ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2912/2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Cererea de chemare în judecată

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 01.04.2021, sub nr. x/2/2021, reclamanta A S.A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, să constate existența unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluționarea cererii sale de plată înregistrate la F.G.A. sub nr. 18257/11.03.2016 și să dispună obligarea pârâtului la soluționarea de îndată a cererii, în conformitate cu dispozițiile legale, precum și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin cererea depusă la data de 31.08.2021, reclamanta a modificat cererea introductivă, solicitând obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților, în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004, la plata despăgubirilor către reclamantă pentru acoperirea prejudiciului cauzat acesteia prin respingerea cererii de plată, constând în:

(i) în principal, penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele aplicabile în materia asigurărilor, respectiv 0,1% pe zi întârziere conform Ordinului CSA nr.14/2011, în cuantum de 2423.21 lei, până la data de 08.09.2021 și, în continuare, până la data plății efective;

(ii) în subsidiar, dobânda legală penalizatoare, conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

1.3. Prin sentința nr. 1699 din 17 noiembrie 2021, pronunțată în Dosarul nr.x/2/2021, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei de obiect a capătului de cerere prin care se solicită obligarea pârâtei la soluționarea cererii de despăgubiri formulate de reclamanta A S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților; a respins acest capăt de cerere ca fiind lipsit de obiect; a respins excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect pretenții; a admis excepția prescripției dreptului la acțiune în ce privește capătul de cerere având ca obiect pretenții și a respins această cerere ca fiind prescrisă. Totodată, a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

1.4. Prin decizia nr.5688 din 24 noiembrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de reclamanta A S.A. împotriva sentinței nr. 1699 din 17 noiembrie 2021 a Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a casat în parte sentința recurată și a trimis cauza primei instanțe pentru rejudecarea capătului de cerere privind plata despăgubirilor aferente perioadei 03.05.2018-28.10.2021 și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

Prin sentința nr. 680 din 25 aprilie 2023, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței nr. 680 din 25 aprilie 2023 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. pr. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii introductive de instanță, astfel cum a fost modificată.

În motivare, recurenta – reclamantă susține că hotărârea primei instanței a fost pronunțată cu aplicarea greșită și încălcarea normelor de drept material care stabilesc condițiile în care poate fi angajată răspunderea patrimonială a autorității publice.

Consideră recurenta-reclamantă că pârâtul FGA avea obligația de a lua toate măsurile necesare pentru deschiderea dosarului de daună, efectuarea verificărilor necesare și urmarea procedurii de plată a despăgubirilor, cu respectarea prevederilor legale și contractuale incidente, creanțele de asigurare instrumentate de FGA fiind creanțe invocate de recurentă împotriva Societății B, în calitatea sa de asigurător RCA. Prin urmare, procedura de lichidare și plată a creanțelor, raportat la art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 trebuia să se facă cu respectarea cadrului contractual și legal aplicabile asigurărilor de tip RCA.

Cu toate acestea, arată recurenta-reclamantă, prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, emisă la mai bine de 2 ani de la depunerea cererii de plată, FGA a respins în mod nejustificat cererea de plată. Față de decizia de respingere, A a promovat acțiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2/2018. Prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4644/13.10.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2/2018, a fost anulată Decizia FGA nr. 14452/03.25.2018, iar FGA a fost obligat să reanalizeze pe fond cererea de plată. În urma unei astfel de analize, intimatul – pârât a recunoscut dreptul Asirom la despăgubiri și a efectuat plata despăgubirilor.

În opinia recurentei-reclamante, în cauza pendinte actul administrativ nelegal este reprezentat de Decizia FGA nr. 14452/03.25.2018, care a fost anulată prin hotărâre judecătorească. Faptul că printr-o astfel de hotărâre intimatul – pârât FGA nu a fost obligat direct la plată, ci la analiza pe fond a cererii de plată nu poate conduce la concluzia că răspunderea FGA nu poate fi angajată, deoarece o atare abordare ar reprezenta o nesocotire a puterii de lucru judecat a hotărârilor prin care a fost declarată nelegală decizia FGA.

Cât privește condiția existenței unui prejudiciu, recurenta-reclamantă susține că prima instanță a aplicat eronat prevederile art. 1535 alin. (1) C. civ., raportat la aspectele de fapt incidente în cauza pendinte, câtă vreme, ori de câte ori prejudiciul constă în lipsa de folosință asupra unei sume de bani, daunele datorate de cel în culpă se ridică la nivelul convenit de părți sau stabilit de lege. Intimatul-pârât FGA a procedat la analizarea pe fond a cererii de plată abia după anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, respectiv la mai bine de 5 ani de la data la care trebuie să fie efectiv achitate despăgubirile. Așadar, prin soluția dată cererii de plată prin Decizia nr. 14452/2018, FGA a lipsit A de folosința sumelor de bani la care era îndreptățită cu titlu de despăgubiri pentru o perioadă de peste 5 ani.

Recurenta-reclamantă susține și că există legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, câtă vreme întârzierea în soluționarea cererii a fost generată de modalitatea în care FGA a soluționat cererea de plată prin Decizia nr.14452/2018.

Cât privește culpa FGA, recurenta-reclamantă apreciază că aceasta este una evidentă, întrucât Fondul, ca structură de garantare creată de lege cu scopul de a asigura plata creanțelor de asigurare aparținând unui asigurător falit, avea obligația ca, în îndeplinirea obligațiilor sale, să acționeze în deplină concordanță cu prevederile legale. În realitate însă, FGA nu a făcut decât să tergiverseze nepermis de mult soluționarea cererilor de plată, lipsind A de o sumă semnificativă de bani. Acționând cu încălcarea chiar a scopului pentru care a fost creat, FGA a interpretat greșit prevederile legale, cu ignorarea impactului pe care această atitudine l-ar putea produce pe piața asigurărilor.

Concluzionând, recurenta-reclamantă apreciază că în speță sunt îndeplinite condițiile legale pentru a se dispune obligarea Fondului la plata de despăgubiri în vederea acoperirii prejudiciului generat A prin neplata creanței de asigurare, fiind greșite susținerile primei instanțe în sensul neîndeplinirii condițiilor legale pentru angajarea răspunderii FGA.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În esență, intimatul-pârât susține că nu poate fi reținută îndeplinirea condiției existenței actului administrativ nelegal, raportat la cererea de plată ce face obiectul prezentului dosar, întrucât FGA și-a îndeplinit obligația de soluționare a cererii de plată prin emiterea unui act administrativ de admitere în parte a cererii de plată, respectiv prin plata parțială a despăgubirii pentru suma de 1.010 lei, achitată cu OP nr.6422/28.10.2021, diferența de plată fiind respinsă prin Decizia nr.14454/17.01.2022 (poz.101- borderou), decizie ce a fost contestată în dosarul nr.x/3/2022.

Astfel, nu există nicio întârziere în soluționarea cererii de plată, cu atât mai mult cu cât în cuprinsul Legii nr. 213/2015 nu este stabilit un termen de plată pentru plata despăgubirilor, dat fiind numărul mare de dosare de daune instrumentat de FGA.

Intimatul-pârât consideră că în mod greșit recurenta-reclamantă a invocat prevederile art. 1535 C. civ., câtă vreme FGA își desfășoară activitatea în baza Legii speciale nr. 213/2015, care stabilește temeiul și limitele răspunderii Fondului, iar daunele moratorii nu se regăsesc printre obligațiile de plată ale acestei autorități.

În concluzie, apreciază intimatul-pârât că nu există nicio culpă a FGA, în speță nefiind făcută dovada existenței unui refuz nejustificat de soluționare a cererii de plată.

Excepția nulității recursului pentru nemotivare, invocată de intimatul-pârât prin întâmpinare, a fost respinsă la termenul de judecată din 25 mai 2024, pentru considerentele expuse în practicaua prezentei decizii.

II. Soluția și considerențele instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este fondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de recurs, reclamanta A S.A. a formulat critici prin care a invocat greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material privind îndeplinirea condițiilor legale pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorității publice și repararea prejudiciilor cauzate de actul administrativ nelegal.

Din circumstanțele concrete ale cauzei se reține că recurenta-reclamantă A a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere, modificată și precizată, prin care a solicitat, în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata despăgubirilor aferente acoperirii prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată, înregistrată la FGA sub nr. 18257/11.03.2016, ce viza creanța de asigurare în cuantum de 1.225,08 lei. Reclamanta a apreciat că un atare prejudiciu constă, în principal, în penalități în cuantumul de 0,1% pe zi întârziere (conform Ordinului CSA nr. 14/2011) calculate de la data 18.05.2017 (data la care, în opinia reclamantei, ar fi trebuit să fie soluționată cererea de plată) și până la data plății efective a despăgubirii – 29.10.2021, iar, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare conform art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

Înalta Curte are în vedere că acțiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, întrucât repararea pagubei produse persoanei vătămate reprezintă o latură intrinsecă litigiului de contencios administrativ. O altă cerință ce se deduce din interpretarea aceleiași norme este că, pentru angajarea răspunderii administrative patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciu, respectiv daunele pretinse și emiterea actelor administrative anterior anulate sau a căror anulare a fost solicitată prin aceeași acțiune, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004. Întreaga reglementare a acțiunii în contenciosul administrativ subiectiv determină concluzia conform căreia acțiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acțiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal, sens în care vor fi avute în vedere și prevederile art. 1349 C. civ., având denumirea marginală Răspunderea delictuală, „(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral”, precum și art. 1357 având denumirea marginală Condițiile răspunderii, din același act normativ, „(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă”.

Condițiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt: (1) existența unui prejudiciu, (2) existența unei fapte ilicite, (3) existența unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită și prejudiciu, (4) existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.

În cauză, recurenta-reclamantă a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanță de asigurare prin cererea de plată, apreciind că este îndeplinită și condiția legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Înalta Curte reține că, prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a respins mai multe cereri de plată formulate de societatea reclamantă pentru suma de 7.913.561,09 lei, inclusiv cererea de plată a sumei de 12225,08 lei, formulată înregistrată de FGA sub nr. 18257/11.03.2016, motivat de împrejurarea că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobată la plată și achitată din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților suma de 450.000 lei, reprezentând limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Prin sentința nr. 4902/27.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția contencios administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta A S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a fost anulată Decizia nr. 14452/03.05.2018 și a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă și menționate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 lei, fiind respinsă acțiunea, în rest, ca neîntemeiată. În motivare, instanța a reținut, între altele, că «(…) plafonul de garantare prevăzut de dispozițiile art. 4 lit. e și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 2134/2015 (…) nu poate face abstracție de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. (…) plafonul de 450.000 de lei este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit», respectiv «consecința nelegalității deciziei nu poate fi obligarea directă a Fondului la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plății acesteia. (…) pârâtul nu a analizat fondul celor 435 de drepturi pretinse de parte, rezumându-se la a emite o singură decizie de respingere globală prin prisma reținerii depășirii plafonului de garantare. (…) a proceda altfel și a obliga direct pârâtul la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, Curtea consideră că ar imixtiona în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererile de plată».

Așadar, Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată în mod definitiv de instanța de contencios administrativ, corelativ cu obligarea intimatului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților la analiza pe fond a cererilor de plată, inclusiv a celei ce face obiectul prezentului litigiu.

Este de observat că existența creanței în sumă de 1.225,08 lei, solicitată prin cererea de plată de care se prevalează reclamanta Asirom în prezenta cauză, nu a fost nici confirmată, nici infirmată de către instanța judecătorească, astfel că dreptul pretins de Asirom în prezentul litigiu, vizând acordarea accesoriilor solicitate sub forma penalităților de întârziere sau a dobânzii legale aferente creanței principale, nu a devenit actual câtă vreme nu s-a decis asupra existenței sau inexistenței dreptului la încasarea despăgubirii.

Însă, în urma reanalizării cererii de plată nr. 18257/11.03.2016, pârâtul FGA a procedat, la data de 29.10.2021, la plata către Asirom a unor creanțe de asigurări, printre care suma de 1.010 lei, achitată cu OP nr.6422/28.10.2021, sumă care privește prezentul litigiu, diferența de plată fiind respinsă prin Decizia nr.14454/17.01.2022 (poz.101- borderou), decizie ce a fost contestată în dosarul nr.x/3/2022.

Prin urmare, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a confirmat dreptul Asirom la plata unei părți din suma solicitată cu titlu de despăgubire, respectiv 1.010 lei, la dosar nefiind depusă vreo altă dovadă referitoare la plata diferenței până la suma cerută prin cererea de plată – 1225,08 lei.

De esența acțiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci și repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată.

Or, în cauza de față, o dimensiune a respectivului prejudiciu rezidă în creanța de asigurări, anume suma de 1225,08 lei, ce a fost, însă, reparată parțial prin achitarea benevolă de către FGA la data de 29.10.2021 a sumei de 1.010 lei,

Înalta Curte constată că respingerea cererii de plată prin Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 și întârzierea generată de FGA în achitarea despăgubirii către Asirom a avut ca efect prejudicierea creditorului, prin lipsirea lui de folosința sumei respective pentru perioada 03.05.2018 (prima analiză a cererii de plată, finalizată cu soluționarea cererii în sensul respingerii acesteia prin decizia nr.14452/03.05.2018) – 29.10.2021 (reanalizarea cererii de plată, finalizată cu admiterea sa în sensul achitării sumei amintite). Odată anulată, prin hotărâre judecătorească definitivă, Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părții pârâte se reține existența unei fapte ilicite constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraților a întârziat folosința de către partea reclamantă a sumei recunoscute cu titlu de creanță de asigurări, pentru perioada anterior indicată.

Nu la aceeași concluzie se poate ajunge și în ceea ce privește perioada anterioară datei de 03.05.2018, câtă vreme, față de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, lipsește hotărârea judecătorească definitivă care să cenzureze pretinsul act administrativ asimilat nelegal (nesoluționare în termen sau refuz nejustificat de soluționare), imputat de reclamanta Asirom în sarcina pârâtului FGA ulterior împlinirii unui termen de 30 de zile calculat de la data înregistrării cererii de plată.

În acest context, Înalta Curte subliniază că, prin efectul cererii modificatoare a obiectului acțiunii introductive, întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, partea reclamantă a solicitat acordarea despăgubirilor, ceea ce implică premisa legală esențială a existenței unei hotărâri judecătorești privind cenzurarea unui act administrativ tipic sau asimilat emis de pârât. Or, o astfel de hotărâre judecătorească există doar în sensul anulării Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, deci pentru perioada începând cu data emiterii actului administrativ nelegal, fără ca partea reclamantă să demonstreze existența sa și cu privire la conduita Fondului de Garantare a Asiguraților manifestată între data înregistrării cererii de plată (11.03.2016) și data emiterii deciziei anulate din 03.05.2018.

Astfel, admițând existența faptei ilicite a FGA constând în emiterea Deciziei nr. 14452/03.05.2018, Înalta Curte identifică și prejudiciul suferit de reclamantă, a cărui compensare corespunde dobânzii legale aferente despăgubirii recunoscute de pârât cu privire la cererea de plată înregistrată sub nr. 18257/11.03.2016, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Conform dispozițiilor art. 3 din O.G. nr.13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar: „(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale. (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.”, art. 1 alin. (3) din actul normativ amintit arătând că „Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare”.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, în cauza pendinte nu poate fi reținută incidența prevederilor art. 64 alin. (4) din Norma aprobată prin Ordinul nr. 14/2011 coroborate cu art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează conținutul contractului de asigurare RCA, din perspectiva penalităților aplicabile în caz de neplată, întrucât, după cum s-a arătat și mai sus, răspunderea administrativ patrimonială reglementată de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este una extracontractuală și, în situația particulară incidentă în cauza pendinte, o atare răspundere derivă din fapta ilicită cauzatoare de prejudicii constând în emiterea unui act administrativ nelegal (Decizia FGA nr.14452/03.05.2018).

Deși este adevărat că recurenta-reclamantă a primit suma de 1010 lei, ca plată parțială a despăgubirii pentru riscul produs, în cazul plății dobânzii legale legătura de cauzalitate se grevează pe fapta FGA, care a emis un act administrativ nelegal ce a generat o întârziere în analizarea pe fond a cererii de plată și în achitarea despăgubirii. Astfel, raportul de cauzalitate este neîndoielnic, actul administrativ emis în mod nelegal împiedicând reclamanta să beneficieze de folosința creanței de asigurări recunoscute de pârât, pentru perioada 03.05.2018 – 29.10.2021.

Concluzionând, despăgubirea ce se cuvine părții reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente valorii despăgubirii recunoscute de pârât- 1010 lei , stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Nu vor fi reținute apărările intimatului – pârât privind lipsa culpei FGA, argumentele expuse neînfățișând circumstanțe exoneratoare de răspundere. Înalta Curte constată că emiterea Deciziei nr. 14452/03.05.2018 a fost rezultatul unei conduite culpabile a FGA în interpretarea Legii nr. 213/2015, pârâtul alegând să promoveze, prin actele emise, o interpretare a textului legal defavorabilă creditorilor de asigurări, care nu a fost confirmată prin mecanismul dezlegării unei chestiuni de drept ce a format obiecul Deciziei nr. 29/02.03.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Față de considerentele mai sus expuse, constatând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. pr. civ., Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 496 C. proc. civ., precum și ale art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va admite recursul declarat de recurenta - reclamantă societatea A S.A., va casa în parte sentința recurată și rejudecând, va admite în parte acțiunea formulată de reclamantă și va obliga pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților să plătească reclamantei A S.A. dobânda legală stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, aferentă valorii despăgubirii în cuantum de 1.010 lei, pentru perioada 03.05.2018 – 28.10.2021.

De asemenea, observând cererea recurentei - reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 453 alin. (2) C. pr. civ., Înalta Curte o va admite și va obliga recurentul - pârât la plata către recurenta - reclamantă a sumei de 733 lei cheltuieli de judecată, constând în taxă judiciară de timbru 150 lei (fond și recurs ) și onorariu de avocat- 583 lei (fond și recurs) parțial acordat proporțional cu câtimea pretențiilor admise.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE :

Admite recursul formulat de recurenta-reclamantă A împotriva sentinței nr. 680 din 25 aprilie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și, rejudecând:

Admite în parte acțiunea precizată formulată de reclamanta A S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 1010 lei, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din OG nr.13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 28.10.2021.

Obligă recurentul-pârât la plata către recurenta-reclamantă A S.A. a sumei de 733 lei, reprezentând cheltuieli de judecată (fond și recurs), în baza art. 453 alin. (2) C. pr. civ.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 29 mai 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.