ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 473/2024

Ședința publică din data de 31 ianuarie 2024

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 1 aprilie 2021, pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. ("A."), în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților ("FGA", "Fondul"), a solicitat să se constate existența unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluționarea cererii de plată nr. x/16.03.2016 și obligarea pârâtului la soluționarea, de îndată, a acestei cereri, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin cererea depusă la data de 11 iunie 2021, reclamanta a modificat cererea introductivă, solicitând obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților, în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004, la plata despăgubirilor către reclamantă pentru acoperirea prejudiciului cauzat acesteia prin respingerea cererii de plată, constând în:

(i) în principal, penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele aplicabile în materia asigurărilor, respectiv 0,1% pe zi întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011, în cuantum de 6838,15 RON până la data de 06.09.2021 și, în continuare, până la data plății efective;

(ii) în subsidiar, dobânda legală penalizatoare, conform art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

1.3. Judecata cauzei a fost suspendată la termenul din 13 septembrie 2021, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2018 și a fost reluată la data de 5 septembrie 2022.

1.4. Prin notele scrise depuse la data de 19 iunie 2022, reclamanta a precizat că solicită obligarea FGA la plata de penalități aplicate sumei solicitate conform cererii de plată, calculate de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data de 29.10.2021, dată la care banii au fost achitați de către pârât.

Prin sentința civilă nr. 1484 din 5 septembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

(i) a respins excepțiile inadmisibilității și tardivității;

(ii) a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților;

(iii) a obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților la plata dobânzii legale aferente sumei de 2521 RON (recunoscută ca fiind datorată și achitată efectiv de FGA la data de 29.10.2021), dobândă ce va fi calculată de la data de 03.05.2018 (data emiterii deciziei nr. 14452/03.05.2018) până la data efectivă a plății despăgubirii, respectiv data de 29.10.2021;

(iv) a respins, în rest, cererea ca neîntemeiată;

(v) a obligat pârâtul FGA la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată, în sumă de 1229,39 RON (taxa judiciară de timbru și onorariu de avocat).

Împotriva sentinței civile nr. 1484 din 5 septembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs atât reclamanta A. S.A., cât și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

3.1. Recursul declarat de reclamanta A. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitându-se casarea în parte a hotărârii atacate, doar în privința soluției privind stabilirea cuantumului penalităților și, în rejudecare, admiterea acțiunii precizate și obligarea FGA la plata de despăgubiri constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin Ordinul CSA nr. 14/2011, iar în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, calculate pentru perioada cuprinsă între împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data achitării despăgubirilor de către FGA.

În motivarea căii de atac, recurenta - reclamantă susține că hotărârea primei instanțe este dată cu încălcarea art. 1531 și art. 1535 C. civ., întrucât soluția de obligare a FGA la plata de despăgubiri doar de la data emiterii deciziei de respingere contravine principiului reparării integrale a prejudiciului. Câtă vreme instanța de fond a constatat că, prin fapta culpabilă a FGA, A. a fost lipsită de folosința sumei de bani la care era îndreptățită cu titlu de despăgubiri, atunci obligarea Fondului la plata de daune interese trebuia să fie dispusă pentru întreaga perioadă cuprinsă între momentul în care FGA trebuia să facă plata și data plății efective. Cererea de plată trebuia soluționată și plata trebuia făcută în termen de 30 de zile de la primirea de către FGA a cererii, conform art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004.

Printr-un alt rând de critici, recurenta-reclamantă susține și încălcarea art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, raportat la art. 64 alin. (4) din Ordinul CSA nr. 14/2011 și art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, texte de lege care reglementează conținutul contractului de asigurare tip RCA și care stabilesc penalitățile aplicabile în caz de neplată în termen a despăgubirii. Întrucât FGA este obligat să soluționeze cererile de plată cu respectarea normelor legale și contractuale aplicabile raportului de asigurare pe care se grefează cererea de plată, atunci autoritatea poate fi obligată și la plata penalităților contractuale.

Prin ultimul motiv de recurs, recurenta-reclamantă consideră că s-a făcut o greșită aplicare în cauză a prevederilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011, în sensul că dobânda legală trebuia stabilită prin raportare la alin. (2) al art. 3 din O.G. nr. 13/2011, iar nu la alin. (3) al aceluiași text de lege, întrucât raporturile juridice din care rezultă obligația de plată sunt raporturi ce decurg din contracte de asigurare.

3.2. Pârâtul FGA a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea excepțiilor invocate și respingerea acțiunii în consecință, iar în subsidiar, respingerea acțiunii, ce neîntemeiată.

Printr-un prim rând de critici, recurentul-pârât susține că prima instanță a respins în mod greșit excepția inadmisibilității acțiunii, invocată în raport de prevederile art. 8 și art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Cererea de plată a fost soluționată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, împotriva căreia s-a formulat acțiunea în anulare ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018 Prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pârâtul FGA a fost obligat la analizarea pe fond a cererilor de plată, iar nu la plata despăgubirilor solicitate.

Regula consacrată de art. 8 din Legea nr. 554/2004 este aceea ca reclamantul să solicite despăgubiri odată cu acțiunea în anulare, iar excepția prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004, a formulării cererii pe cale separată, este posibilă doar în cazul în care persoana vătămată dovedește existența unor împrejurări obiective care să fi făcut imposibilă stabilirea întinderii prejudiciului, în caz contrar cererea A. fiind inadmisibilă.

Mai susține recurentul-pârât că, în conformitate cu dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, cererea pentru acordarea despăgubirilor poate fi depusă pe cale separată, prin excepție de la regulă, însă cu condiția estențială ca, în prealabil, să se fi solicitat anularea actului administrativ vătămător.

Recurentul-pârât critică și greșita respingere a excepției tardivității acțiunii, susținând că reclamanta ar fi putut solicita despăgubiri pentru nesoluționarea în termen a cererii de plată în termenul de un an prevăzut de art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, calculat de la data primirii actului administrativ vătămător, respectiv decizia de soluționare a cererii de plată. Având în vedere că reclamanta a contestat în anul 2018 decizia de respingere a cererii de plată, fiind în măsură la acel moment să cunoască întinderea prejudiciului, acțiunea de față este tardivă.

Totodată, consideră că acest termen a fost depășit și în raport de termenul prevăzut de legea specială, respectiv de prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, raportat la art. 8 și art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Printr-un alt rând de critici, recurentul-pârât susține că prima instanță a respins în mod greșit excepția prescripției dreptului la acțiune. Nu poate fi primit considerentul instanței de fond potrivit căruia reclamanta a fost în măsură să cuantifice întinderea prejudiciului cel mai târziu la data anulării definitive a actului administrativ nelegal. Reclamanta A. cunoștea producerea prejudiciului și întinderea acestuia pentru nesoluționarea în termen a cererii sale începând cu data expirării termenului de 30 de zile de la depunerea cererii de plată nr. x/16.03.2016, sau, cel mai târziu, de la data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 și anume 14.05.2018. Prin urmare, arată recurentul-pârât, termenul de prescripție pentru acordarea despăgubirilor s-a împlinit la un an de la începutul curgerii lui, conform distincțiilor expuse, adică cel mai târziu la data de 14.05.2019, iar acțiunea a fost depusă la data de 01.04.2021 și modificată ulterior.

În opinia recurentului-pârât, și dacă s-ar aprecia că, întrucât despăgubirile solicitate constau în penalități/dobânzi care se calculează zi după zi, data începerii termenului de prescripție pentru fiecare în parte este data scadenței acesteia, termenul de prescripție este, de asemenea, împlinit, față de faptul că data scadenței ultimei posibile despăgubiri este de un an de la expirarea termenului de 30 de zile de la depunerea cererii de plată sau de un an de la data de 14.05.2018. Totodată, împrejurarea că debitul principal a fost achitat mai târziu sau nu a fost achitat deloc nu are impact asupra stabilirii datei de început a termenului de prescripție pentru despăgubirile solicitate în condițiile art. 1, art. 8 și art. 9 din Legea nr. 554/2004, data achitării debitului fiind diferită de data la care reclamanta cunoștea sau trebuia să cunoască întinderea despăgubirilor.

Mai arată recurentul că prezenta cerere de plată a fost soluționată la câteva zile de la pronunțarea soluției definitive în dosarul nr. x/2018, respectiv la 27.10.2021, suma de 2521 RON fiind plătită la data de 28.10.2021. Așadar, Fondul a pus în executare hotărârea judecătorească și a îndeplinit obligația de soluționare a cererii de plată, neputându-se pune în discuție problema unei lipse de folosință pentru o durată care nu fusese instituită în sarcina FGA obligația de plată, respectiv 16.03.2016 (data depunerii cererii de plată) - 27.10.2021 (data soluționării cererii).

În ceea ce privește fondul cauzei, recurentul-pârât susține că instanța de fond a făcut o greșită aplicare în speță a art. 19 din Legea nr. 554/2004 și O.G. nr. 13/2011.

Sub un prim aspect, consideră că este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în cuprinsul sentinței regăsindu-se considerente contradictorii, întrucât instanța a reținut că nu există o hotărâre judecătorească referitoare la nesoluționarea în termen a cererii de plată, pentru ca ulterior să acorde despăgubiri pentru aceasta pretinsă nesoluționare.

Circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât susține că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011, întrucât textul de lege impune existența unei convenții pentru stabilirea ratei dobânzii, convenție care nu există în speță. Totodată, art. 1 alin. (5) din același act normativ impune exprimarea voinței debitorului cu privire la suma la care acesta se obligă față de creditor, iar în lipsa unei astfel de mențiuni într-o convenție, obligarea la plata dobânzii legale este lipsită de temei legal.

Consideră recurentul-pârât și că în mod greșit s-a apreciat că în cauză se analizează un raport derulat între profesioniști, câtă vreme FGA este o instituție publică, iar nu un profesionist care exploatează o întreprindere.

Mai arată că dobânda legală penalizatoare este datorată pentru neîndeplinirea unei obligații la scadență, reclamanta pretinzând această dobândă pentru neîndeplinirea de către FGA a obligației de soluționare în termenul legal a cererii de plată. Or, pentru a putea formula această pretenție, era necesar ca reclamanta să probeze, printr-o hotărâre judecătorească, că Fondul avea obligația de a soluționa cererea de plată într-un anumit termen. Având în vedere scopul pentru care a fost înființat FGA și faptul că Fondul nu este asigurător și nu preia obligațiile asigurătorilor în faliment, instanțele de judecată care s-au pronunțat în dosarul nr. x/2018 au dispus doar obligarea FGA la soluționarea pe fond a cererilor de plată anexă la Decizia nr. 14452/2018.

Recurentul-pârât susține și că instanța de fond nu a ținut cont de prevederile art. 80 din Legea nr. 85/2014, în sensul că ar fi trebuit să observe că, dacă sumele solicitate cu titlu de despăgubiri sunt accesorii ale unei creanțe născute anterior datei deschiderii procedurii falimentului, atunci ele nu vor mai putea fi adăugate creanțelor născute anterior acestei date.

În ceea ce privește incidența art. 19 din Legea nr. 554/2004, susține recurentul-pârât că în speță reclamanta nu a făcut dovada existenței unei hotărâri judecătorești de anulare a actului administrativ asimilat - nesoluționarea cererii într-un anumit termen. Litigiul referitor la anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018 a avizat un act emis în condițiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, astfel că trimiterile la nesoluționarea cererii de plată în termen legal, în condițiile art. 2 alin. (1) lit. h), sunt lipsite de suport legal. În limitele în care a fost analizată Decizia nr. 14452/03.05.2018 de către instanța de judecată, anularea acestui act administrativ nu conduce la consecința învederată de reclamantă, FGA neputând fi obligat la plata contravalorii lipsei de folosință aferentă unei sume în legătură cu care nu s-a statuat că ar reveni reclamantei în litigiul principal, iar acordarea accesoriilor este legată de existența principalului, adică al despăgubirii.

Totodată, arată că despăgubirile solicitate prin prezenta cerere nu constituie creanțe de asigurări, în sensul art. 4 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 213/2015.

De asemenea, reclamanta nu a învestit instanța de judecată cu o cerere privind acordarea penalităților în condițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, ci a solicitat aceste penalități/dobânzi în temeiul art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, de la momentul la care FGA trebuia să procedeze la soluționarea cererii de plată. Însă reclamanta nu poate solicita penalități/dobânzi pentru repararea prejudiciului cauzat prin întârzierea soluționării unei cereri, întrucât, cel puțin la momentul formulării cererii modificatoare, FGA nu stabilise dacă suma integrală solicitată de reclamantă cu titlu de despăgubire este sau nu întemeiată.

Mai susține recurentul-pârât că reclamanta nu a solicitat obligarea FGA la penalități/dobânzi cu rol de constrângere pentru neexecutarea sentinței - titlu executoriu prin care a fost obligat la soluționarea pe fond a cererii reclamantei, ci direct obligarea FGA la plata penalităților de întârziere pentru nesoluționarea cererii. Reclamanta a întemeiat cererea pe prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004 și ale Legii nr. 213/2015, deși primul text de lege amintit vizează dreptul la despăgubiri, după ce, în prealabil, persoana s-a adresat instanței cu o cerere în anularea actului administrativ/obligarea la emiterea actului administrativ, iar Legea nr. 213/2015 vizează o altă ipoteză privind despăgubirile, anume adresarea în prealabil a unei cereri administrative către FGA.

Subliniază recurentul-pârât că reclamanta nu a făcut dovada existenței actului administrativ asimilat - nesoluționarea în termen a cererii, care să fi fost cenzurat printr-o hotărâre definitivă, nefiind incidentă premisa pe care se sprijină art. 19 din Legea nr. 554/2004. Actul administrativ tipic anulat de instanțele de judecată - Decizia nr. 14452/2018, a fost actul de soluționare a cererii de plată, iar în cadrul respectivului litigiu instanțele nu au fost învestite cu verificări asupra termenului legal/rezonabil de soluționare, ci exclusiv cu verificări asupra legalității plafonului de garantare de 450.000 RON. Așadar, reclamanta ar putea să pretindă despăgubiri doar pentru prejudiciul cauzat prin nelegala respingere a cererii de plată ca urmare a aplicării plafonului, iar nu pentru nesoluționarea cererii de plată.

Printr-un alt rând de critici, recurentul-pârât susține că în mod greșit a constatat prima instanță că în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

Consideră că, raportat la prevederile art. 1357 alin. (1) C. civ., nu s-a făcut dovada săvârșirii cu vinovăție a pretinsei fapte ilicite, în condițiile în care dificultățile de interpretare a normei prevăzute de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 au o natură obiectivă, neputând fi imputabile FGA. Acest caracter este confirmat de împrejurarea că, pentru a se asigura interpretarea unitară și corectă a acestor prevederi, a fost necesar ca Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept să pronunțe decizia interpretativă nr. 29/2020, întrucât nu numai FGA a întâmpinat dificultăți în interpretarea textului normativ, ci și instanțele de judecată.

Susține recurentul-pârât că nu este îndeplinită nici cerința legăturii de cauzalitate între nelegala respingere a cererii de plată pentru depășirea plafonului de garantare de 450.000 RON și neîndeplinirea obligației de soluționare a cererii într-un anumit termen, câtă vreme instanța de judecată, în soluționarea dosarului nr. x/2018, nu a statuat asupra existenței dreptului reclamantei, ci a dispus obligarea Fondului la reanalizarea cererilor de plată. Astfel, dreptul la despăgubiri nu s-a născut prin anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018, câtă vreme s-a dispus în sarcina FGA doar o obligație de a face, iar în caz de neîndeplinire în termen de 30 de zile, putea fi urmată calea instituită de art. 24 din legea nr. 554/2004. Acțiunea în despăgubiri întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu poate depăși ce s-a statuat prin hotărârea judecătorească de anulare a actului nelegal, în cuprinsul căreia instanța nu a analizat creanța de asigurare ce face obiectul cererii de plată, așadar nu a recunoscut dreptul pretins.

Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a depus întâmpinare față de recursul declarat de reclamantă, prin care a solicitat respingerea căii de atac, ca nefondată.

II. Soluția instanței de recurs

II.1. Situația de fapt dedusă judecății și parcursul procesual al cauzei în fond

Înalta Curte reține că, prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a respins mai multe cereri de plată formulate de societatea reclamantă pentru suma totală de 7.913.561,09 RON, motivat de împrejurarea că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobată la plată și achitată din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților suma de 450.000 RON, reprezentând limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a fost anulată Decizia nr. 14452/03.05.2018 și a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă și menționate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, fiind respinsă acțiunea, în rest, ca neîntemeiată.

Una dintre cererile de plată ce au făcut obiectul Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 a fost cererea nr. x/16.03.2016, prin care reclamanta A. a solicitat plata sumei de 3635,38 RON, din care 2521,22 RON cu titlu de despăgubire, 912,68 RON penalități de întârziere și 201,48 RON cheltuieli de judecată.

După pronunțarea deciziei Înaltei Curți nr. 4644/13.10.2021, în urma reanalizării cererii de plată înregistrată sub nr. x/16.03.2016, pârâtul FGA a procedat, la data de 29.10.2021, la plata către A. a despăgubirii în sumă de 2521 RON, conform ordinului de plată nr. x/28.10.2021 .

Reclamanta A. a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere, modificată și precizată, prin care a solicitat, în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata despăgubirilor aferente acoperirii prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrată la FGA sub nr. x/16.03.2016. Reclamanta a apreciat că un atare prejudiciu constă, în principal, în penalități în cuantumul de 0,1% pe zi întârziere (conform Ordinului CSA nr. 14/2011) calculate de la data la care, în opinia reclamantei, ar fi trebuit să fie soluționată cererea de plată și până la data plății efective a despăgubirii - 29.10.2021, iar, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare conform art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

În cauză, recurenta-reclamantă a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanță de asigurare prin cererea de plată, apreciind că este îndeplinită și condiția legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Prin sentința recurată, prima instanță a respins excepțiile lipsei de interes, lipsei de obiect, tardivității și inadmisibilității acțiunii, invocate de pârâtul FGA și a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A., obligând pârâtul la plata către reclamantă a unor despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 2521 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

II.2. Analizând recursurile declarate în cauză, în raport de sentința recurată și de criticile formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Având a stabili ordinea de soluționare a celor două recursuri, Înalta Curte constată că este prioritară examinarea criticilor formulate de recurentul-pârât FGA la adresa legalității sentinței civile nr. 1484/05.09.2022, în contextul în care prin această cale de atac sunt promovate critici referitoare la neîndeplinirea condițiilor de exercițiu a acțiunii civile, astfel că eventuala validare a oricăreia din criticile pârâtului la adresa modalității de soluționare a excepțiilor invocate în fața primei instanțe ar face de prisos examinarea pe fond a raportului litigios.

II.2.1. Recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților

Înalta Curte constată că pârâtul FGA a invocat în fața instanței de fond excepția lipsei de interes și excepția lipsei de obiect, în raport de acțiunea introductivă, precum și două excepții cu privire la acțiunea modificată a reclamantei, solicitând respingerea acțiunii în principal ca fiind inadmisibilă, iar în subsidiar, ca tardivă. Totodată, a mai solicitat, în măsura respingerii excepțiilor invocate, ca instanța de fond să respingă acțiunea în principal ca prescrisă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

În recurs, pârâtul a formulat critici atât cu privire la modul de soluționare a excepțiilor inadmisibilității și tardivității acțiunii și a excepției prescripției dreptului la acțiune, precum și cu privire la soluția pronunțată pe fondul cauzei.

a) În ceea ce privește excepția inadmisibilității, pârâtul a susținut, în esență, că nu se poate formula o acțiune în despăgubiri pe cale separată de acțiunea în anularea actului administrativ, în condițiile în care nu se face dovada unor împrejurări obiective care să fi făcut imposibilă stabilirea întinderii prejudiciului la data formulării acțiunii în anulare.

Prima instanță a apreciat că admisibilitatea acțiunii reiese din conținutul reglementării Legii nr. 554/2004, care permite persoanei vătămate să solicite despăgubiri pe calea unei acțiuni subsidiare în pretenții, atunci când a cerut inițial anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri. În acord cu considerentele judecătorului fondului, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 8 coroborate cu cele ale art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu instituie în sarcina subiectului de sezină, în cazul contenciosului de plină jurisdicție, obligația de a formula cererea în dezdăunare concomitent cu cererea de anulare a actului administrativ pretins vătămător. Dimpotrivă, art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede în mod expres posibilitatea formulării unei acțiuni în despăgubiri pe cale separată, fără condiționalitatea sugerată de recurentul-pârât ca subiectul de sezină să fie ținut să justifice formularea cererii de dezdăunare pe cale separată.

Singurele condiții de procedură impuse de art. 19 din Legea nr. 554/2004 vizează competența instanței și termenul de formulare a acțiunii în despăgubiri, acesta fiind termenul de un an de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

În recurs, recurentul-pârât FGA a prezentat o serie de argumente subsumate acestei excepții, invocând, în esență, posibilitatea reclamantei de a formula acțiunea în despăgubiri odată cu acțiunea în anularea Deciziei nr. 14452/2018, la acel moment reclamanta cunoscând și existența și întinderea pagubei. Or, Înalta Curte constată că aceste argumente vizează termenul de formulare a acțiunii, din perspectiva prescripției dreptului material la acțiune, iar nu inadmisibilitatea cererii în despăgubiri, prin prisma imposibilității formulării acțiunii în despăgubiri pe cale separată, aceste critici urmând a fi analizate cu ocazia examinării modului de soluționare a excepției prescripției.

În concluzie, soluția primei instanțe referitoare la excepția de inadmisibilitate a acțiunii reflectă o corectă apreciere a condițiilor de admisibilitate a acțiunii în despăgubiri formulate pe cale separată, impunându-se menținerea hotărârii sub acest aspect.

b) Recurentul-pârât a mai criticat greșita respingere a excepției tardivității, invocată atât prin raportare la art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, cât și la art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Cât privește art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, instanța de recurs reține că acest text de lege vizează exclusiv contestația formulată împotriva deciziei de respingere a cererii de plată, statuând că împotriva deciziei de respingere se poate formula contestație, în condițiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, respectiv în termen de 10 zile de la comunicare. Prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 nu reglementează condițiile de formulare a unei cereri separate în despăgubiri pentru acoperirea integrală a prejudiciului cauzat prin emiterea deciziilor la care face referire articolul de lege citat, astfel că în privința acestor acțiuni rămân aplicabile dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care instituie un termen diferit pentru formularea cererii, respectiv cel de un an de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

În ceea ce privește termenul de un an prevăzut de art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în care reclamanta trebuia să solicite despăgubiri pentru nesoluționarea în termen a cererii de plată, recurentul-pârât a susținut că acesta trebuia calculat de la data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018, iar nu de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de soluționare a contestației împotriva acestei decizii, întrucât reclamanta a fost în măsură să cunoască întinderea prejudiciului de la momentul comunicării deciziei FGA de respingere a cererii de plată. Înalta Curte constată că instanța de fond a respins în mod corect această excepție, întrucât argumentele care o susțin nu au ținut cont de modificarea acțiunii introductive, prin care reclamanta a învederat că solicită despăgubiri pentru emiterea unui act administrativ nelegal, iar nu pentru nesoluționarea în termen a cererii de plată.

Cât privește termenul de un an prevăzut de art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în care reclamanta trebuia să formuleze acțiunea în despăgubiri solicitate pentru emiterea actului administrativ nelegal, din perspectiva momentului la care aceasta a cunoscut existența și întinderea pagubei, Înalta Curte constată că aceste argumente privesc excepția prescripției dreptului material la acțiune, astfel fiind analizate și de instanța de fond.

c) În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, prima instanță a făcut o corectă aplicare în speță a prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, referitoare la termenul de un an în care partea ce se consideră vătămată printr-un act administrativ nelegal poate promova acțiunea în despăgubire, reținând că reclamanta a formulat cererea în termenul de prescripție.

În aplicarea prevederilor art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 22/2019 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în prezenta cauză paguba și întinderea sa depind de recunoașterea creanței principale, motiv pentru care termenul de prescripție nu curge de la data luării la cunoștință de respingerea cererii de plată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, astfel cum susține recurentul-pârât. Dreptul material la acțiune nu este prescris extinctiv atât timp cât existența creanței este condiționată, pe de-o parte, de anularea actului administrativ nelegal, iar pe de altă parte, de lămurirea existenței în beneficiul reclamantei a creanței principale reprezentate de creanța de asigurări.

Prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a dispus doar anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, prin care fusese respinsă și cererea de plată ce face obiectul prezentului litigiu, cu obligarea pârâtului la analiza pe fond a cererii respective de plată. Creanța principală solicitată de A. în calitate de creditor de asigurări nu a fost nici confirmată, nici infirmată de către instanța judecătorească, motiv pentru care, câtă vreme FGA nu recunoaște existența acesteia prin plată sau o instanță judecătorească nu o acordă în beneficiul reclamantei, nu i se poate imputa reclamantei omisiunea de a nu fi solicitat despăgubiri sub forma penalităților de întârziere sau a dobânzii legale, concomitent cu acțiunea în anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018.

Altfel spus, nu se poate conchide că reclamanta ar fi avut, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei pretinse sub forma penalităților de întârziere sau a dobânzii legale încă de la data formulării acțiunii în anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, câtă vreme această decizie a fost anulată definitiv la data de 13.10.2021, iar plata creanței de asigurare s-a făcut la data de 29.10.2021.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, și criticile recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților referitoare la soluția dată asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune.

d) În ceea ce privește criticile formulate pe fondul cauzei.

Înalta Curte va respinge, ca nefondate, argumentele recurentului-pârât, circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., referitoare la pretinsul caracter contradictoriu al unora dintre considerentele sentinței recurate, în sensul că, deși instanța a reținut că nu există o hotărâre judecătorească referitoare la nesoluționarea în termen a cererii de plată, totuși a acordat despăgubiri reclamantei pentru această pretinsă nesoluționare, cu toate că nu era îndeplinită condiția premisă prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Contrar acestor susțineri, Înalta Curte constată că instanța de fond nu a acordat despăgubiri reclamantei pentru fapta ilicită a FGA constând în nesoluționarea în termen a cererii de plată (act administrativ asimilat), ci pentru fapta ilicită constând în emiterea unui act administrativ tipic nelegal - Decizia nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererii de plată.

Sunt reale cele afirmate de recurentul-pârât, în sensul că instanța de fond a reținut că, în speță, reclamanta nu a făcut dovada existenței unui act administrativ asimilat - nesoluționarea în termen - care să fi fost cenzurat printr-o hotărâre definitivă, însă recurentul a omis a observa că acest considerent al instanței a fost expus în sprijinul respingerii cererii de acordare a penalităților de întârziere și al admiterii cererii de acordare a despăgubirilor sub forma dobânzii legale penalizatoare pentru prejudiciul constând în nelegala respingere a cererii de plată. Prin cererea modificatoare, reclamanta a solicitat, în principal, obligarea FGA la plata penalităților de întârziere, iar în subsidiar, a dobânzii legale. Or, instanța de fond a reținut că cererea de acordare a penalităților nu este întemeiată, întrucât nu s-a dovedit existența act administrativ asimilat - nesoluționarea în termen - care să fi fost cenzurat printr-o hotărâre definitivă, însă a admis cererea de acordare a dobânzii legale, raportat la existența actului administrativ tipic anulat prin hotărârea judecătorească definitivă.

Prin urmare, criticile recurentului-pârât sunt nefondate, întrucât nu au ținut cont de întregul raționament juridic al instanței de fond, parte din considerentele sentinței recurate fiind desprinse din contextul motivării și lecturate individual, fără conexiune cu restul argumentației expuse în hotărâre.

Referitor la motivele subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în esență, recurentul-pârât FGA a prezentat argumente referitoare la neîndeplinirea condițiilor de atragere a răspunderii patrimoniale a autorității pârâte conform art. 19 din Legea nr. 554/2004, susținând că reclamanta nu a făcut dovada existenței unei hotărâri judecătorești de anulare a actului administrativ asimilat constând în nesoluționarea în termen a cererii de plată și că nu sunt întrunite cerințele răspunderii civile delictuale.

Pentru a răspunde acestor critici, Înalta Curte are în vedere că acțiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, întrucât repararea pagubei produse persoanei vătămate reprezintă o latură intrinsecă litigiului de contencios administrativ. Din interpretarea aceleiași norme rezultă că, pentru angajarea răspunderii administrative patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciu, respectiv daunele pretinse și emiterea actelor administrative anterior anulate sau a căror anulare a fost solicitată prin aceeași acțiune, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004. Întreaga reglementare a acțiunii în contenciosul administrativ subiectiv determină concluzia conform căreia acțiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acțiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal, sens în care vor fi avute în vedere și prevederile art. 1349 C. civ., având denumirea marginală Răspunderea delictuală, "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral", precum și art. 1357, având denumirea marginală Condițiile răspunderii, din același act normativ, "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă".

Condițiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt: (1) existența unei fapte ilicite, (2) existența unui prejudiciu, (3) existența unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită și prejudiciu, (4) existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.

În cauza de față, astfel cum rezultă din motivele de fapt și de drept ale cererii modificatoare, reclamanta nu a invocat fapta ilicită a FGA constând în nesoluționarea în termen a cererii de plată, ci a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani pretinse cu titlu de creanță de asigurare prin cererea de plată, apreciind că este îndeplinită și condiția legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Acestor argumente, pârâtul le-a opus, atât în fond, cât și în recurs, argumentul dedus din conținutul hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2018, prin care a fost definitiv anulată decizia FGA amintită, susținând că dreptul reclamantei la plata creanței de asigurări nu a fost recunoscut prin aceste hotărâri, Fondul fiind doar obligat la analizarea cererii de plată, astfel că dreptul la despăgubiri nu s-a născut ca urmare a anulării Deciziei nr. 14452/03.05.2018. Totodată, a mai susținut recurentul-pârât că în speță nu este dovedită vinovăția sa în respingerea cererii de plată, date fiind dificultățile de interăretare și aplicare a dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 213/2015, în temeiul cărora a fost emisă decizia amintită.

Înalta Curte reține că, prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a respins mai multe cereri de plată formulate de societatea reclamantă pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată înregistrată de FGA sub nr. x/16.03.2016, motivat de împrejurarea că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobată la plată și achitată din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților suma de 450.000 RON, reprezentând limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a fost anulată Decizia nr. 14452/03.05.2018 și a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă și menționate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, fiind respinsă acțiunea, în rest, ca neîntemeiată.

Așadar, Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată în mod definitiv de instanța de contencios administrativ, corelativ cu obligarea intimatului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților la analiza pe fond a cererilor de plată, inclusiv a celei ce face obiectul prezentului litigiu.

Este justă observația recurentului-pârât FGA în sensul că existența creanței de asigurare, solicitată prin cererea de plată de care se prevalează reclamanta A. în prezenta cauză, nu a fost nici confirmată, nici infirmată de către instanța judecătorească, astfel că dreptul pretins de A. în prezentul litigiu, vizând acordarea accesoriilor solicitate sub forma penalităților de întârziere sau a dobânzii legale aferente creanței principale, nu a devenit actual câtă vreme nu s-a decis asupra existenței sau inexistenței dreptului la încasarea despăgubirii. Însă, Înalta Curte constată că, în urma reanalizării cererii de plată înregistrată sub nr. x/16.03.2016, pârâtul FGA a procedat, la data de 29.10.2021, la plata către A. a unor creanțe de asigurări, printre care suma de 2521 RON reprezentând despăgubirea solicitată conform cererii de plată amintite, astfel cum rezultă din ordinul de plată aflat la dosar. Prin urmare, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a confirmat dreptul A. la plata sumei solicitate cu titlu de despăgubire.

Această împrejurare este greșit considerată nerelevantă de către recurentul-pârât, care a susținut că în speță nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 19 din Legea nr. 554/2004 deoarece dreptul reclamantei la plata sumei nu s-a născut ca urmare a anulării Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, argument pe care Înalta Curte îl constată a fi neîntemeiat, această decizie reprezentând actul administrativ în raport de care se stabilește dreptul reclamantei la plata unei despăgubiri.

Emiterea Deciziei nr. 14452/03.05.2018 a fost rezultatul unei aplicări eronate de către FGA a Legii nr. 213/2015 în procedura administrativă, care a condus la greșita respingere a cererii de plată. Această interpretare a Fondului asupra prevederilor Legii nr. 213/2015 a fost infirmată prin mecanismul dezlegării unei chestiuni de drept ce a format obiectul Deciziei nr. 29 din 02.03.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

De esența acțiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci și repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată. În cauza de față, o dimensiune a respectivului prejudiciu rezidă în creanța de asigurări, anume suma de 2521lei, care a fost reparat prin achitarea benevolă de către FGA la data de 29.10.2021.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că respingerea cererii de plată prin Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 și întârzierea generată de FGA în achitarea despăgubirii către A. a avut ca efect prejudicierea creditorului, prin lipsirea lui de folosința sumei respective pentru perioada 03.05.2018 (prima analiză a cererii de plată, finalizată cu soluționarea cererii în sensul respingerii acesteia prin decizia nr. 14452/03.05.2018) - 29.10.2021 (reanalizarea cererii de plată, finalizată cu admiterea sa în sensul achitării sumei amintite). Odată anulată Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 prin hotărâre judecătorească definitivă, în sarcina părții pârâte se reține existența unei fapte ilicite constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraților a întârziat folosința de către partea reclamantă a sumei recunoscute cu titlu de creanță de asigurări, pentru perioada anterior indicată.

Recurenta-reclamantă a primit suma de 2521 RON, ca plată a despăgubirii pentru riscul produs, însă în cazul plății dobânzii legale legătura de cauzalitate se grevează pe fapta FGA, care a emis un act administrativ nelegal ce a generat o întârziere în analizarea pe fond a cererii de plată și în achitarea despăgubirii. Astfel, raportul de cauzalitate este neîndoielnic, actul administrativ emis în mod nelegal împiedicând reclamanta să beneficieze de folosința creanței de asigurări recunoscute de pârât, pentru perioada 03.05.2018 - 29.10.2021.

Față de toate aspectele invocate, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile recurentului-pârât referitoare la neîndeplinirea condițiilor de atragere a răspunderii patrimoniale a autorității pârâte prevăzute de art. 19 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește criticile FGA referitoare la greșita aplicare în speță a prevederilor O.G. nr. 13/2011, Înalta Curte le găsește a fi, de asemenea, nefondate.

Susținerile recurentului-pârât referitoare la necesitatea preexistenței unei convenții între părți, în vederea aplicării normelor referitoare la dobânda legală, vor fi respinse, ca nefondate, Înalta Curte reținând că prevederile acestui act normativ nu sunt incidente doar în cazul raporturilor contractuale, ci și în orice alte situații în care raporturile juridice dintre părți presupun existența unei obligații de plată neîndeplinite la scadență. Dispozițiile art. 1 alin. (3) din acest act normativ reglementează dobânda penalizatoare, respectiv dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență, situație regăsită în speța de față, în care pârâtul nu achitat despăgubirea la data de 03.05.2018, emițând un act administrativ nelegal de respingere a cererii de plată. Se mai reține că acestor dispoziții legale speciale li se adaugă prevederile generale în materia reparării prejudiciului suferit de un creditor prin întârzierea plății făcute de un debitor, respectiv dispozițiile art. 1531 și următoarele din C. civ.. Mai exact, prevederile art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 stabilesc modul de calcul al dobânzii penalizatoare, iar dispozițiile art. 10 din același act normativ dispun că dispozițiile art. 1535 și art. 1538 - 1543 din Legea nr. 287/2009, republicată, sunt aplicabile dobânzii penalizatoare.

Prin urmare, instanța de fond a făcut o corectă aplicare în cauză a dispozițiilor legale prevăzute de legislația civilă, constatând existența obligației pârâtului de plată a dobânzii legale aferentă sumei achitate cu titlu de creanță de asigurare.

Trebuie menționat și că recurentul-pârât a susținut eronat în cuprinsul cererii de recurs că prima instanță a aplicat eronat prevederile O.G. nr. 13/2011, prin raportare la dobânda datorată în raporturile derulate între profesioniști. În realitate, deși nu a precizat în cuprinsul dispozitivului sentinței recurate, instanța de fond a reținut incidența în cauză a prevederilor art. 1 alin. (3) și art. 2 alin. (2) și (3) din O.G. nr. 13/2011, referitoare la rata dobânzii legale penalizatoare aplicabile în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ.

Nefondată este și critica referitoare la omisiunea de către instanța de fond a prevederilor art. 80 din Legea nr. 85/2014. Acest text de lege, aplicabil în procedura insolvenței, nu este incident în acțiunea în despăgubiri de față, raportat la motivele de fapt ale cererii și la temeiul de drept pe care se sprijină aceasta. Despăgubirile solicitate de reclamantă în cauză, cuantificate sub forma dobânzii legale, nu sunt cerute în raport de fapta asigurătorului în faliment, ci sunt pretinse pentru fapta ilicită proprie a Fondului de Garantare al Asiguraților, constând în emiterea unui act administrativ nelegal.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursului declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat, constatând că niciuna dintre criticile formulate cu privire la excepțiile invocate sau la fondul cauzei nu sunt în măsură să conducă la reformarea sentinței atacate.

II.2.2. Recursul declarat de reclamanta A. SA

Reclamanta a formulat critici sub trei aspecte și anume:

- data de la care trebuia stabilită obligația de plată a accesoriilor, care, în opinia recurentei-reclamante, trebuia să fie data exiprării termenului de 30 de zile stabilit pentru soluționarea cererii de plată;

- greșita respingere a cererii de acordare a penalităților de întârziere, conform Ordinului CSA nr. 14/2011 și Normei ASF nr. 23/2014;

- greșita stabilire a cuantumului dobânzii legale în raport de art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, în speță fiind incident alin. (2) al aceluiași text de lege.

Cu privire la primul rând de critici, Înalta Curte are în vedere că, pentru a fi aplicabil mecanismul prevăzut de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este necesară îndeplinirea unei duble condiții și anume hotărârea judecătorească de anulare a actului administrativ nelegal reprezentat de Decizia FGA nr. 14452/2018 și recunoașterea dreptului reclamantei la încasarea creanței principale (despăgubirea solicitată conform cererii de plată). Or, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond, aceste condiții nu sunt îndeplinite în ceea ce privește perioada anterioară datei de 03.05.2018.

Prejudiciul pretins în cauza de față este cel generat de întârzierea în soluționarea cererii de plată, întârziere care s-a produs prin greșita aplicare a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prin Decizia nr. 14452/03.05.2018. Acest prejudiciu a fost cuantificat de reclamantă sub forma dobânzilor. În raport de considerentele care au stat la baza anulării deciziei FGA, prejudiciul anterior menționat poate fi reținut numai pe perioada dintre data emiterii Deciziei nr. 14452/2018 prin care cererea de plată ar fi trebuit să primească o soluție favorabilă (03.05.2018) și data la care aceasta a fost soluționată favorabil (29.10.2021). Pentru perioada anterioară nu există prejudiciul pretins, care să fi fost generat de greșita aplicare a Legii nr. 213/2015 de către FGA.

Prin formularea cererii modificatoare a acțiunii introductive, reclamanta a solicitat acordarea despăgubirilor întemeiate pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, ceea ce implică premisa legală esențială a existenței unei hotărâri judecătorești privind cenzurarea unui act administrativ tipic sau asimilat emis de pârât. O astfel de hotărâre judecătorească există doar în sensul anulării Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, deci pentru perioada începând cu data emiterii actului administrativ nelegal, fără ca partea reclamantă să demonstreze existența sa și cu privire la conduita Fondului de Garantare a Asiguraților manifestată între data expirării unui termen de 30 de zile de la data cererii de plată (