ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2060/2021

Ședința publică din data de 12 octombrie 2021

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 192 și urm. C. proc. civ. și art. 2208 C. civ.

Prin încheierea din 1 octombrie 2018 prima instanță a respins excepțiile lipsei calității procesuale active și lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârâtă prin întâmpinare.

Prin sentința civilă nr. 774 din 25 martie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., a fost obligată pârâta la plata sumei de 13.308.732 RON, reprezentând indemnizația de asigurare datorate în temeiul poliței de asigurare nr. x din 30.07.2015, pentru intervenirea evenimentului asigurat, riscul de credit comercial și a dobânzii legale calculate de la data scadenței obligației de plată până la data plății efective.

Totodată, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 35.969,30 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 185 din 9 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a admis apelul formulat de pârâtă și a fost schimbată în parte sentința atacată, în sensul că a fost redusă suma la plata căreia a fost obligată de la 13.308.732 RON la 11.977.858,80 RON, reprezentând indemnizație de asigurare.

Totodată, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 32.372,37 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în primă instanță și a sumei de 30.670,65 RON, cheltuieli de judecată efectuate în apel.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a invocat motivele contradictorii și străine de natura cauzei din considerentele hotărârii atacate.

Recurenta-pârâtă a susținut că, instanța de apel a dat calificări diferite și contradictorii privind natura și efectele juridice ale raportului juridic aferent operațiunii de finanțare prin factoring fără recurs dintre reclamanta A. si E., raportului juridic distinct constituit prin polița de asigurare de risc de credit comercial încheiată între E. și pârâta B. privind natura, obiectul și întinderea poliței, precum și raportului juridic limitat dintre reclamantă și pârâtă constituit prin cesiunea către bancă numai a dreptului de a încasa indemnizația plătibilă asiguratului E., conform poliței de asigurare.

A menționat recurenta că, instanța de apel, deși a reținut că suma solicitată reprezintă indemnizația de asigurare în temeiul prevederilor poliței de asigurare, nu a analizat cererea reclamantei din această perspectivă ci în temeiul clauzelor agreate de reclamantă cu E. în contractele de factoring modificând în acest mod angajamentul asumat de către recurentă și natura poliței de asigurare.

Astfel, susține recurenta, decizia recurată cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei în sensul art. 488 pct. 6 C. proc. civ., cu consecința aplicării greșite a normelor de drept material în ceea ce privește natura și întinderea poliței de asigurare emise de recurenta-pârâtă, fiind incident, prin urmare și motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Arată recurenta, sub acest aspect, că aplicând greșit dispozițiile art. 1270 C. civ., instanța de apel a ignorat faptul că polița de asigurare este un raport juridic de sine stătător, iar prevederile din contractele de factoring nu-i sunt opozabile, recurenta având calitatea de terț față de acestea, și prin urmare nu poate fi modificat angajamentul pe care și l-a asumat prin polița de asigurare.

Subsumat aceluiași motiv de casare, recurenta a invocat nelegalitatea deciziei din perspectiva calificării greșite a poliței de asigurare ca reprezentând o asigurare de risc de neplată, deși din titlu acesteia rezultă că s-a asigurat riscul de credit comercial aferent vânzării bunurilor pe credit comercial efectuate de asiguratul E..

Recurenta-pârâtă a susținut că raportul juridic de asigurare de risc de credit comercial rezultat în baza poliței de asigurare, care face obiectul cauzei, este reglementat de art. 2221 C. civ. și nu se confundă cu un raport juridic de asigurare de garanție de neplată.

Instanța de apel nu a luat în considerare natura poliței de asigurare prin raportare la prevederile acesteia și ale art. 2221 C. civ., limitându-se la a reține numai riscul de neplată, rezultând astfel o interpretare și aplicare greșită a naturii, obiectului și efectelor poliței de asigurare.

Având în vedere obiectul asigurării, respectiv active reprezentând creanțe comerciale, raportul juridic de asigurare de risc de credit comercial, nu se confundă cu polițele de asigurare a bunurilor, pentru care C. civ., prin dispozițiile art. 2220, reglementează în mod expres că asigurarea urmează bunul asigurat care este transferat sau vândut, în beneficiul noului proprietar. Polița de asigurare de risc de credit nu este o asigurare atașata creanțelor, nu reprezintă o garanție, un accesoriu al creanțelor care este transferata odată cu cesiunea creanței.

Limitând analiza doar la riscul de neplată, în mod greșit a concluzionat instanța de apel că prin neplata creanțelor deținute de reclamanta A. împotriva asiguratului său s-a produs evenimentul asigurat.

Omisiunea analizării în mod corect a obiectului și scopului poliței de asigurare a determinat și concluzia eronată că aceasta vizează creanțele care au făcut obiectul contractului de fatoring fără recurs.

Recurenta a arătat că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care instanța și-a întemeiat concluzia conform căreia reclamanta ar avea calitatea de asigurat sau beneficiar al asigurării, situație care se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în condițiile în care între E., A. și B. nu s-a născut niciun raport juridic de asigurare, pentru riscul de credit comercial asumat de E. și cumulativ pentru riscul de neplată asumat de A. aferent operațiunii de factoring fără recurs pentru creanțe față de care riscul de credit comercial asumat de E. a fost stins prin plata creanțelor de către A..

O altă critică vizează interpretarea greșită a naturii și efectelor cesiunii dreptului de a încasa indemnizația de asigurare plătibilă asiguratului, în această privință fiind eronată concluzia instanței de apel conform căreia banca este beneficiarul poliței de asigurare prin efectul stipulației pentru altul conform art. 1284 C. civ.. Faptul că intimata-reclamantă este cesionara dreptului de a încasa indemnizația de asigurare care ar fi plătibilă către E. în temeiul poliței de asigurare, nu îi conferă acesteia calitatea de beneficiar sau asigurat al poliței, iar cesiunea unei creanțe viitoare prevăzute de art. 1572 C. civ. a fost greșit calificată ca reprezentând o stipulație pentru altul.

Recurenta a susținut că sunt îndeplinite condițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. pentru casarea unei hotărâri judecătorești și în ipoteza în care în considerentele hotărârii judecătorești recurate se regăsesc preluate ca atare argumentele reclamantei, fără însă a fi arătate motivele pentru care au fost înlăturate cele ale pârâtei, nefiind expus un raționament propriu al instanței care să fi condus în mod logic la adoptarea soluției din dispozitiv.

Ignorând susținerile formulate, fără nicio motivare sau justificare, precum și probatoriul depus la dosar de intimată, instanța de apel a încălcat prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. referitoare la rolul judecătorului în aflarea adevărului, precum și dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din același cod.

Recurenta a arătat că motivarea instanței de apel se bazează pe dispozițiile art. 2199 C. civ., prevedere legală generală și pe o simplă mențiune proprie reclamantei, conform căreia polița de asigurare ar fi de risc de neplata, pe care instanța de apel înțelege însă să le interpreteze contrar conținutului expres al textului poliței, realizând astfel o vădită aplicare greșită a legii.

Prin urmare, recurenta a solicitat a se avea în vedere și prevederile art. 1267 - 1269 C. civ., susținând că aceste prevederi au fost aplicate în mod greșit de instanța de apel.

Instanța de apel, susține recurenta, nu s-a pronunțat asupra criticilor privind situațiile de excludere a acoperirii din asigurare pentru acțiunile asiguratului E. care au cauzat imposibilitatea de plată reglementată prin polița de asigurare.

De asemenea, susține recurenta prin ultimul motiv de recurs că prin decizia recurată au fost analizate doar parțial criticile privind întinderea indemnizației de asigurare și mecanismul de stabilire a acesteia.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a, la 19 iunie 2020.

La 22 septembrie 2020, intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepției nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor recurentei în motivele de casare expres și limitativ prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și, pe cale de consecință, anularea acestuia, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat. Totodată, intimata a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers procesual.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 9 februarie 2021, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) din același cod.

Prin încheierea din 11 mai 2021, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, invocată de intimată pentru considerentele menționate în cuprinsul acesteia și a admis în principiu recursul, fiind acordat termen în ședință publică la 14 septembrie 2021.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Verificând considerentele deciziei recurate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. derivat din încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din același cod, Înalta Curte constată că această critică nu este fondată.

Astfel, instanța de apel a reținut în esență că litigiul a fost generat de solicitarea reclamantei A. de obligare a pârâtei B. S.A. la plata contravalorii indemnizației de asigurare în temeiul poliței de asigurare nr. x din 30 februarie 2015 modificată prin actele adiționale subsecvente pentru producerea evenimentului asigurat cu privire la debitorii incluși în asigurare, precum și a dobânzii legale aferente acestei sume.

În privința raporturilor juridice dintre părți s-a reținut că între reclamanta A., în calitate de factor și E. S.A., în calitate de aderent și garant s-au încheiat contractele de factoring fără recurs nr. x/16.05.2011 și nr. 528/22.142.2014 având ca obiect finanțarea prin factoring domestic fără recurs în RON, în baza unui contract comercial ferm între solicitanți și debitorii propuși spre finanțare cu scopul de a acoperi lipsa temporară de lichiditate în perioada cuprinsă între data facturării produselor sau serviciilor și aceea a încasării efective a sumelor datorate de debitori. Arată instanța de apel că în cadrul acestor contracte una dintre garanțiile constituite de aderent în favoarea factorului o reprezintă polița de asigurare din litigiu, încheiată între E. S.A., în calitate de asigurat și pârâtă, în calitate de asigurător.

Conform clauzei 1 din Condițiile de asigurare, pârâta, în calitate de asigurator, s-a obligat la despăgubirea asiguratului său, pentru și în limita daunelor suferite ca urmare a nerecuperării creanțelor aferente bunurilor livrate/serviciilor prestate cauzate de producerea evenimentului asigurat, în condițiile prevăzute în poliță.

S-a menționat, în mod expres, în polița de asigurare că s-a cesionat reclamantei dreptul de a încasa indemnizația de asigurare, chestiune necontestată de pârâtă ca urmare a notificărilor primite referitoare la producerea riscului asigurat.

În aceste condiții, se argumentează prin decizia recurată că reclamanta în calitate de beneficiar al poliței de asigurare, prin efectul stipulației pentru altul a dobândit, în conformitate cu art. 1284 C. civ., dreptul de a solicita direct pârâtei, în calitate de promitent executarea prestației la care s-a obligat prin încheierea contractului de asigurare reglementat de art. 2199 C. civ.

În egală măsură, s-a reținut că potrivit art. 1288 C. civ., pârâta, în calitate de asigurator poate invoca doar apărările și excepțiile procesuale întemeiate pe clauzele contractuale ce fac obiectul stipulației, cu consecința că, în cauză aceasta nu poate refuza executarea obligației de plată a indemnizației prin raportare la situații rezultate din raportări juridice exterioare stipulației.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a interpretat corect natura și efectele juridice dintre părți derivate din polița de asigurare din litigiul, iar considerentele deciziei cuprind în conformitate cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., dezvoltarea raționamentului potrivit căruia în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1284 C. civ.

Relevant în această privință este și argumentul în conformitate cu care în cuprinsul poliței de asigurare s-a menționat în mod expres faptul că, dreptul la îndemnizația cuvenită conform contractului de asigurare este cesionat în favoarea băncii, iar această chestiune nu a fost contestată de pârâtă ca urmare a notificărilor trimise de reclamantă în sensul de a se conforma obligației de plată conform contractului de asigurare.

În mod evident, aceste considerente întemeiate și pe interpretarea probelor vizează chestiuni de fapt și prin urmare sunt excluse, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., analizei instanței de recurs, însă prezintă relevanță din perspectiva evidențierii caracterului nefondat al criticilor recurentei referitoare la caracterul nejustificat al obligării la plata datorată ca urmare a cesionării dreptului la încasarea indemnizației.

În egală măsură, sunt nefondate criticile privind omisiunea instanței de apel de a analiza toate motivele invocate prin cererea de apel, considerentele deciziei recurate cuprinzând atât argumentele pentru care acestea au fost înlăturate cât și cele pentru care s-a motivat, în temeiul probelor administrate în cauză, și a dispozițiilor art. 10 și 12.3 din poliță raportat la art. 2207 C. civ., că nu s-a dovedit existența niciunui caz de excludere care să justifice refuzul pârâtei de a executa obligația de plată a indemnizației.

Situația este identică și în privința criticii conform căreia instanța de apel nu a analizat toate motivele privind întinderea și modalitatea de calcul a indemnizației.

Contrar susținerilor recurentei, considerentele deciziei relevă faptul că acestea au făcut obiectul analizei instanței de apel, care în urma verificării clauzelor care vizau aceste aspecte a modificat în parte hotărârea primei instanțe cu consecința diminuării sumei la plata căreia a fost obligată pârâta.

În privința motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., derivat din aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material, Înalta Curte constată că și această critică este nefondată.

Din această perspectivă, în mod corect s-a argumentat prin decizia recurată că în cauză sunt incidente prevederile art. 2199 C. civ., conform cărora în schimbul primei de asigurare plătite de asigurat, în cazul producerii riscului asigurat, asiguratorul se obligă să plătească o indemnizație, după caz, asiguratului, beneficiarului asigurării sau terțului păgubit.

Prin urmare, reclamanta, în calitate de beneficiar al asigurării, căreia i-a fost cesionat dreptul de a încasa indemnizația, a dobândit prin efectul stipulației pentru altul dreptul de a cere direct promitentului executarea prestației, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 1284 alin. (2) C. civ., iar promitentul, respectiv pârâta, poate opune conform art. 1288 C. civ. beneficiarului numai apărările întemeiate pe contractul care cuprinde stipulația.

Referitor la motivul de casare privind nelegalitatea deciziei din perspectiva calificării greșite a poliței de asigurare ca reprezentând o asigurare a riscului de neplată și nu a riscului de credit comercial aferent vânzării bunurilor pe credit comercial efectuate de asiguratul E., astfel cum rezultă din titlul acesteia, Înalta Curte constă că este de asemenea, nefondat.

Astfel, art. 2221 alin. (1) C. civ. reglementează riscurile care pot fi acoperite prin asigurările de credite și garanții, fiind menționate cu titlu exemplificativ, riscul de insolvabilitate generală, de credit de export, de vânzare cu plata prețului în rate, de credit ipotecar sau agricol, de garanții directe sau indirecte. Iar, în conformitate cu alin. (2) al aceluiași articol se prevede că dacă printr-un contract de asigurare directă de credite și garanții s-a convenit să se acopere riscul ca un debitor al asiguratului să nu plătească creditul acordat, asiguratorul nu poate condiționa plata indemnizației de asigurare de declanșarea de către asigurat a procedurilor de reparare a prejudiciului cauzat de acel debitor.

Rezultă, în mod evident, din dispozițiile legale menționate că distincția pe care recurenta o realizează între riscul de credit comercial și asigurarea pentru garanția de neplată nu este conformă cu aceste dispoziții legale incluse în secțiunea a 3-a cu denumirea Asigurările de credit și garanții de pierderi financiare.

Prin urmare, critica recurentei conform căreia instanța de apel nu a luat în considerare natura poliței de asigurare prin raportare la prevederile acesteia și ale art. 2221 C. civ. este nefondată și va fi înlăturată ca atare.

Situația este identică și în privința motivului de recurs privind interpretarea greșită a naturii și efectelor cesiunii dreptului de a încasa indemnizația de asigurare.

Contrar susținerilor recurentei, în mod corect s-a reținut prin decizia recurată că cesiunea acestei creanțe a fost consimțită expres prin încheierea poliței de asigurare, nefiind contestată această împrejurare de către pârâtă ca urmare a notificării transmise de reclamantă pentru efectuarea plății.

În aceste condiții sunt justificate apărările intimatei în sensul că în conformitate cu dispozițiile art. 1578 C. civ. cesiunea de creanță transferă cesionarului toate drepturile pe care cedentul le are în legătură cu creanța cedată.

Prin urmare, intimata-reclamantă, în calitate de cesionar al dreptului de a obține indemnizația de asigurare este îndreptățită să solicite, iar recurenta-pârâtă în calitate de debitor este ținut să plătească cesionarului, în conformitate cu art. 1578 C. civ., întrucât cesiunea de creanță a fost expres acceptată în cuprinsul contractului de asigurare.

În consecință, Înalta Curte reține că sunt nefondate și criticile referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1267 - 1269 C. civ. privind regulile de interpretare a contractului, aceasta fiind corect interpretate și aplicate prin decizia recurată.

Pentru considerentele ce preced, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta B. S.A. Bruxelles - Sucursala București împotriva deciziei civile nr. 185 din 9 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Referitor la cererea intimatei A. S.A. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Conform dispozițiilor art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din același cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată"

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile și în recurs conform art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata a depus la dosarul cauzei dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată solicitate, respectiv factura fiscală nr. x din 09.12.2020 emisă de societatea de avocați F. în cuantum de 28.997,33 RON și extrasul de cont din 04.01.2021, emis de A..

Înalta Curte urmează să admită cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în temeiul art. 453 C. proc. civ., având în vedere că a fost respins recursul formulat, în acest fel dovedind o culpă procesuală care a produs un prejudiciu intimatei constând tocmai în cheltuielile de judecată efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta B. S.A. Bruxelles - Sucursala București împotriva deciziei civile nr. 185 din 9 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta B. S.A. Bruxelles - Sucursala București să plătească intimatei A. S.A. suma de 28.997,33 RON, cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 octombrie 2021.