ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1103/2023

Ședința publică din data de 1 martie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 23.10.2020, reclamanta A. S.A. a formulat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, contestație împotriva Deciziei FGA nr. 24517 din 08.10.2020, solicitând anularea în parte a acesteia și obligarea pârâtului la plata sumei de 2.436,38 RON reprezentând penalități de întârziere, precum și la plata cheltuielilor de judecată generate de soluționarea prezentului litigiu.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 127 din 5 februarie 2021, Curtea de apel a respins acțiunea reclamantei, ca nefondată.

1.2. Cererea de recurs și motivele de recurs înfățișate

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. S.A. a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, anularea în parte a Deciziei nr. 24517/08.10.2020 și obligarea FGA la plata sumei de 2.436,38 RON reprezentând penalități de întârziere.

A susținut recurenta-reclamantă că penalitățile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări reprezintă creanțe de asigurări, în sensul Legii nr. 213/2015, și un accesoriu al despăgubirii urmând soarta creanței principale, despăgubirea din asigurarea RCA, făcând trimitere la Decizia nr. 29/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și la Decizia nr. 86/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 38 și art. 58 alin. (2) din Norma ASF nr. 23/2014.

Penalitățile de asigurări rezultă din contractul de asigurare RCA, fiind prevăzute chiar prin normele care reglementează contractul de asigurare RCA (Ordinul CSA nr. 14/2011 și Norma nr. 23/2014), având natură contractuală și fiind izvorâtă din contract.

A mai arătat recurenta că Fondul de Garantare a Asiguraților poate recupera penalitățile și cheltuielile de judecată în cadrul procedurii falimentului, iar posibilitatea creditorului de a solicita recuperarea penalităților și cheltuielilor de judecată în cadrul procedurii falimentului nefiind de natură să excludă posibilitatea recuperării acestora de la FGA.

1.3. Apărările formulate în cauză

Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Decizia instanței de control judiciar

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este nefondat, neputându-se reține incidența niciunuia dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prima instanță a respins cererea dedusă judecății, reținând că reclamanta nu pretinde plata unei creanțe rezultând din însuși contractul de asigurare, sumele pretinse de reclamantă neavând legătură cu raportul juridic de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asigurătorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind, așadar, diferită, întemeiată pe art. 1349 și art. 1350 C. civ.

Analizând sentința atacată prin raportare la motivul de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acest motiv de nelegalitate nu este incident în cauză, criticile formulate de parte din această perspectivă fiind, de asemenea, nefondate.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de control judiciar constată că prima instanță a pronunțat hotărârea cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materie raportat la situația de fapt reținută, soluție pe care, la rândul său, o adoptă ca atare.

Cu referire la motivul de respingere a cererii de plată, Înalta Curte reține incidența art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 potrivit căruia creanțele de asigurări sunt definite ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de Garantare a Asiguraților, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Față de aceste dispoziții legale, Înalta Curte reține că penalitățile de întârziere aferente daunelor materiale nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârile judecătorești nu se instituie obligația de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, ci în sarcina asigurătorului în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraților doar în măsura în care constituie creanțe de asigurări.

Pe de altă parte, prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că, " În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Așadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraților este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăților de asigurare și, implicit, pentru a putea fi obligat și la plata penalităților de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată.

Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015, rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci tocmai dispozițiile actului normativ menționat, acesta fiind ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale daunelor interese moratorii, penalităților sau cheltuielilor de judecată, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent.

Această concluzie se desprinde și din dispozițiile art. 1535 din noul C. civ. conform căruia, "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancțiunile în discuție constând în penalități de întârziere aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri.

Or, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu este continuatorul B. S.A. nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă și invocarea în acest sens a considerentelor cuprinse la pct. 59 al Deciziei nr. 86/2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nefiind, prin urmare, fondate.

Cât privește invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, mai exact a considerentelor de la pct. 124, instanța de control judiciar reține că prin această decizie nu s-a stabilit că penalitățile de întârziere reprezintă creanțe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015, ci s-a constatat că în cuprinsul definiției date noțiunii de creanță de asigurare legiuitorul a folosit, inițial, termenul la plural, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări", întrucât a înțeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalitățile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care unește aceste creanțe și impune a fi tratate ca fiind una singură, și anume contractul de asigurare, ipoteză care, așa cum s-a arătat în precedent, nu se verifică în speță, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015.

De altfel, referirea la termenul "penalități" din cuprinsul considerentelor acestei decizii nu poate fi privită în afara restului considerentelor, din cuprinsul cărora rezultă că sunt creanțe ale creditorilor de asigurări acelea care rezultă din contractul de asigurare.

Pe de altă parte, este de observat că legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, astfel că recurenta-reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina intimatului-pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, penalitățile de întârziere nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanței de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa.

În cazul dedus judecății, recurenta-reclamantă a solicitat și cheltuieli de judecată cu privire la un dosar aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, în care intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților nu a fost parte, deci nu în baza contractului de asigurare încheiat.

De reținut este și faptul că, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile de judecată reprezintă o sancțiune pentru neîndeplinirea obligațiilor de către partea care a căzut în pretenții în cadrul unui litigiu. Or, în cauză, Fondul de Garantare a Asiguraților nu a fost parte în dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Sectorului 3 București, ci S.C. B. S.A..

Prin urmare, asigurătorul poate datora penalități de întârziere și cheltuieli de judecată solicitate nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta, ci ca urmare a culpei sale în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirii, precum și ca urmare a culpei sale procesuale în demararea litigiului.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 24517/08.10.2020 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, prima instanță apreciind în mod corect că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispozițiile Legii nr. 213/2015, așa încât argumentele expuse de către recurenta-reclamantă nu sunt apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru cele anterior expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 127 din 5 februarie 2021 a Curții de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 1 martie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.