ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2252/2021

Ședința publică din data de 26 octombrie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a VI-a civilă, la data de 7.06.2016 reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A., obligarea acesteia la plata sumei de 210.201 RON reprezentând despăgubiri pentru plata cu întârziere a despăgubirilor datorate conform poliței de asigurare RCA seria x/01/TO/XZ, nr. x, aferente perioadei 16.03.2012-21/26.04.2016.

Prin cererea din 23.08.2016, reclamanta a precizat cuantum pretențiilor, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 207.063 RON cu titlu de despăgubiri.

În drept, a invocat art. 1349 și 1537 din C. civ., precum și O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința civilă nr. 1454/10.05.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2016, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., pârâta C. S.A. fiind obligată la plata sumei de 20.207.863 RON reprezentând despăgubiri pentru plata cu întârziere a despăgubirii datorate conform poliței de asigurare RCA seria x/01/TO/XZ, nr. x, aferente perioadei 16.03.2012-21.04.2016. Totodată, instanța a respins cererile de chemare în garanție a D. S.A., a E. S.R.L. și a lui F., pârâta fiind obligată să plătească reclamantei suma de 13.338,98 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din data de 18 octombrie 2018 Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererile formulate de reclamantă și de pârâtă, dispunând îndreptarea erorii materiale din dispozitivul sentinței civile nr. 1454/10.05.2018, în sensul că suma la care a fost obligată pârâta cu titlu de despăgubiri este în cuantum de 207.063 RON și nu 20.707.863 RON.

Prin sentința civilă nr. 3631/29.11.2018 pronunțată de aceeași instanță a fost respinsă cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 1454/10.05.2018, formulată de chemata în garanție D. S.A., ca neîntemeiată.

La data de 22 august 2018, pârâta C. S.A. a declarat apel împotriva sentinței civile nr. 1454/10.05.2018 și a încheierii din data de 5 octombrie 2017, ambele pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016.

La data de 4 februarie 2019, D. S.A. a formulat apel împotriva sentinței civile nr. 3631/29.11.2018 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, prin care a fost respinsă cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 1454/10.05.2018.

Prin decizia civilă nr. 1545A din 9 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost admis apelul pârâtei C. S.A. împotriva încheierii din data de 5 octombrie 2017 și a sentinței civile nr. 1454/10.05.2018, ambele pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimații A. S.R.L., E. S.R.L. și F., fiind schimbate în parte cele două hotărâri atacate, în sensul respingerii ca prescrise a pretențiilor aferente perioadei 16.03.2012-06.06.2013, iar restul pretențiilor aferente cererii principale, precum și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, au fost respinse ca neîntemeiate. Au fost menținute, în rest, dispozițiile sentinței civile nr. 1454/10.05.2018 pronunțate de către Tribunalul București, secția a VI-a civilă, iar intimata A. S.R.L. a fost obligată la plata către apelantă a sumei de 2.623 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxă judiciară de timbru. De asemenea, a fost respins apelul declarat de D. S.A. împotriva sentinței civile nr. 3631/29.11.2018 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, la data de 9 martie 2020, a formulat recurs principal reclamanta A. S.R.L., invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că au fost aplicate greșit dispozițiile art. 2528 din C. civ., sub aspectul momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție în cazul reparării prejudiciului rezultat dintr-o faptă ilicită.

În acest sens, s-a arătat că instanța de apel, în mod nelegal, a stabilit că momentul obiectiv de la care ar începe să curgă termenul de prescripție pentru repararea prejudiciului ar fi chiar momentul producerii evenimentului din data de 16.02.2012, la acest moment trebuind să fie cunoscută paguba, dar și persoana răspunzătoare pentru repararea acesteia.

În opinia recurentei, termenul de prescripție nu curge de la momentul la care s-a adresat societății de asigurare pentru acordarea despăgubirilor, deoarece aceasta din urmă a refuzat executarea obligației legale privind plata despăgubirilor rezultate din polița RCA, iar motivul refuzului a vizat chiar nevalabilitatea poliței de asigurare, respectiv lipsa calității de asigurător. Prin urmare, la acel moment s-a aflat în imposibilitatea de a cunoaște pe cel răspunzător de repararea pagubei.

Abia la momentul soluționării definitive a dosarului nr. x/2013, în care s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a pârâtei C. S.A., respectiv 4 aprilie 2016, susține recurenta, a cunoscut persoana care răspunde de pagubă, dată la care a început să curgă termenul de prescripție conform art. 2528 din C. civ., în raport cu care introducerea acțiunii la 7 iunie 2016 a fost făcută în termen.

Recurenta consideră că a fost încălcat art. 2537 pct. 1 și 2, precum și art. 2503 din C. civ., deoarece instanța, în mod nelegal, a stabilit că prin introducerea cererii de chemare în judecată se întrerupe prescripția doar în privința dreptului principal și nu și a drepturilor accesorii. În realitate, prin formularea la data de 15 martie 2013 a cererii care a reprezentat obiectul dosarului nr. x/2013 s-a întrerupt prescripția dreptului la acțiune privind dreptul principal și drepturile accesorii.

Întrucât dobânda legală reprezintă un drept accesoriu despăgubirilor solicitate în dosarul mai sus menționat, în virtutea principiul accesorium sequitur principale, regimul juridic al dreptului principal, inclusiv în ceea ce privește întreruperea cursului prescripției prin introducerea cererii de chemare în judecată conform art. 2537 pct. 2 din C. civ., este incident și în cazul drepturilor accesorii, adică a dobânzilor la despăgubirile acordate.

Precizează recurenta că cererea de acordare a despăgubirilor a fost admisă integral, așadar cauza de întrerupere a operat de la momentul introducerii cererii - 15 martie 2013 - până la momentul rămânerii definitive a sentinței civile nr. 3105/04.06.2015, definitivă prin decizia nr. 483/04.04.2016, inclusiv în privința drepturilor accesorii.

O altă critică vizează aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 36 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, recurenta susținând că dispozițiile acestui ordin reglementează o situație juridică fundamental diferită de cea cu care instanța a fost învestită în cauză, instanța de apel concluzionând nelegal că momentul de la care s-ar calcula scadența pentru plata dobânzilor ar fi reprezentat de data la care asigurătorul a primit hotărârea judecătorească definitivă care constată obligația de plată a despăgubirilor.

Ipoteza reglementată de art. 36 din Norma nr. 14/2011, aprobată prin ordinul menționat anterior, prevede obligația asigurătorului de a plăti despăgubiri în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă, însă această ipoteză nu este aplicabilă în cauză, instanța apreciind greșit că data de la care ar începe să curgă dreptul la penalități de întârziere ar fi după trecerea termenului de 10 zile de la data primirii hotărârii definitive reprezentate de sentința civilă nr. 3105/04.06.2015.

Or, în cauză asigurătorul a constatat nelegal că nu ar exista un dosar de daună, cu motivarea că nu ar avea calitatea de asigurător, așadar nu subzistă ipoteza clasică reglementată de art. 36 în care asigurătorul întârzie plata despăgubirilor, ci aceea în care refuză expres să repare prejudiciul pe motiv că nu ar fi titularul obligației de plată a despăgubirilor.

Printr-o altă critică recurenta învederează faptul că prin decizia atacată au fost încălcate normele materiale prevăzute de art. 1516 alin. (1) și art. 1385 alin. (3) din C. civ. întrucât s-a reținut că despăgubirile solicitate nu ar avea natura juridică a unor daune compensatorii.

Prin dispozițiile art. 37 din Norma C.S.A. nr. 14/2011 sunt prevăzute penalități de 0,2% pentru întârzierea la plată sau diminuarea nejustificată a despăgubirilor, care însă nu sunt aplicabile pentru situația refuzului nelegal de plată. Suma solicitată cu titlu de daune interese compensatorii are în vedere lipsa de folosință a despăgubirilor pe perioada între data refuzului nejustificat de aprobare a dosarului de daună și data plății efective, în baza hotărârii judecătorești.

La data de 18 iunie 2020, pârâta C. S.A. a formulat recurs incident împotriva considerentelor, solicitând casarea în parte a deciziei atacate în ceea ce privește respingerea cererii de chemare în garanție formulate împotriva D. S.R.L.

Recurenta solicită că, în măsura în care se va admite, în tot sau în parte, recursul reclamantei A. S.R.L., să fie admisă cererea de chemare în garanție și să fie obligată chemata în garanție la plata sumelor solicitate de societatea reclamantă.

Recurenta-pârâtă precizează că nu critică soluția dată cererii de chemare în garanție, ci faptul că motivarea respingerii acesteia este nelegală și îi provoacă vătămare. Astfel, în măsura în care s-ar admite recursul formulat de reclamantă, recurenta-pârâtă consideră că nu mai are mijloace procesuale de a solicita suportarea acestor daune de către chemata în garanție deoarece intervine autoritatea de lucru judecat.

Recurenta-pârâtă invocă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., arătând că hotărârea este dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității având în vedere faptul că hotărârea primei instanțe nu este motivată în ce privește soluția dată cererii de chemare în garanție. În acest sens se arată că, deși era firesc ca instanța de apel să respingă cererea de chemare în garanție ca rămasă fără obiect, ca o consecință firească a respingerii cererii de chemare în judecată, din considerente rezultă că respingerea cererii de chemare în garanție se bazează pe alte motive, neexpuse însă complet, în mod special în ceea ce privește aplicarea principiului efectului pozitiv al autorității de lucru judecat.

Printr-o altă critică se susține că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material cu privire la daunele morale, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

În acest sens, se arată că hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2013 stabilesc răspunderea civilă contractuală a brokerului față de recurentă. Prin urmare, această răspundere se întinde și asupra accesoriilor solicitate de societatea reclamantă, impunându-se aplicarea principiului efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, accesoriile urmând soarta principalului.

În lipsa faptei ilicite săvârșite de chemata în garanție, recurenta-pârâtă afirmă că nu ar fi fost obligată să suporte consecințele evenimentului din 16.02.2016, respectiv plata despăgubirii și, în consecință, nici nu se putea pune problema suportării unor accesorii.

La data de 27 februarie 2020 a formulat recurs principal și chemata în garanție D. S.A., invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., apreciind că, potrivit art. 444 din același cod, se impunea admiterea apelului exercitat împotriva soluției de respingere a completării dispozitivului sentinței civile nr. 3631/29.11.2018 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru pe care a achitat-o, având în vedere culpa procesuală a părții care a formulat cererea de chemare în garanție.

Recurenta-chemată în garanție D. S.A., la data de 17 iunie 2020, a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta-reclamantă, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

Recurenta-pârâtă C. S.A. a formulat întâmpinare la data de 19 iunie 2020 la cererea de recurs depusă de recurenta-reclamantă A. S.R.L., solicitând, la rândul său, respingerea acestuia ca nefondat.

Și recurenta-reclamantă A. S.R.L., la data de 17 iulie 2020, a formulat răspuns la întâmpinările depuse de recurenta-pârâtă C. S.A. și de recurenta-chemata în garanție D. S.A.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor.

Prin încheierea din 26 ianuarie 2021, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede alin. (4) al aceluiași text.

Prin încheierea din 30 martie 2021 au fost admise în principiu atât recursurile principale declarate de reclamanta A. S.R.L. și de chemata în garanție D. S.A., cât și recursul incident formulat de pârâta C. S.A., împotriva deciziei civile nr. 1545A din 9 octombrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Analizând cele trei recursuri declarate în cauză, în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt nefondate, pentru considerentele ce succed.

Prin recursul principal, reclamanta A. S.R.L. a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că au fost aplicate greșit dispozițiile art. 2528 din C. civ., sub aspectul momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție în cazul reparării prejudiciului rezultat dintr-o faptă ilicită.

Critica este nefondată, instanța de apel făcând o corectă aplicare a prevederilor primului alineat al art. 2528 din C. civ., confom cărora prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Or, prin faptul că recurenta-reclamantă a adresat cererea de despăgubire asigurătorului, rezultă că aceasta a cunoscut atât păguba, cât și pe cel care răspunde de ea, chiar dacă între părți a existat o dispută litigioasă cu privire la valabilitatea poliței de asigurare.

Așadar, dreptul la despăgubire nu s-a născut în urma pronunțării hotărârii definitive în dosarul nr. x/2013 al Curții de Apel București, secția a V-a civilă, acesta fiind doar consolidat, iar nu obținut în urma judecății. Întrucât nu este drept subiectiv civil nou, dreptul la acțiune privind despăgubirea principală a început să curgă potrivit dispozițiilor alin. (1) al art. 2528 din C. civ.

Contrar susținerilor recurentei termenul de prescripție în privința drepturilor accesorii nu a fost întrerupt în urma soluționării definitive a dosarului nr. x/2013 întrucât aceste pretenții nu au făcut obiectul respectivului dosar.

În raport cu aceste considerente, invocarea principiului accesorium sequitur principale la situația de fapt dedusă judecății este greșită, având în vedere că termenul de prescripție al drepturilor accesorii nu s-a născut la un moment ulterior dreptului principal, consolidat prin soluția definitivă pronunțată de instanța de apel în dosarul nr. x/2013 al Curții de Apel București, secția a V-a civilă, acesta curgând, astfel cum s-a menționat anterior, de la data la care reclamanta a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, adică de la data formulării cererii de despăgubire.

Ceea ce încearcă în realitate să susțină recurenta este faptul că termenul de prescripție pentru drepturile accesorii curge independent de cel pentru dreptul principal, pe motiv că ar fi fost întrerupt pur și simplu prin introducerea cererii de chemare în judecată, chiar dacă aceste despăgubiri accesorii nu au fost solicitate prin petitele acțiunii, aspect care contravine relației stabilite de legiuitor între dreptul principal și dreptul accesoriu.

Pe de altă parte, recurenta învederează o teză contradictorie, și anume că dreptul principal s-a născut la data rămânerii definitive a hotărârii în dosarul nr. x/2013 al Curții de Apel București, secția a V-a civilă, în timp ce drepturile accesorii, deși s-ar fi născut odată cu acest drept principal, pot fi calculate retroactiv, de la data introducerii cererii de chemare în judecată în dosarul menționat.

În realitate, în cauza dedusă judecății, efectele aplicării principiului de interpretare conform căruia dreptul accesoriu urmează soarta dreptului principal (accesorium sequitur principale) sunt în sensul că momentul nașterii dreptului la acțiune pentru dreptul principal este acela al formulării cererii de despăgubire, tot la acel moment născându-se, implicit, și dreptul la acțiune pentru accesorii.

Cazurile de întrerupere a termenului de prescripție extinctivă sunt expres prevăzute de lege și nu pot fi extinse la situații pe care legiuitorul nu le-a avut în vedere, cum ar fi motivul de întrerupere invocat de recurentă.

În consecință, contrar susținerilor recurentei, prin decizia atacată au fost respectate pe deplin dispozițiile art. 2537 pct. 1 și 2 și cele ale art. 2503 din C. civ., deoarece instanța de apel a stabilit că, prin introducerea cererii de chemare în judecată, s-a întrerupt prescripția doar în privința dreptului principal, iar nu și a drepturilor accesorii, întrucât acestea nu au fost solicitate în cadrul dosarului nr. x/2013

Teza întreruperii dreptului material la acțiune pentru drepturile accesorii nu este validă nici din perspectiva faptului că cererea de acordare a despăgubirilor a fost admisă integral, deoarece, așa cum s-a arătat, manifestarea de voință a recurentei în privința acordării drepturilor accesorii s-a realizat după împlinirea termenului de prescripție aplicabil acestor drepturi.

Înalta Curte va înlătura și critica ce vizează aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 36 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, recurenta susținând greșit că dispozițiile acestui ordin reglementează o situație juridică diferită de cea cu care instanța a fost învestită în prezenta cauză.

Astfel cum în mod corect a statuat și instanța de apel, momentul de la care sunt calculate dobânzile este reprezentat de data la care asigurătorul a primit hotărârea judecătorească definitivă care constată obligația de plată a despăgubirilor, penalitățile de întârziere fiind datorate în temeiul art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, potrivit căruia, dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere. Or, în speță, asigurătorul a notificat reclamantei soluția de respingere a cererii de despăgubire, ceea ce justifică aplicabilitatea tezei a II-a a art. 37 din acest act normativ.

Este nefondată și critica prin care se arată că prin decizia atacată au fost încălcate normele materiale prevăzute de art. 1516 alin. (1) și art. 1385 alin. (3) din C. civ., întrucât s-a reținut că despăgubirile solicitate nu ar avea natura juridică a unor daune compensatorii.

În analiza acestei susțineri instanța de apel a avut în vedere, în mod corect, faptul că prin dispozițiile art. 37 din Ordinul nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, legiuitorul a stabilit norme cu caracter special pentru îndeplinirea defectuoasă de către asigurător a obligațiilor de despăgubire, respectiv penalități de 0,2% calculate pentru fiecare zi de întârziere, aceste penalități fiind datorate atât pentru neîndeplinirea obligațiilor în termenele prevăzute la art. 36, cât și pentru diminuarea nejustificată a despăgubirilor.

Prin urmare, atâta timp cât legislatorul român a înțeles să reglementeze în mod expres natura obligațiilor de plată care incumbă asigurătorului, pretențiile recurentei privind acordarea daunelor compensatorii în temeiul dreptului comun sunt în afara cadrului legal.

Înalta Curte va respinge și recursul incident declarat împotriva considerentelor deciziei atacate, formulat de pârâta C. S.A., care a solicitat ca, în măsura în care se va admite - în tot sau în parte - recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., să fie admisă și cererea de chemare în garanție a D. S.R.L., iar aceasta din urmă să fie obligată la plata sumelor solicitate de reclamantă.

Potrivit prevederilor art. 491, coroborate cu ale art. 472 din C. proc. civ., intimatul este în drept, după împlinirea termenului de recurs, să formuleze recurs în scris, în cadrul procesului în care se judecă recursul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii.

Exercițiul dreptului de recurs este subordonat condiției ca partea recurentă să justifice interes în casarea hotărârii, știut fiind că părțile nu pot ataca cu recurs o hotărâre judecătorească în interesul abstract al legii, ci numai în interesul lor propriu și în măsura în care au suferit un prejudiciu prin respectiva hotărâre.

Din perspectiva condiției relative la interesul în casarea hotărârii atacate, soarta recursului incident este dependentă de soluția pronunțată asupra recursului principal. În consecință, când recursul principal este găsit nefondat și hotărârea recurată, care nu prejudiciază titularul recursului incident, este menținută, recursul incident devine lipsit de interes.

Așa fiind, constatând, în speță, că partea pârâtă, în raport cu soluția pronunțată asupra recursului principal declarat de partea reclamantă și de dezlegările date chestiunilor litigioase care au făcut obiectul criticilor de nelegalitate, nu mai justifică interes în casarea hotărârii recurate, care îi este favorabilă, Înalta Curte urmează să respingă și recursul incident.

În ceea ce privește recursul principal promovat de chemata în garanție D. S.R.L., se constată că și acesta este nefondat, având în vedere că cererea de chemare în garanție a altor persoane, formulată de chiar chemata în garanție, are natura unei cereri de chemare în judecată, iar cum aceasta a fost respinsă rezultă culpa procesuală a părții în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ.

Față de cele considerentele reținute, Înalta Curte urmează să respingă ca nefondate recursurile principale declarate de reclamanta A. S.R.L. și de chemata în garanție D. S.A., precum și recursul incident declarat de pârâta C. S.A., împotriva deciziei civile nr. 1545A din 9 octombrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile principale declarate de reclamanta B. S.R.L. și de chemata în garanție D. S.A., precum și recursul incident declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1545A din 9 octombrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 octombrie 2021.