ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 443/2021

Ședința publică din data de 23 februarie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la 24 septembrie 2018, sub numărul x/2018, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea acestea la plata sumei de 2.494.254,16 RON, cu titlu de despăgubire, precum și la plata dobânzii legale calculată de la data introducerii acțiunii și până la data achitării efective a despăgubirilor, sumă datorată în baza contractului de asigurare facultativă din 31 august 2016, dintre între reclamantă, în calitate de asigurat, și pârâtă, în calitate de asigurător.

Prin sentința civilă nr. 998 din 11 aprilie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei.

Împotriva sentinței, reclamanta a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1828A din 6 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a admis apelul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 998 din 11 aprilie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, și s-a dispus anularea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanței.

La 20 decembrie 2019, pârâta a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1828A/2019 din 6 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanței de apel.

În susținerea incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că decizia atacată relevă inconsecvența și caracterul contradictoriu al raționamentului instanței.

Astfel, recurenta-pârâtă a subliniat că, inițial, instanța de apel a pornit de la premisa corectă că dezlegarea excepției calității procesuale active este indisolubil legată de prevederile contractului de asigurare facultativă existent între părți, în vreme ce chestiunile privind interpretarea contractului dintre reclamantă și C. sunt străine de obiectul cauzei, și astfel stabilirea calității procesuale active trebuie să se facă, cu prioritate în raport cu dispozițiile contractului dintre părți, fiind irelevante susținerile divergente ale părților cu privire la modalitatea în care se impune a fi interpretat contractul de credit existent între reclamantă și C..

Cu toate acestea, în alt paragraf, raționamentul instanței de apel dobândește valențe contradictorii întrucât aceasta procedează la analiza efectelor contractului dintre reclamanta A. S.A. și C. și conchide, în mod categoric, că în speță nu a intervenit o cesiune a creanței de asigurări. Astfel, este evident că această concluzie nu poate fi decât rodul analizei cesiunii intervenite între reclamanta A. S.A. și C., atât timp cât părțile implicate în operațiune sunt cedentul și cesionarul.

Apoi, recurenta a invocat motivarea lacunară a deciziei recurate, întrucât chestiunea cesiunii de creanță a fost motivată sumar.

Recurenta-pârâtă a subliniat că prevederile speciale reprezintă un corolar al celor generale, prin urmare contradicția reținută de instanța de apel între acestea nu există, întrucât reclamanta A. este, într-adevăr, asiguratul B., și, respectiv, contractantul asigurării, dar, prin mecanismul cesiunii, devenită opozabilă recurentei-pârâte pe calea prevederilor incluse în cuprinsul Contractului, C. a devenit titulara drepturilor ce decurg din creanța de asigurări și a dobândit astfel legitimitate procesuală.

Referitor la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat, sub un prim aspect, că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1566, art. 1568, art. 1573 C. civ., și, în consecință, a apreciat că în speță nu ar fi intervenit o cesiune a creanței rezultate din asigurare.

Raportat la prevederile art. 65 alin. (1) din Condițiile de asigurare, respectiv dispozițiile cuprinse în Prevederile Speciale, recurenta-pârâtă a susținut că acestea au natura unei notificări din partea cedentului A., față de B., în calitate de debitor cedat, în acest fel salvgardându-se efectele cesiunii de creanță inclusiv sub aspectul opozabilității față de aceasta. Prin urmare, odată comunicată cesiunea către aceasta, devin incidente prevederile art. 1578 alin. (1) lit. b) C. civ. care instituie obligativitatea debitorului cedat de a efectua plata către cesionar.

Astfel, recurenta-reclamantă a susținut că, în mod contrar dezlegării instanței de apel, orice plată efectuată de către aceasta în altă modalitate decât cea agreată contractual, respectiv către o altă persoană în afara de C., în calitate de cesionar, nu va fi o plată liberatorie, ci o plată nedatorată.

În susținerea aplicabilității motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta pârâtă a arătat că reținerea în speță a incidenței instituției strămutării garanției reprezintă o aplicare greșită a prevederilor art. 2330 și următoarele C. civ.

Din această perspectivă, și contrar celor reținute de către instanța de apel, prevederile art. 65 alin. (1) din Condițiile de asigurare, respectiv dispozițiile cuprinse în Prevederile Speciale, reglementează operațiunea cesiunii, iar nu a strămutării garanției, întrucât aceasta din urmă nu trebuie consacrată convențional, ci intervine ope legis, în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege.

Așadar, reținerile de către instanța de apel a susținerilor apelantei reclamante A. S.A. în legătură cu instituția strămutării asigurării sunt eronate și relevă o confuzie între această instituție și cea a cesiunii de creanță, materializată expres în cuprinsul prevederilor contractuale.

Considerentele instanței de apel cu privire la faptul că părțile nu au dovedit existența unui terț beneficiar al asigurării, în sensul art. 2214 C. civ., sunt deopotrivă eronate și străine de obiectul cauzei întrucât dreptul C. de a încasa creanța de asigurări izvorăște din efectul cesiunii de creanță, iar nu din mecanismul tripartit al contractării unei asigurări pentru un terț beneficiar. Ca atare, este greșită trimiterea instanței de apel la prevederile art. 2214 C. civ. care se referă la existența unui terț beneficiar pentru care a fost contractată asigurarea în mod nominal, iar nu a unui beneficiar precum este C. în speță, care a dobândit creanța exclusiv ca urmare a efectelor unei cesiuni.

La 20 februarie 2020, intimata-reclamantă A. S.A. a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea în tot a deciziei civile nr. 1828A din 6 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca fiind legală și temeinică, cu obligarea recurentei-pârâte la plata tuturor cheltuielilor ocazionate pentru soluționarea recursului, în conformitate cu prevederile art. 453 C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 26 mai 2020, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 17 noiembrie 2020 a fost admis în principiu recursul.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. îl va respinge pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține că reclamanta a învestit instanța cu o cerere în pretenții întemeiată pe contractul de asigurare facultativă de incendii și alte riscuri, încheiat între părți.

Potrivit mențiunii speciale din polița de asigurare "Drepturile de asigurare se cesionează în favoarea C., imobilul ce face obiectul asigurării este ipotecat în favoarea C. S.A.. Sumele cuvenite cu titlu de despăgubire din asigurare se vor plăti într-un cont bancar distinct deschis la C. pe numele asiguratului la dispoziția C.".

Instanța de apel a reținut că prevederea citată din Mențiuni speciale se impune a fi avută în vedere cu prioritate față de textul art. 65 din condițiile generale de asigurare, care arată că "În cazul contractelor de asigurare ce au ca obiect bunuri ipotecate sau gajate în favoarea unui creditor, drepturile sau creanțele din Contractul de Asigurare fiind cesionate de către asigurat creditorului, în caz de daună, despăgubirea va fi plătită direct creditorului respectiv, până la concurența valorii dreptului său, înștiințând în scris asiguratul despre aceasta, iar asiguratului i se achită doar diferența."

Astfel, instanța de apel a reținut că, în situația unei neconcordanțe, prevederea expresă din cuprinsul contractului încheiat între părți ce cuprinde condițiile particulare ale actului juridic, trebuie avută în vedere cu prioritate, în măsura în care este diferită de norma din cuprinsul "condițiilor de asigurare" anexă la contract.

În lumina celor de mai sus, instanța de apel a constatat că părțile au convenit ca plata să se facă asiguratului, într-un cont deschis pe numele acestuia și la dispoziția băncii, astfel că asiguratul însuși era în drept a se adresa instanței pentru a solicita obligarea asiguratorului la plata despăgubirilor, în condițiile menționate la art. 3.2 din Polița de asigurare.

Recursul a fost întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că decizia atacată relevă caracterul contradictoriu al raționamentului instanței deoarece, deși a reținut caracterul străin de obiectul cauzei al chestiunilor privind interpretarea contractului dintre reclamantă și C., în alt paragraf, a procedat la analiza efectelor acestui contract și a concluzionat că nu a intervenit o cesiune a creanței de asigurări iar acest ultim aspect a fost motivat sumar.

Critica este nefondată raționamentul instanței de apel având la bază analiza complexă a raporturilor juridice dintre părți.

Astfel, instanța de apel a analizat, pe de o parte efectele contractului încheiat între reclamanta și recurenta-pârâtă B., iar pe de altă parte, contractul încheiat între reclamantă și C., fiind efectuată delimitarea și interpretarea corectă a obligațiilor asumate de părți prin cele două contracte.

Deși în raportul juridic dedus judecății, C. nu are calitatea de parte, analiza obligațiilor a căror îndeplinire au generat încheierea contractului de asigurare, contract subsidiar raportului juridic principal existent între reclamantă și C., este esențială pentru stabilirea efectelor contractului de asigurare, sub aspectul beneficiarului plății indemnizației de asigurare.

Din această perspectivă, hotărârea recurată este corect argumentată în fapt și în drept, neexistând nicio contradicție în motivarea soluției, dezlegarea dată de instanța de apel problemei de drept deduse judecății, fiind pe deplin și coerent susținută de considerente ce nu se contrazic și care conduc la soluția din dispozitiv, respectiv că mențiunile speciale din polița de asigurare se aplică prioritar față de art. 65 din condițiile generale de asigurare.

Susținând că prevederile speciale reprezintă un corolar al celor generale, recurenta-pârâtă a arătat că greșit a reținut instanța de apel că există contradicție între acestea, motiv pentru care au prioritate prevederile speciale.

Și această critică este nefondată, instanța de apel reținând corect în cauză incidența principiului de interpretare specialia generalibus derogant, sens în care a aplicat clauza din Mențiuni speciale din polița de asigurare față de art. 6.5 din Condițiile generale de asigurare, având în vedere caracterul derogatoriu al clauzei prevăzute în Mențiuni speciale.

Înalta Curte reține ca nefondate și criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1566, art. 1568, art. 1573 C. civ., deoarece a apreciat că în speță nu a intervenit o cesiune a creanței rezultate din asigurare.

Astfel cum s-a precizat, în stabilirea efectelor clauzei privind cesiunea de creanță, instanța de apel a reținut aplicabilitatea mențiunilor speciale din polița de asigurare, aplicând regulile de interpretare a convenției.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, aceste mențiuni speciale stabilesc în ce condiții are loc cesiunea de creanță, aceasta neproducându-se automat ci, doar în condițiile în care reclamanta nu și-ar fi îndeplinit obligațiile principale asumate prin contractul de credit încheiat cu C., scopul încheierii poliței fiind acela de acoperire a riscurilor aferente pe durata de valabilitate a contractului de credit ipotecar.

În raport cu aceste considerente, se reține faptul că instanța de apel a avut în vedere obligațiile asumate de părți, potrivit art. 1270 C. civ., obligații care nu contravin prevederilor art. 1566, art. 1568, art. 1573 C. civ. privind regimul juridic al cesiunii.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a mai arătat că, reținerea în speță a incidenței instituției strămutării garanției reprezintă o aplicare greșită a prevederilor art. 2330 și următoarele C. civ., întrucât prevederile art. 6.5 alin. (1) din Condițiile de asigurare, reglementează operațiunea cesiunii, iar nu a strămutării garanției.

Conform art. 2330 C. civ., dacă bunul grevat a pierit ori a fost deteriorat, indemnizația de asigurare sau, după caz, suma datorată cu titlu de despăgubire este afectată la plata creanțelor privilegiate sau ipotecare, după rangul lor.

Înalta Curte reține că, potrivit situației de fapt reținute de instanța de apel, cazul asigurat s-a produs în ceea ce privește bunul ipotecat asigurat, prin urmare, în mod corect a reținut instanța de apel incidența dispozițiilor art. 2330 C. civ.. avându-se în vedere că prevederea din cuprinsul poliței de asigurare reia conținutul art. 2331 alin. (1) C. civ., conform căruia, sumele datorate cu titlu de asigurare se consemnează într-un cont bancar distinct purtător de dobânzi pe numele asiguratului și la dispoziția creditorilor.

Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă a susținut că sunt greșite considerentele instanței de apel cu privire la faptul că părțile nu au dovedit existența unui terț beneficiar al asigurării, în sensul art. 2214 C. civ., întrucât dreptul C. de a încasa creanța de asigurări izvorăște din efectul cesiunii de creanță, iar nu din mecanismul tripartit al contractării unei asigurări pentru un terț beneficiar.

Și această critică va fi înlăturată, având în vedere că rațiunea încheierii poliței de asigurare a fost aceea de acoperire a riscurilor pe durata de valabilitate a contractului de credit ipotecar, iar nu cea de dublă rambursare a creditului băncii creditoare, ca atare, în mod corect a aplicat instanța de apel dispozițiile art. 2214 C. civ., conform cărora, în cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite.

Prin urmare, în mod corect instanța de apel a stabilit calitatea procesuală activă a reclamantului care în virtutea clauzei din polița de asigurare este, în cauză, titularul dreptului afirmat, în sensul art. 32 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Față de considerentele reținute, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte, va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1828 A din 6 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Înalta Curte reține că, cererea privind cheltuielile de judecată, formulată de intimata-reclamantă, va fi avută în vedere la rejudecarea cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1828 A din 6 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 februarie 2021.