afectează în mod direct, iar tergiversarea executării, cu efectul diminuării considerabile a șanselor de recuperare, este imputabilă exclusiv Asigurătorului.

În data de 04.02.2016, prin adresa nr. x/04.02.2016/EHSR/MAB [Anexa 13], Asigurătorul a răspuns reclamantei invocând o serie de chestiuni formale de natură să legitimeze conduita contractuală culpabilă și intenția vădită de a nu achita indemnizația datorată în temeiul poliției de asigurare.

In contextul situației expuse și prin prisma argumentelor exprimate învederează că Asigurătorul nu își îndeplinește în mod culpabil obligațiile izvorând din polița de asigurare și refuză plata indemnizației cuvenite reclamantei în calitate de beneficiar al acesteia.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 2.199 C. civ.

Tribunalul București, secția a V-a civilă prin sentința civilă nr. 1326 din 16.05.2016 a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active; a admis în parte cererea de chemare în judecată, privind pe reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. BRUXELLES -SUCURSALA BUCUREȘTI; a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 755.521,92 RON; a respins în rest cererea principală ca neîntemeiată și a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 11.160,21 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că, după cum susține reclamanta și admite pârâta, între cea din urmă, în calitate de asigurător, și societatea C. S.R.L., în calitate de asigurat, s-a încheiat polița de asigurare nr. 1446.050, prin care asigurătorul s-a obligat că va despăgubi pe asigurat pentru pierderile suferite din neîncasarea facturilor asigurate. Dreptul la despăgubirile datorate de pârâtă în temeiul acestui contract a fost cesionat de către societatea C. S.R.L. reclamantei din prezenta cauza, potrivit contractului de cesiune de creanță nr. x/09.03.2015.

Reclamanta susține că riscul asigurat s-a petrecut, iar pârâta trebuie să achite despăgubirile aferente facturilor fiscale nr. x/04.05.2015 (emisă cu privire la F. SRL), nr. 43/04.05.2015 (emisă cu privire la D. SRL) și nr. 42/04.05.2015 (emisă cu privire la E. SRL).

S-a reținut că, odată îndeplinite condițiile contractuale, reclamanta are dreptul de a obține întocmai prestația la care pârâta s-a obligat (cf. art. 1270 alin. (1), art. 1516 alin. (1), art. 2199 alin. (1) C. civ.). Pârâta a susținut, însă, că în speță există mai multe motive pentru care cererea nu poate fi primită, fiind incidente prevederile art. 1556 alin. (1) C. civ. (excepția de neexecutare a contractului).

Mai întâi se susține că pârâta nu poate stabili dacă facturile menționate anterior se încadrează în categoria facturilor asigurate, deoarece nu au fost puse la dispoziție documentele din care să rezulte data livrării (având în vedere că numai facturile emise în termen de 30 de zile de la data livrării cad sub incidența contractului de asigurare). Tribunalul a observat, însă că, în ceea ce privește sumele de bani aferente facturilor în discuție, cu privire la acestea au fost emise 3 bilete la ordin. În ceea ce privește factura nr. x/04.05.2015, în aceeași dată (04.05.2015) a fost emis biletul la ordin seria x nr. x de către persoana căreia marfa i-a fost livrată, respectiv E. S.R.L.; în ceea ce privește factura nr. x/04.05.2015, în aceeași dată (04.05.2015) s-a emis biletul la ordin seria x nr. x de către persoana căreia marfa i-a fost livrată, respectiv D. S.R.L.; în ceea ce privește factura nr. x/04.05.2015, în data de 05.05.2015 a fost emis biletul la ordin seria x nr. x de către persoana căreia marfa i-a fost livrată, respectiv F. S.R.L..

Având în vedere că nu existau motive rezonabile pentru ca aceste bilete la ordin să fie emise la mai mult de 30 de zile de la data livrării, câtă vreme ele au rostul unei garanții, iar garanțiile se constituie de obicei (mai ales între profesioniști) imediat cu primirea bunurilor, și cum datele de pe biletele la ordin se confunda sau se află la diferență de numai o zi față de data trecută pe facturi, trebuie trasă concluzia că facturile au fost emise conform prevederilor art. 2.1 din polița de asigurare (cu respectarea termenului de 30 de zile de la momentul livrării mărfurilor). Ca atare, ținând cont de faptul că prevederile contractuale trebuie aplicate cu bună-credință (cf. art. 1170 C. civ.), și cum pârâta dispune de suficiente mijloace pentru a stabili respectarea art. 2.1 din contractul de asigurare, este excesiv ca aceasta să pretindă documente suplimentare de la reclamantă sub acest aspect.

Mai departe, pârâta a susținut că reclamanta și antecesoarea sa nu și-au îndeplinit obligațiile fixate de secțiunile B.1 și C.1 din polița de asigurare. Concret, s-a susținut că dosarele de daună referitoare la E. S.R.L., D. S.R.L. și F. S.R.L. sunt incomplete și, astfel, asigurătoarea nu se poate îndrepta împotriva acestora odată achitată indemnizația ce face obiectul prezentei cereri (se recunoaște astfel că prevederile respective au drept scop asigurarea succesului în acțiunea în regres, ceea ce înseamnă că aceasta este cheia în care toate aceste îndatoriri trebuie citite - cf. art. 1266 C. civ.).

Tribunalul a reținut, însă, că pârâta nu explică în concret care sunt motivele pentru care lipsa actelor solicitate de la reclamantă (astfel cum sunt prezentate în întâmpinare din primul ciclu procesual, filele x din vol. I) periclitează șansele reușitei acțiunii în regres pe care aceasta o poate formula împotriva societăților menționate anterior. Având în vedere formularea vagă a poliței de asigurare [asiguratul trebuie să depună la asigurător un dosar de daună care să cuprindă notificarea daunei, toate facturile neîncasate de la clientul-debitor respectiv (indiferent dacă sunt sau nu facturi asigurate) și toate documentele relevante solicitate de asigurător], care trimite la toate documentele relevante solicitate de asigurător, este evident că interpretarea trebuie să fie aici în favoarea reclamantei (cf. art. 1269 alin. (2) C. civ. - in dubio contra proferentem), motiv pentru care pârâta trebuie să explice precis necesitatea fiecărui document solicitat pentru demersul ulterior de regres. O asemenea explicație nu există, motiv pentru care aceste apărări nu pot fi primite.

Situația este asemănătoare și în privința apărărilor legate de inadvertențele dosarelor de daună (cât privește pe reprezentantul asiguratului C.), câtă vreme, din nou, nu se explică în ce mod aceste pretinse inadvertențe șubrezesc șansele de reușită a acțiunii în regres. Pe de altă parte, în aceeași apărare legată de inadvertențele dosarelor de daună, pârâta invocă ideea că 4% din cifra de afaceri anuală a societății asigurate a fost atinsă în o singură zi, prin emiterea a 3 facturi. Se susține existența unor suspiciuni, fără a se lega în concret această situație de o nulitate a poliței sau doar de o chestiune privind executarea contractului. În oricare caz însă, apărarea aceasta este neîntemeiată, dat fiind că activitatea unei societăți poate presupune astfel de situații, cum este cea indicată de pârâtă, în care prin marfa livrată într-o singură zi să se atingă un procent substanțial din cifra de afaceri anuală, nefiind nimic suspicios din acest punct de vedere. Aceasta deoarece activitatea respectivă nu este una liniară, câtă vreme depinde de momentul când pot fi făcute livrările de bunuri, de momentul când sunt plasate comenzile pentru acele bunuri, de situații neprevăzute legate de activitatea propriu-zisă de livrare (probleme legate de funcționarea flotei de automobile etc.), pentru a da numai câteva exemple. De aceea, nici sub acest aspect apărările pârâtei nu sunt unele întemeiate.

Similar se întâmplă și cu problemele referitoare la sediul C., simpla expirare a dovezii de sediu, astfel cum apare în informațiile oferite de ONRC, neputând duce la concluzia suspiciunilor existenței unei declarații false făcute în mod deliberat de asiguratul originar.

Față de cele retinute mai sus, Tribunalul a constatat că pârâta nu poate opune cu succes excepția de neexecutare a contractului și nici vreun eventual motiv de nulitate a poliței (unele dintre apărări marșând, fără a o spune expres, pe această chestiune). Ca atare, ea trebuie să achite indemnizația de asigurare, după cum a precizat tribunalul anterior.

Singura problemă care se ridică aici s-a constatat a fi legată de cuantumul acestei indemnizații. Astfel, reclamanta a susținut că suma se ridică la 810.000 de RON, dar sumele trecute pe facturile asigurate depășesc 900.000 de RON. În aceste condiții, reiese că au fost făcute plăți parțiale, dar reclamanta nu indică acele plăți. De aceea, neputându-se stabili pe baza probelor de la dosar cuantumul exact (iar reclamanta nesolicitând o probă cu expertiză contabilă și, astfel, eșuând în demersul probatoriu la care obligă art. 249 C. proc. civ.), s-a apreciat că trebuie primit cel propus de pârâtă, anume acela de 755.521,92 RON.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă prin decizia civilă nr. 1976 din 22 noiembrie 2019 a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta B. S.A. BRUXELLES - Sucursala București împotriva sentinței civile nr. 1326 din 16.05.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă; a admis cererea de restituire a taxei judiciare de timbru și a dispus restituirea către apelanta-pârâtă a sumei de 5580,10 RON reprezentând taxa judiciară de timbru achitată prin tranzacția din 07.08.2019 cu număr de referință al Băncii BNP x.

Curtea a reținut, în raport de pretențiile deduse judecății, de probele administrate în cauză și de dispozițiile legale aplicabile, că Tribunalul a pronunțat o sentință temeinică și legală.

S-a constatat că, prin apelul formulat, pârâta a reluat în mare parte apărările formulate prin întâmpinarea depusă în primă instanță, chestiuni privind existența unui dosar penal în care ar fi implicat un administrator al unuia dintre debitorii care nu și-au achitat obligațiile de plată, precum și aserțiuni de natură retorică relativ la considerentele instanței de fond.

Curtea în analiza motivelor de apel, dat fiind caracterul devolutiv al acestuia și raportat la cerințele referitoare la motivarea hotărârilor judecătorești, le-a supus unei analize grupate în funcție de legătura acestora cu raportul juridic dedus judecății.

Cu privire la criticile referitoare la suspiciunea unor aspecte privind infracțiunea de spălare de bani prin trimitere la dispozițiile Legii nr. 656/2002 și a regulamentului de punere în aplicare a acesteia, precum și în raport de faptul că în cursul anului 2016 Tribunalul Neamț în Dosarul nr. x/2016 a fost sesizat cu rechizitoriul nr. x/2015 din 17.06.2016 emis de Parchetul de pe lângă ICCJ -DIICOT- Biroul Teritorial Neamț cu privire la un număr de 11 inculpați, printre care și reprezentantul C. S.R.L., H., pentru săvârșirea în perioada 2012-2015 a mai multor infracțiuni.

Curtea a reținut în raport de cauza dedusă judecății că toate aceste chestiuni sunt neîntemeiate și nu pot fi luate în considerare din perspectiva obligațiilor pe care apelanta-pârâtă și le-a asumat la data de 11.05.2015, în calitate de Asigurător, C., în calitate de Asigurat și Cedent și reclamantă, în calitate de cesionar, când prin încheierea Anexei la polița nr. 1446.050 privind Cesiunea despăgubirilor prin care C. a cesionat reclamantei dreptul de a încasa orice indemnizație de asigurare scadentă sub poliță și pentru clienții-debitori-cedați, respectiv D. S.R.L., E. și F. S.R.L..

Prin urmare, nu există nicio dispoziție legală sau contractuală potrivit căreia o chestiune referitoare la suspiciunea de spălare de bani apărută față de reprezentantul societății care a cesionat creanța să constituie un motiv de neexecutare a plății creanței cesionate și asigurate anterior. Față de orice chestiune cu caracter suspicios, apelanta-pârâtă avea la îndemână posibilitatea formulării unei plângeri penale, cu consecințele de rigoare.

Orice alte aspecte legate de această critică și de eventuala incidență a Legii în materia spălării banilor nu poate fi considerată o cauză de neexecutare a contractului de asigurare a plății rezultate din facturile menționate pe larg mai sus.

Cu privire la critica întemeiată pe biletele la ordin.

Curtea a reținut că nici prin această critică nu se arată în concret lipsa de temeinicie și legalitate a sentinței apelate și nici imposibilitatea îndeplinirii obligațiilor asumate, fiind vorba de o critică formală, cu aceleași elemente de suspiciune retorică la adresa primei instanțe. Or, reține instanța de apel, potrivit probatoriului administrat în cauză că la data de 09.07.2015, urmare a faptului că sumele datorate în temeiul facturilor nu au fost achitate, iar biletele la ordin au fost refuzate la plată pentru lipsă totală de disponibil, a comunicat debitorilor-cedați notificări [Anexa 8] prin care le-a solicitat să achite sumele rezultând din facturile cesionate reclamantei. Pe cale de consecință, apelanta-pârâtă, prin probatoriul administrat în fața primei instanței și prin susținerile reluate în apel, nu a probat lipsa acestor bilete la ordin, ci susține fără niciun temei factual sau legal că este vorba despre o presupusă emitere a acestor bilete la ordin concomitent sau chiar anterior și astfel nu pot fi luate în considerare, aspecte fără absolut nicio relevanță în ceea ce privește neexecutarea propriilor obligații. Mai mult decât atât, instanțele nu sunt chemate să răspundă la întrebări retorice sau cum urmează să producă unele efecte juridice din alte cauze fie ele și penale, întrucât se prezumă că părțile cunosc adevărul dedus judecății, fiind astfel obligate să-l facă cunoscut pe bază de probe legale și temeinice și instanțelor învestite în aceste sens, iar nu să se rezume doar la afirmații generice ori cu caracter de îndoială.

Cu privire la criticile referitoare la lipsa documentelor sanitare, problema contractului de factoring, problema reprezentării legale a S.C. C. S.R.L. și chestiunea privind existența unei activități comerciale de 4% într-o zi prin emiterea celor trei facturi.

Instanța de apel constată și reține că, în ceea ce privește chestiunea ideii că 4% din cifra de afaceri anuală a societății asigurate a fost atinsă într-o singură zi, prin emiterea a 3 facturi constituie o suspiciune, prima instanță a răspuns pe deplin acestei apărări, iar prin cererea de apel nu s-a făcut nicio critică concretă a acestui răspuns, apelanta-pârâtă nefăcând altceva decât să reia suspiciunea în cauză, ca și cum reluarea unei chestiuni de mai multe ori dobândește caracter de prezumție absolută ce poate conduce la o cauză de neexecutare a obligației acesteia.

În ceea ce privește criticile privind lipsa documentelor sanitare, problema contractului de factoring și problema reprezentării legale a S.C. C. S.R.L., Curtea le-a considerat nefondate, întrucât nu au nicio legătură concretă cu obligațiile asumate de apelanta-pârâtă prin contractul de asigurare.

Din acest punct de vedere, obiectul dedus judecății este cât se poate de evident, fiind întemeiat pe faptul că în data 11.05.2015, între B., în calitate de Asigurător, C., în calitate de Asigurat și Cedent și reclamantă, în calitate de cesionar, s-a încheiat Anexa la polița nr. 1446.050 privind Cesiunea despăgubirilor [Anexa 6] prin care C. a cesionat reclamantei dreptul de a încasa orice indemnizație de asigurare scadentă sub poliță și pentru clienți-debitori-cedați. Or, toate criticile menționate mai sus nu au nicio legătură cu obiectul poliței de asigurare nr. 1446.050, prin care asigurătorul s-a obligat că va despăgubi pe asigurat pentru pierderile suferite din neîncasarea facturilor asigurate. Pe cale de consecință, și aceste critici sunt neîntemeiate.

Cu privire la criticile referitoare la dosarele de daune incomplete prin lipsa unor documente, precum și la inadvertențele existente în aceste dosare.

Curtea reține că în data de 13.05.2015, debitorii-cedați au confirmat reclamantei că bunurile livrate/serviciile prestate conform facturilor menționate corespund calitativ/cantitativ și au fost livrate în baza contractelor comerciale menționate [Anexa 7].

În data de 09.07.2015, ca urmare a faptului că sumele datorate în temeiul facturilor nu au fost achitate iar biletele la ordin au fost refuzate la plată pentru lipsă totală de disponibil, a comunicat debitorilor-cedați notificări [Anexa 8] prin care le-a solicitat să achite sumele rezultând din facturile cesionate reclamantei.

Ca urmare a neachitării sumelor datorate și deci producerii evenimentului asigurat, C. a efectuat raportarea către asigurător prin intermediul aplicației specifice "G." [Anexa 9], procedându-se totodată la comunicarea documentelor solicitate.

În data de 15.01.2016, având în vedere că Asigurătorul nu și-a îndeplinit obligația de plată a indemnizației de asigurare, reclamanta a formulat și comunicat acestuia adresa nr. x/15.01.2016 [Anexa 10] prin care a solicitat informații despre stadiul analizei dosarului de daună și termenul în care se va proceda la plata indemnizației.

În data de 19.01.2016, Asigurătorul a răspuns reclamantei, prin adresa nr. x/19.01.2016/EHS/MAB [Anexa 11], motivând că C. nu a răspuns tuturor solicitărilor adresate, că reprezentantul legal al C. nu a dat curs invitațiilor adresate transmise prin e-mail și că, în esență și cu trimitere la art. 2210 alin. (2) C. civ., reclamantei îi sunt opozabile actele Asiguratului de natură să împiedice Asigurătorul să se îndrepte împotriva celor răspunzători de producerea pagubei.

În data de 04.02.2016, prin adresa nr. x/04.02.2016/EHSR/MAB [Anexa 13], Asigurătorul a răspuns reclamantei invocând o serie de chestiuni formale de natură să legitimeze conduita contractuală culpabilă și intenția vădită de a nu achita indemnizația datorată în temeiul poliției de asigurare.

Analizând aceste chestiuni, prima instanță a reținut că facturile au fost emise conform prevederilor art. 2.1 din polița de asigurare (cu respectarea termenului de 30 de zile de la momentul livrării mărfurilor). Ca atare, ținând cont de faptul că prevederile contractuale trebuie aplicate cu bună-credință (cf. art. 1170 C. civ.), și cum pârâta dispune de suficiente mijloace pentru a stabili respectarea art. 2.1 din contractul de asigurare, este excesiv ca aceasta să pretindă documente suplimentare de la reclamantă sub acest aspect, iar prin criticile formulate pârâta nu a demonstrat netemeinica și nelegalitatea acestor considerente, reluând practic aceleași chestiuni precum în fața primei instanțe. De asemenea, apelanta nu a relevat importanța asupra neexecutării contractului prin lipsa unor documente precum cele asupra cărora instanța de apel le-a menționat mai sus.

Curtea reține ca și prima instanță formularea vagă a poliței de asigurare [asiguratul trebuie să depună la asigurător un dosar de daună care să cuprindă notificarea daunei, toate facturile neîncasate de la clientul-debitor respectiv (indiferent dacă sunt sau nu facturi asigurate) și toate documentele relevante solicitate de asigurător], care trimite la toate documentele relevante solicitate de asigurător și în mod evident interpretarea este în favoarea reclamantei, potrivit art. 1269 alin. (2) C. civ. Or, apelanta-pârâtă nu a explicat nici în calea de atac necesitatea fiecărui document solicitat pentru demersul ulterior, ci dimpotrivă a continuat să arate că cei trei debitori și-au încetat activitatea, ceea ce probabil conduce la eșecul unei eventuale acțiuni în regres. Este evident că desfășurarea unei activități de asigurare implică și asemenea riscuri pentru asigurător, care poartă întreaga responsabilitate, astfel că nici aceste apărări nu pot fi primite. În plus, prin contractul de mandat pentru prestarea serviciilor de colectare creanțe comerciale nr. 03/29.01.2015 încheiat între C. S.R.L. și B. S.R.L., aceasta din urmă s-a obligat să întreprindă serviciile de colectare debite în scopul recuperării și valorificării creanțelor pe care cea dintâi le deține în patrimoniu, indiferent dacă acestea sunt interne sau internaționale.

II. RECURSUL

Împotriva deciziei civile nr. 1976 din 22 noiembrie 2019 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă a declarat recurs recurenta-pârâtă B. S.A. Bruxelles - Sucursala București, intrucat o consideră netemeinică și nelegală, solicitând instanțe de recurs ca, în raport de motivele dezvoltate, să admită recursul și să dispună casarea în tot a sentinței recurate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de apel, solicitând admiterea apelului formulat de către B. împotriva sentinței civile nr. 1326/16.05.2019, pronunțată de Tribunalul București, cu obligarea intimatei A. la plata cheltuielilor de judecată pricinuite subscrisei cu instrumentarea prezentului litigiu, potrivit art. 453. (1), coroborat cu art. 494 C. proc. civ., invocând, ca motive de nelegalitate, prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. și 488 pct. 8 C. proc. civ.

Nelegalitatea sentinței recurate se bazează, in opinia recurentei, pe faptul că instanța de apel nu a analizat în mod complet toate apărările B. și a interpretat și aplicat greșit normele de drept material în materia: stabilirii prealabile a obiectului prezentei cauze inițiate de către creditorul cesionar A.-facturile pretinse la plată de către A. sunt facturi emise de către asiguratul C. inainte de data cesiunii dreptului A. la despăgubiri în baza Poliței de asigurare, iar întreaga indemnizație aferentă unor facturi neplătite anterioare emise anterior cesiunii ar putea fi datorată exclusiv către asiguratul C., acestea nefăcând obiectul Anexei privind Cesiunea Despăgubirilor la Polița de asigurare din data de 11.05.2015 - art. 3.; în materia reprezentării legale a asiguratului, din perspectiva lipsei de investire legală de către asigurat cu cererea de despăgubire conform Poliței de asigurare - motivarea instanței este deficitară, străina față de implicațiile investirii cu o cerere în pretenții formulată de asigurat, instanța a interpretat în mod greșit prevederile legale privind reprezentarea legală a persoanei juridice față de terțe părți; stabilirii prealabile a existentei evenimentului asigurat din perspectiva Poliței de asigurare, motivarea instanței cuprinzând aspecte ce țin de acțiunea subsecventă plății indemnizației de asigurare, respectiv a regresului asigurătorului față de clienții-debitori.

Totodată, recurenta sustine ca instanța de apel nu a analizat în mod corect criticile și apărările formulate de către B. prin raportare la condițiile de fond, esențiale particularizate în cuprinsul Poliței de asigurare din perspectiva examinării primordiale a calificării facturilor notificate ca fiind "facturi asigurate" conform Poliței de asigurare. Instanța de apel nu a reținut criticile B. cu privire la realitatea livrării produselor, respectiv realitatea evenimentului asigurat, și a analizat strict din perspectiva intervenirii riscului de neplată a facturilor notificate.

Instanța a confundat, nu a făcut distincție între certitudinea livrării produselor, datei de livrare și calificarea facturilor ca fiind asigurate conform prevederilor Poliței de asigurare și certitudinea și scadența obligațiilor de plată aferente facturilor cesionate conform Contractului de factoring și a contractelor de cesiune de creanța aferente facturilor finanțate.

Instanța nu a luat în considerare ca documentele care lipsesc din dosarele de daună și suspiciunile rezonabile rezultate cu ocazia analizării cererii de despăgubire, a situației asiguratului și a cliențiilor-debitori ai acestuia pun B. în imposibilitatea de a verifica realitatea efectuării livrării bunurilor care fac obiectul facturilor și caracterul cert al creanțelor pretinse, și nu a motivat în concret de ce aceste împrejurări "nu pot duce la concluzia existenței unei declarații false făcute în mod deliberat de asiguratul originar în conivența cu clienții debitori".

Instanța nu a analizat implicațiile imprejurărilor de natură să atragă suspiciuni rezonabile pentru B. cu privire la realitatea evenimentului asigurat, respectiv conivența dintre asigurat și clienții debitori de a frauda asigurătorul, și implicit, incidența asupra valabilității asigurării în ceea ce privește aceste creanțe/acești clienți-debitori.

Instanța a analizat numai din perspectiva scopului acțiunii în regres a asigurătorului B., reținând ca subscrisa nu explica în concret care sunt motivele pentru care lipsa actelor solicitate periclitează acțiunea în regres. Ori, o astfel de motivare este străină față de necesitatea stabilirii prealabile a existenței evenimentului asigurat. Apărările B. au fost analizate de instanța numai din perspectiva incidenței art. 2210 (2) C. civ. - subrogarea asigurătorului.

Instanța nu a analizat apărările B. sau le-a interpretat în mod greșit din perspectiva incidenței: art. 2203 C. civ. (asiguratul e obligat sa declare toate informațiile), art. 2204 (declarații inexacte sau reticența a asiguratului) și incidența prevederilor art. 2.1. (facturi asigurate), secțiunii D.1.3 din Polița de asigurare privind - încetarea poliței/nulitatea, art. 2199 - contractul de asigurare (instanța a dat eficiența prevederilor contractuale din raportul juridic de factoring/cesiune a creanțelor finanțate - raport juridic care nu face obiectul analizei în prezenta speța și față de care B. este terța parte: confirmarea livrărilor de către debitorii-cedati către A. prin adresa din 13.05.2015 nu este opozabil B. și nu reprezintă o prezumție absolută în ceea ce privește realitatea livrărilor și existența interesului asigurat), art. 2211 - asigurătorul poate opune A. toate apărările întemeiate pe contractul de asigurare și contractele comerciale principale.

Instanța de apel nu a analizat în concret apărarea potrivit căreia cererea de despăgubire este formulata de către o persoană ce nu are calitatea de reprezentant legal sau de reprezentant autorizat al asiguratului C., nu a analizat "Facturile asigurate" și existența și întinderea dreptului reclamantei A. privind Cesiunea Despăgubirilor la Polița de asigurare, din perspectiva prevederilor contractuale aplicabile prezentei cauze - contractul de asigurare și anexele la acesta și nu a analizat în concret apărarea B. potrivit căreia asigurătorul s-a aflat în imposibilitatea de a examina și verifică calificarea facturilor pretinse la plată ca fiind "facturi asigurate" conform condițiilor de fond prevăzute la art. 2.1. din Polița de asigurare, ca urmare a lipsei informațiilor necesare din partea asiguratului.

Instanța a analizat certitudinea și scadenta obligațiilor de plată aferente facturilor cesionate din perspectiva Contractului de factoring și a contractelor de cesiune de creanța aferente facturilor finanțate, care nu sunt opozabile subscrisei B.. B. nu este parte în raportul de factoring și cesiune aferenta. B. nu s-a angajat la nimic cu privire la efectele și întinderea creanțelor conform factoringului.

Instanța nu a analizat cauza prin raportare la temeiul legal indicat, respectiv la verificarea îndeplinirii condițiilor de fond prevăzute la art. 2.1 din Polița de asigurare, ci, instanțele anterioare au analizat aceste apărări numai din punct de vedere al acțiunii subsecvente plății indemnizației de asigurare, respectiv a eventualului regres al asigurătorului, trecând în mod nejustificat peste aspectele de fond prealabile, primordiale stabilirii existenței unui eveniment asigurat conform Poliței de asigurare, respectiv dacă facturile pretinse la plată sunt calificate ca fiind facturi asigurate.

S-a invocat și alin. (3) al pct. 6 din termeni speciali la Polița de asigurare care prevede faptul că "Pentru ca facturile asigurate să fie și să rămână acoperite prin Polița, garantați că informațiile declarate nouă sunt complete, reale și corecte și că ne veți notifica imediat asupra oricărei schimbări referitoare la informațiile comunicate sau asupra oricărui alt fapt care poate afecta riscul asigurat prin Polița." Având în vedere astfel de informații de natură să atragă suspiciuni rezonabile pentru B. cu privire la realitatea evenimentului asigurat, respectiv conivența dintre asigurat și clienții debitori de a frauda asigurătorul, și implicit, incidența asupra valabilității asigurării în ceea ce privește aceste creanțe/acești clienți-debitori, însă în considerarea aprecierilor instanței de fond, B. a decis să formuleze plângere penală împotriva asiguratului C. și celor 3 clienți-debitori și astfel să se procedeze la verificarea realității evenimentului asigurat și interesului asigurabil. Față de cele de mai sus, instanța nu a analizat incidența prevederilor: art. 2203 noul C. civ. [Informații privind riscul], potrivit cărora asiguratul este obligat să declare, la data încheierii contractului, orice informații sau împrejurări pe care le cunoaște și care, de asemenea, sunt esențiale pentru evaluarea riscului; În baza alin. (2) al aceluiași articol, dacă împrejurările esențiale privind riscul se modifică în cursul executării contractului, asiguratul este obligat să comunice în scris asigurătorului modificarea survenită în același sens, dispozițiile art. 2.203 C. civ. prevăd obligația asiguratului de a răspunde în scris tuturor solicitărilor de clarificare formulate de asigurător, art. 2204 noul C. civ. [Declarațiile inexacte sau reticența privind riscul], "în afară de cauzele senerale de nulitate - existența interesului asigurabil". contractul de asigurare este nul în caz de declarație inexactă sau de reticentă făcute cu rea-credință de către asigurat cu privire la împrejurări care, dacă ar fi fost cunoscute de către asigurător, l-ar fi determinat pe acesta să nu își dea consimțământul ori să nu îi dea în aceleași condiții, chiar dacă declarația sau reticența nu a avut influenta asupra producerii riscului asigurat, secțiunea D. 1.3, teza finală din Polița de asigurare, unde se menționează că Polița va deveni nulă și neavenită dacă asiguratul face în mod deliberat declarații sau informări false cu privire la dosarul de daună sau în relație cu Polița, art. 2211 noul C. civ., asigurătorul poate opune A. toate apărările întemeiate atât pe contractul de asigurare cât și pe contractul comercial principal.

Apărările B. au fost analizate în mod greșit de instanța numai din perspectiva scopului realizării acțiunii în regres, respectiv incidența art. 2210 (2) - subrogarea asigurătorului.

Pentru aceste motive recurenta-pârâta a solicitat, admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

III. Aplicabilitatea dispozitiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a inceput anterior intrarii în vigoare a Legii nr. 310/2018, nefiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018 care prevede că art. 493 se abrogă, față de conținutul art. 24 din C. proc. civ., conform caruia "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

III.1. Procedura de filtrare a recursului

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilitatii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 10 decembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus comunicarea raportului către părți.

Prin încheierea din 10 decembrie 2020 s-a respins excepția nulității recursului invocată de intimata-reclamantă A. S.A. și s-a admis în principiu recursul.

IV. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizand recursul formulat, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte subliniază că instanța de recurs este ținută, potrivit disp. art. 499 C. proc. civ., civ., să analizeze și să motiveze exclusiv cu privire la motivele de casare invocate și analiza acestora, însăși recurenta precizând în răspunsul la întampinare că a formulat o prezentare generală sintetizată a cauzei, prealabilă dezvoltării motivelor de casare invocate, pe care instanța de recurs urmează a le analiza și motiva în mod exclusiv.

Ca motive de nelegalitate, recurenta invocă la modul general prevederile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., nelegalitatea sentinței recurate bazându-se, în opinia recurentei, pe faptul că instanța de apel nu a analizat în mod complet toate apărările B. și a interpretat și aplicat greșit normele de drept material.

În articolul 488 sunt prevazute limitativ motivele de recurs, fiind subliniat faptul că exercitarea controlului are în vedere doar legalitatea, pentru că scopul recursului, prevăzut și în art. 483, este acela de a supune instanței de recurs examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile în fiecare din cazurile prevăzute.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. invocat de recurentă, are în vedere situația în care "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". Textul arată toate ipotezele în care, de fapt, soluția nu este motivată: fie că motivarea lipsește cu totul, fie că este străină de cauză, fie că este contradictorie. Este vizata nu numai ipoteza în care lipsesc considerentele hotărârii, dar și când acestea sunt contradictorii sau nu au legătură cu cauza, deoarece și această situație poate fi calificată ca nemotivare a hotărârii, motivul de recurs vizând atât lipsa motivării, cât și motivarea inexactă sau insuficientă.

Art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., prevede obligația pentru instanță de a indica în considerentele hotărârii, obiectul cererii, susținerile părților, pe scurt expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În cauza dedusă judecății, Înalta Curte constată că, în motivarea hotărârii recurate, instanța de apel a procedat la o analiză efectivă a susținerilor și apărărilor invocate de părți, ceea ce se poate observa din parcurgerea considerentelor hotărârii.

Situația de fapt, stabilită de prima instanță și confirmată în apel, a arătat că între pârâtă, în calitate de asigurător, și societatea C. S.R.L., în calitate de asigurat, s-a încheiat polița de asigurare nr. 1446.050, prin care asigurătorul s-a obligat că va despăgubi pe asigurat pentru pierderile suferite din neîncasarea facturilor asigurate. Dreptul la despăgubirile datorate de pârâtă în temeiul acestui contract a fost cesionat de către societatea C. S.R.L. reclamantei din prezenta cauză, potrivit contractului de cesiune de creanță nr. x/09.03.2015.

Reclamanta a susținut că riscul asigurat s-a petrecut, iar pârâta trebuie să achite despăgubirile aferente facturilor fiscale nr. x/04.05.2015 (emisă cu privire la F. SRL), nr. 43/04.05.2015 (emisă cu privire la D. SRL) și nr. 42/04.05.2015 (emisă cu privire la E. SRL). S-a reținut că, odată îndeplinite condițiile contractuale, reclamanta are dreptul de a obține întocmai prestația la care pârâta s-a obligat (cf. art. 1270 alin. (1), art. 1516 alin. (1), art. 2199 alin. (1) C. civ.).

Pârâta a susținut, însă, că în speță există mai multe motive pentru care cererea nu poate fi primită, fiind incidente prevederile art. 1556 alin. (1) C. civ. (excepția de neexecutare a contractului).

Prima instanță a răspuns punctual tuturor susținerilor pârâtei, instanța de apel constatand, la rândul său, că pârâta a reluat în mare parte apărările formulate prin întâmpinarea depusă în primă instanță, invocand, în plus, chestiuni privind existența unui dosar penal în care ar fi implicat un administrator al unuia dintre debitorii care nu și-au achitat obligațiile de plată, alături de alte aserțiuni de natură retorică relativ la considerentele instanței de fond.

Totodată, instanța de apel, în analiza motivelor de apel, dat fiind caracterul devolutiv al acestuia și raportat la cerințele referitoare la motivarea hotărârilor judecătorești, le-a supus unei analize grupate în funcție de legătura acestora cu raportul juridic dedus judecății.

Astfel, s-a răspuns la criticile referitoare la: suspiciunea unor aspecte privind infracțiunea de spălare de bani prin trimitere la dispozițiile Legii nr. 656/2002 și a regulamentului de punere în aplicare a acesteia, precum și în raport de faptul că în cursul anului 2016 Tribunalul Neamț în Dosarul nr. x/2016 a fost sesizat cu rechizitoriul nr. x/2015 din 17.06.2016 emis de Parchetul de pe lângă ICCJ -DIICOT- Biroul Teritorial Neamț cu privire la un număr de 11 inculpați, printre care și reprezentantul C. S.R.L., H., pentru săvârșirea în perioada 2012-2015 a mai multor infracțiuni; biletele la ordin; lipsa documentelor sanitare, problema contractului de factoring, problema reprezentării legale a S.C. C. S.R.L. și chestiunea privind existența unei activități comerciale de 4% într-o zi prin emiterea celor trei facturi; dosarele de daune incomplete prin lipsa unor documente, precum și la inadvertențele existente în aceste dosare.

Înalta Curte constată, astfel, că instanța de apel a analizat toate nemulțumirile pârâtei față de modul în care instanța de fond a respins apărările sale subsumate excepției de neexecutare a contractului, apărări prin care pârâta îți justifică conduita contractuală, respectiv refuzul de a achita indemnizația de asigurare.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludentei și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Articolul 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului garantează părților dreptul la un proces echitabil care presupune, printre altele, și obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile. O motivare corespunzătoare presupune că instanța poate să nu răspundă tuturor susținerilor părților, însă este imperativ necesar ca susținerile esențiale ale acestora să fie analizate și să se indice în hotărârea judecătorească motivele pentru care instanța le-a apreciat ca fiind întemeiate sau neîntemeiate. Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare, exigente pe care, in cauza de fata, hotararea instantei de apel le respecta.

În cauza de față, Înalta Curte observă că, în analiza sa, instanța de apel a făcut un examen amanunțit al tuturor elementelor probatorii, dar și al susținerilor părților pentru a stabili situația de fapt din cauză, situație ce nu poate fi repusă în discuție în calea extraordinară a recursului. Astfel, se constată că nu exista nicio contradicție în expunerea argumentelor instanței de apel, aceasta procedând la examinarea și interpretarea probatoriului și, pe cale de consecință, la stabilirea situației de fapt. Că recurenta este nemultumiță de rezultatul acestei analize nu este un motiv suficient care să atragă incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Din analiza deciziei recurate se constată că instanța de apel a argumentat soluția pronunțată, în sensul că hotărârea cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, conținând suficiente elemente care fac posibil controlul hotărârii în căile de atac, neexistând contradicții ori motive străine de natura pricinii în cuprinsul considerentelor.

Prin urmare, în condițiile în care nu s-a demonstrat că există considerente contradictorii, străine de natura cauzei sau neconcordanța între acestea și soluția din decizia instanței de apel, iar argumentele recurentului vizează aspecte ce țin de fondul litigiului, criticile subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vor fi înlăturate.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat, de asemenea, de recurentă, vizează ipoteza "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material". Noul Cod este categoric și are în vedere numai încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Din expunerea argumentelor evocate de recurenta-pârâtă rezultă, însă, cu evidență că s-au readus în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Altfel spus, criticile recurentei pe stabilirea situației de fapt nu se convertesc în motivele de nelegalitate invocate, deoarece stabilirea situației de fapt este atributul instanței de fond sau de apel din perspectiva caracterului devolutiv al acestei căi de atac, iar în cauză instanta de apel și-a motivat hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situației de fapt reținute.

Față de mecanismul juridic pe care l-a folosit recurenta-pârâtă în cadrul acestui proces, respectiv excepția de neexecutare a contractului, instanța de apel a procedat în mod judicios la analiza tuturor motivelor ce au stat la baza refuzului recurentei-pârâte de a-și îndeplini propriile obligații contractuale.

Trebuie menționat în acest context că invocarea excepției de neexecutare a obligațiilor contractuale (exceptio non adimpleti contractus) necesită întrunirea cumulativă a două categorii de condiții: privitoare la izvorul obligațiilor contractuale (obligațiile părților să-și aibă temeiul în același contract sinalagmatic și să fie reciproce și interdependente, în sensul că ambele părți au, concomitent, atât calitatea de creditor, cât și pe cea de debitor, una față de cealaltă) și privitoare la obligațiile contractuale neexecutate (obligațiile părților să presupună executarea simultană și să fie exigibile; neexecutarea obligației din partea cocontractantului nu trebuie să fie consecința faptei personale și directe a celui care invocă excepția de neexecutare, de natură a-l împiedica în executarea obligației sale și să fie vorba de o neexecutare, chiar parțială, dar suficient de importantă, din partea celuilalt cocontractant).

Excepția de neexecutare a contractului reprezintă, așadar, un mijloc de apărare propriu-zisă (de fond), aflat la dispoziția uneia dintre părțile contractului sinalagmatic, pe care aceasta îl exercită în cazul în care i se pretinde executarea obligației ce-i incumbă, fără ca partea care pretinde această executare să-și execute propriile obligații.

Modul în care părțile și-au îndeplinit obligațiile contractuale cu trimitere la probatoriul administrat în cauză, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să poată face obiect de analiză pentru instanța de recurs. Soluționarea aspectelor legate de pretinsa neexecutare a contractului a primit o dezlegare corectă din partea ambelor instanțe, bazată pe interpretarea probatoriilor administrate în cauză.

Or, potrivit dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, ceea ce înseamnă că pentru a atrage o asemenea încadrare în drept a recursului, acesta ar fi trebuit să cuprindă critici prin care să se argumenteze de ce hotărârea atacată și-a pierdut fundamentul juridic sau care să individualizeze normele de drept material care au fost interpretate sau aplicate greșit de instanță.

Niciunul din argumentele recurentei-pârâte nu demonstrează încălcarea în orice mod de instanța de apel a vreunei norme de drept material. Dimpotrivă, criticile graviteaza în jurul acelorași suspiciuni invocate în fața instanțelor de fond, nefiind apte să atragă nelegalitatea hotărârii recurate.

Din această perspectivă, în mod corect s-a reținut că, față de situația de fapt stabilită, în cauză sunt incidente prevederile art. 2199 C. civ., care au constituit temeiul de drept al cereriii de chemare în judecată. Conform acestor dispoziții, în schimbul primei de asigurare plătite de asigurat, în cazul producerii riscului asigurat, asigurătorul se obligă să plătească o indemnizație, după caz, asiguratului, beneficiarului asigurării sau terțului păgubit.

Prin urmare, reclamanta, în calitate de beneficiar al asigurării, căreia i-a fost cesionat dreptul de a încasa indemnizația, a dobândit prin efectul stipulației pentru altul dreptul de a cere direct promitentului executarea prestației, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 1284 alin. (2) C. civ., iar promitentul, respectiv pârâta, poate opune conform art. 1288 C. civ. beneficiarului numai apărările întemeiate pe contractul care cuprinde stipulația.

În mod corect s-a reținut prin decizia recurată că cesiunea acestei creanțe a fost consimțită expres prin încheierea poliței de asigurare, nefiind contestată această împrejurare de către pârâtă ca urmare a notificării transmise de reclamantă pentru efectuarea plății.

În aceste condiții, în conformitate cu dispozițiile art. 1578 C. civ. cesiunea de creanță transferă cesionarului toate drepturile pe care cedentul le are în legătură cu creanța cedată. Prin urmare, intimata-reclamantă, în calitate de cesionar al dreptului de a obține indemnizația de asigurare este îndreptățită să solicite, iar recurenta-pârâtă în calitate de debitor este ținut să plătească cesionarului, în conformitate cu art. 1578 C. civ., întrucât cesiunea de creanță a fost expres acceptată în cuprinsul contractului de asigurare.

În argumentarea motivelor de recurs invocate, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că instanța de apel nu a analizat în mod concret criticile și apărările formulate de către B. S.A. BRUXELLES - Sucursala București prin raportare la condițiile de fond, esențiale particularizate în cuprinsul Poliței de asigurare din perspectiva examinării primordiale a calificării facturilor notificate ca fiind "facturi asigurate" conform Poliței de asigurare. Recurenta-pârâtă susține, în esentă, că instanța de apel nu a reținut criticile B. cu privire la realitatea livrării produselor, respectiv realitatea evenimentului asigurat și a analizat strict din perspectiva intervenirii riscului de neplată a facturilor notificate, nu a făcut distincție între certitudinea livrării produselor, datei de livrare și calificarea facturilor ca fiind asigurate conform Poliței de asigurare și certitudinea și scadența obligațiilor de plată aferente facturilor cesionate conform contractului de factoring și a contractelor de cesiune de creanță aferente facturilor finanțate si nu a luat în considerare că documentele care lipsesc din dosarele de daună și suspiciunile rezonabile rezultate cu ocazia analizării cererii de despăgubire, a situației asiguratului și a clienților-debitori ai acestuia pun B. în imposibilita