ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1031/2020

Asupra recursului de față,

Din examinarea actelor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 24 aprilie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea acesteia la plata următoarelor sume: 822.327,75 RON, reprezentând despăgubirea achitată în dosarele de daună x și y; dobânda legală penalizatoare, raportată la debitul de 822.327,75 RON, de la data introducerii cererii de chemare în judecată, 21 aprilie 2017, până la data achitării integrale a debitului datorat, conform prevederilor O.G. nr. 13/2011; cheltuielile de judecată ocazionate de proces.

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 194 C. proc. civ., art. 58 din Legea nr. 136/1995, art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința civilă nr. 1146/2018 din 16 aprilie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B., ca nefondată.

Împotriva acestei soluții a declarat apel reclamanta, cererea de apel fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția VI-a civilă la data de 4 decembrie 2018.

Prin decizia civilă nr. 219A din 11 februarie 2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva sentinței civile pronunțate de instanța de fond și a schimbat, în tot, sentința civilă apelată, în sensul că, a admis acțiunea și a obligat pârâta la plata sumei de 822.327,75 RON, despăgubire achitată în dosarele de daună, la care s-a adăugat dobânda legală calculată de la data de 21 aprilie 2017 și până la achitarea integrală a debitului.

A obligat pârâta la plata sumei de 18.968,27 RON, cheltuieli de judecată.

La data de 28 martie 2019, pârâta B. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 219A din 11 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 5 aprilie 2019.

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

A solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei civile nr. 219A din data de 11 februarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017 și, în temeiul art. 497 C. proc. civ., a solicitat trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curții de Apel București, în vederea respingerii cererii de chemare în judecată.

În motivare, sub un prim aspect, a criticat decizia instanței de apel pentru nerespectarea prevederilor art. 470 alin. (2) din C. proc. civ. (aspect sancționat cu nulitatea cererii de apel, potrivit dispozițiilor art. 470 alin. (3) din C. proc. civ.) și a dispozițiilor art. 23 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

A arătat că instanța de apel nu a pus în vedere apelantei să facă dovada achitării taxei judiciare de timbru, iar apelanta nu a depus la dosar o astfel de dovadă, odată cu depunerea cererii de apel sau ulterior, în cursul judecății în apel.

Potrivit încheierii din Camera de Consiliu din data de 7 iunie 2017 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017:

"faptul că printr-o sentință penală s-a stabilit infracțiunea săvârșită de persoana vinovată și obligația reclamantei, în calitate de asigurător RCA la plata despăgubirilor către victimele accidentului, nu conduce la concluzia că acțiunea în regres a asigurătorului împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului are cauză penală, ci se bazează pe art. 58 din Legea nr. 136/1995, care permite în astfel de cazuri recuperarea despăgubirilor plătite. Pe cale de consecință, instanța apreciază că prezenta cerere de reexaminare este neîntemeiată, obligația de plată a taxei judiciare de timbru în cauză fiind corect stabilită" .

A arătat că excepția netimbrării sau a insuficientei timbrări a cererii este o excepție de procedură, peremptorie și absolută, având caracter de ordine publică, în raport cu dispozițiile art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, care stabilesc că:

"În situația în care instanța judecătorească învestită cu soluționarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părții la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu".

Precizând că admiterea excepției de netimbrare a cererii presupune anularea cererii ca netimbrate, a susținut că nulitatea acestui act de procedură este una absolută, necondiționată de existența unei vătămări și care nu intervine de drept, trebuind a fi pronunțată de către instanță.

A solicitat instanței de recurs, în principal, să admită recursul astfel cum a fost formulat și, în temeiul art. 497 C. proc. civ., să caseze decizia recurată și să dispună trimiterea cauzei Curții de Apel București spre o nouă judecată. În subsidiar, a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata taxei judiciare de timbru aferente fazei judecății apelului, respectiv suma de 5.914,13 RON, reprezentând 50% din taxa de timbru achitată la fond, în cuantum de 11.828,27 RON.

Sub un al doilea aspect, a susținut că, prin dispozitivul deciziei recurate se reține în sarcina recurentei-pârâte obligația de a achita cheltuieli de judecată în cuantum de 18.968,27 RON, în condițiile în care, la dosarul cauzei nu există nicio dovadă a efectuării acestor cheltuieli de către pârâtă.

A precizat că, potrivit actelor dosarului de fond, în cauză a fost achitată doar suma de 11.828,27 RON, cu titlu de taxă judiciară de timbru, la dosar neexistând o altă dovadă privind plata unei alte cheltuieli, nici în cursul judecății fondului, nici în apel.

Ca atare, a apreciat că, sub acest aspect, decizia recurată este nelegală și netemeinică și se impune trimiterea dosarului Curții de Apel București, pentru a se proceda la o nouă judecată.

Sub un al treilea aspect, a considerat că decizia atacată este pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995, coroborat cu art. 87 din O.U.G. nr. 195/2002.

În acest sens, a considerat că în mod greșit a reținut instanța de apel că:

"în cauză este îndeplinită condiția impusă de art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995, accidentul fiind produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispozițiile legale privind circulația pe drumurile publice ca infracțiuni săvârșite cu intenție".

A arătat că instanța de fond a apreciat în mod temeinic și legal că fapta de conducere a autoturismului sub influența băuturilor alcoolice trebuie atât prevăzută ca infracțiune, cât și comisă de către asigurat, ceea ce nu este cazul recurentei-pârâte.

Dimpotrivă, prin sentința penală nr. 446 din data de 18 decembrie 2014 pronunțată de Judecătoria Buftea în dosarul nr. x/2014, definitivă prin decizia penală nr. 475 din data de 26 martie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, s-a reținut, cu autoritate de lucru judecat în materie penală, că fapta de conducere sub influența băuturilor alcoolice nu poate fi reținută în sarcina pârâtei, câtă vreme legea penală mai favorabilă este noul C. pen.. Urmare schimbării încadrării juridice, instanța nu a mai reținut concursul de infracțiuni dintre fapta de conducere sub influența băuturilor alcoolice și cea de ucidere din culpă.

În consecință, a apreciat că în mod legal s-a stabilit de către instanța de fond că nu este îndeplinită condiția de a exista o faptă incriminată de dispozițiile legale, comisă de către recurenta-pârâtă, aceasta fiind rațiunea pentru care cererea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Totodată, a susținut că este greșită interpretarea Curții de Apel, potrivit căreia, intervenirea modificării legislative în anul 2012, ce a condus la aplicarea legii penale mai favorabile, nu este fi de natură a înlătura răspunderea civilă a recurentei-pârâte.

În opinia recurentei, din interpretarea dispozițiilor art. 58 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 136/1995 rezultă cu evidență că, pentru a fi admisibilă acțiunea în regres împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului, este necesar a se reține în sarcina acesteia săvârșirea unei fapte incriminate de dispozițiile legale ca fiind infracțiune săvârșită cu intenție.

Or, în cauza dedusă judecății, fapta pentru care a fost condamnată recurenta-pârâtă a fost aceea de ucidere din culpă.

A menționat că prin decizia nr. 1/2016 pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că:

"în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 86 din C. proc. pen., în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente și are obligația de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracțiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare și prin dispozițiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă".

Ca atare, se impunea ca instanța de control judiciar să rețină că asigurătorul este cel care are obligația de a acoperi prejudiciul, în cazul stabilirii răspunderii civile delictuale pentru asiguratul său, dacă acest prejudiciu este acoperit de polița de asigurare încheiată.

Astfel, a considerat că hotărârea atacată este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A solicitat obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 14 mai 2019, intimata-reclamantă S.C. A. S.A. a formulat întâmpinare, înregistrată la dosar la data de 16 mai 2019, prin care a invocat inadmisibilitatea criticilor invocate de către recurenta-pârâtă.

Recurenta-pârâtă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

În cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, magistratul-asistent raportor concluzionând că recursul este admisibil și că susținerile invocate de recurentă pot fi analizate în cadrul motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 6 decembrie 2019, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea pronunțată la data de 14 februarie 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă și a fixat termen pentru judecarea căii de atac la data de 3 aprilie 2020, cu citarea părților.

La termenul fixat, judecata cauzei a fost suspendată de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

Urmare repunerii pe rol a cauzei și reluării judecății, dispuse la prezentul termen de judecată, instanța de recurs a procedat la judecarea recursului.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Cererea introductivă are ca obiect acțiunea în regres a reclamantei S.C. A. S.A., formulată împotriva pârâtei B. în temeiul dispozițiilor art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995, coroborat cu art. 87 din O.U.G. nr. 195/2002.

Cu referire la primul motiv de recurs invocat de recurenta-pârâtă, subsumat cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că hotărârea pronunțată de instanța de apel este criticată pentru presupusa nerespectare a prevederilor art. 470 alin. (2) din C. proc. civ. și ale art. 23 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, arătând recurenta-pârâtă că instanța de apel nu a pus în vedere apelantei să facă dovada achitării taxei judiciare de timbru, iar apelanta nu a depus la dosar o astfel de dovadă, odată cu depunerea cererii de apel sau ulterior, în cursul judecății în apel.

Excepția netimbrării are caracter de ordine publică, putând fi invocată de orice parte interesată în orice fază a litigiului, astfel că acest motiv de recurs este admisibil.

Procedând la verificarea susținerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte subliniază, în primul rând, că invocarea acestei excepții în calea de atac a recursului, cu referire la judecata desfășurată în apel, nu poate avea ca efect anularea hotărârii instanței de apel, ci, potrivit dispozițiilor art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, în ipoteza constatării neplății taxei de timbru datorate în fazele procesuale anterioare, instanța de recurs are doar posibilitatea de a dispune obligarea părții la plata taxei de timbru restante, prin hotărâre care constituie titlu executoriu.

În al doilea rând, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acțiunile și cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, ordinare și extraordinare, referitoare la cauzele penale, inclusiv despăgubirile civile pentru prejudiciile materiale și morale decurgând din acestea.

În litigiul de față, acțiune în regres introdusă de asigurător în vederea recuperării de la asiguratul său, conducătorul autoturismului responsabil de producerea evenimentului rutier, a contravalorii despăgubirilor plătite victimei accidentului, intimata-reclamantă s-a subrogat în drepturile patrimoniale ale victimei, astfel că beneficiază de scutirea de la plata taxei de timbru prevăzută de dispozițiile prevăzute de art. 29 alin. (1) lit i din O.U.G. nr. 80/2013, cu atât mai mult cu cât, aceste dispoziții nu disting între categoria titularilor de drepturi la despăgubirile provenite din desfășurarea unei cauze cauze penale.

Ca atare, această critică nu poate fi primită.

Cel de al doilea motiv de recurs, privind acordarea cheltuielilor de judecată în condițiile unei presupuse lipse a dovezilor efectuării acestora, nu este admisibil în recurs, întrucât operațiunea de stabilire a cuantumului cheltuielilor de judecată presupune o apreciere asupra probelor administrate în acest sens.

Or, asemenea aspecte țin de o eventuală netemeinicie a deciziei atacate, neputând forma obiectul controlului de legalitate al instanței de recurs.

Sub cel al treilea aspect, recurenta-pârâtă a considerat că decizia atacată este pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995, coroborat cu art. 87 din O.U.G. nr. 195/2002, critici ce se încadrează în motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a susținut, contrar celor reținute de instanța de apel, că în cauză nu este îndeplinită condiția impusă de art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995, deoarece, prin sentința penală nr. 446 din data de 18 decembrie 2014 pronunțată de Judecătoria Buftea în dosarul nr. x/2014, definitivă, instanța nu a mai reținut în sarcina recurentei-reclamante fapta de conducere sub influența băuturilor alcoolice, datorită aplicării legii penale mai favorabile.

Potrivit textului art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995, asigurătorul recuperează sumele plătite drept despăgubiri de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei, dacă "accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispozițiile legale privind circulația pe drumurile publice ca infracțiuni săvârșite cu intenție, chiar dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altor infracțiuni săvârșite cu intenție".

Prin considerentele deciziei atacate s-a stabilit că recurenta-pârâtă a condus un autoturism, aflându-se sub influenta băuturilor alcoolice și a produs, din culpa sa, un accident în urma căruia a rezultat decesul numiților C. și D. și vătămarea corporală a numitului E..

A mai reținut instanța de apel că la momentul producerii accidentului, recurenta-pârâtă avea, potrivit sentinței penale amintite, o alcoolemie teoretică în descreștere de aproximativ 1,10 g/l, iar potrivit art. 87 din O.U.G. nr. 195/2002, în vigoare la data producerii accidentului, "conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană care are o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani".

În raport cu această situație de fapt, Înalta Curte apreciază corectă intrepretarea instanței de apel, în sensul că, intervenirea pe parcursul procesului penal a unei legi penale mai favorabile recurentei nu este de natură să înlăture răspunderea civilă a acesteia, ci doar răspunderea sa penală.

Aceasta deoarece, astfel cum rezultă din interpretarea logico-juridică a textului art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1996, una din condițiile necesare pentru a se putea exercita acțiunea în regres a asigurătorului împotriva persoanei responsabile de producerea accidentului este aceea a comiterii unei fapte incriminate de dispozițiile legale privind circulația pe drumurile publice ca infracțiune săvârșită cu intenție, condiție îndeplinită în speță.

Textul art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995 nu impune condiția pronunțării unei hotărâri de condamnare pentru fapta săvârșită, fiind suficient, din această perspectivă, ca la data săvârșirii, fapta să fie incriminată de dispozițiile legale privind circulația pe drumurile publice ca reprezentând o infracțiune săvârșită cu intenție, împrejurare confirmată de către instanța penală.

Din considerentele sentinței penale nr. 446 din data de 18 decembrie 2014 rezultă că recurenta-pârâtă a recunoscut săvârșirea faptei pe fondul consumului de alcool, cauza judecându-se în cadrul procedurii simplificate privind recunoașterea vinovăției prevăzute de dispozițiile art. 396 alin. (10) din C. proc. pen.

În consecință, Înalta Curte consideră corectă interpretarea instanței de apel, în sensul că, în cauză este îndeplinită condiția impusă de art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995 ca accidentul să fie produs în timpul comiterii unei fapte incriminate de dispozițiile legale privind circulația pe drumurile publice ca infracțiune săvârșită cu intenție, critica analizată fiind nefondată.

Se constată, totodată, că recurenta-pârâtă nu a formulat critici ce pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., acest text legal fiind doar formal invocat.

În considerarea celor anterior expuse, în baza dispozițiilor art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 219A din 11 februarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă S.C. A. S.A. a cheltuielilor de judecată în sumă de 416,50 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 iunie 2020.