ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 574/2020

Ședința publică din data de 6 martie 2020

Asupra recursului de față:

Din actele dosarului rezultă următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Liești, la data de 10 octombrie 2013, sub nr. x/2013, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții B., URBAN ȘI ASOCIAȚII S.R.L. și C. S.R.L, a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună:

- obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 44.399 RON, reprezentând prejudiciul suferit de reclamantă ca urmare a deschiderii procedurii insolvenței și imposibilității continuării activității în scopul obținerii de profit;

- obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 78.774,54 euro, actualizată cu indicele de inflație, reprezentând beneficiul nerealizat de reclamantă;

- obligarea pârâților, în solidar, la plata dobânzii legale, calculată de la data producerii prejudiciului până la momentul plății efective, reprezentând beneficiul nerealizat de reclamantă;

- obligarea pârâților la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 287 din 16 aprilie 2014 pronunțată în dosarul nr. x/2013, Judecătoria Liești a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată prin întâmpinare de către pârâta URBAN ȘI ASOCIAȚII S.R.L. și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov.

Prin sentința nr. 228 din 27 ianuarie 2017 pronunțată în dosarul x/2016, Tribunalul Ilfov, secția Civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L.

A obligat pârâtul B. la plata, către reclamantă, a sumei de 78.774,54 euro, echivalent în RON la data plății efective, reprezentând prejudiciu material, precum și la plata dobânzii legale aferente, calculate de la data scadenței - 21 mai 2010, până la data achitării efective a debitului.

A respins, în rest, pretențiile reclamantei, în raport cu pârâtul B., ca neîntemeiate.

A respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta URBAN ȘI ASOCIAȚII S.R.L. și l-a obligat pe pârâtul B. la plata, către reclamantă, a sumei de 11.518,53 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa de timbru proporțional pretențiilor admise și onorariul de avocat.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta S.C. A. S.R.L.

Prin decizia nr. 211 A din 5 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 228 din 27 ianuarie 2017, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția civilă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, la data de 23 aprilie 2018, reclamanta S.C. A. S.R.L., întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 27 aprilie 2018 sub numărul de dosar x/2016

Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat, sub un prim aspect, că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea si aplicarea greșită a normelor de drept material ce reglementează instituția nulității absolute.

Astfel, încheierea unui act juridic, respectiv a unei convenții, de către o persoană care nu are calitatea de organ de conducere al persoanei juridice, atrage nulitatea absolută a actului respectiv, datorată nerespectării condițiilor de validitate a unei convenții, respectiv lipsei totale a consimțământului persoanei juridice.

A arătat că, în speță, contractul de mandat nr. x din 19 martie 2009 este nul absolut, ca urmare a lipsei totale a consimțământului societății C. S.R.L, în condițiile în care, la data semnării contractului de mandat între mandantul C. S.R.L. și mandatarul URBAN ȘI ASOCIAȚII S.R.L, intimatul-pârât B. nu mai avea nicio calitate în cadrul societății C. S.R.L.

În această situație, a apreciat că respectivul contract nu îndeplinește condițiile de validitate ale unei convenții, astfel cum sunt reglementate de prevederile art. 948 C. civ. anterior, în vigoare la momentul semnării acestui contract de mandat.

Totodată, a considerat că semnarea contractului de mandat nr. x din data de 19 martie 2009 s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor legale ale Decretului nr. 31/1954 referitoare la limitele capacității de exercitiu a persoanei juridice, în sensul că nu a fost încheiat de organele de conducere ale societății C. S.R.L, respectiv de administratorul de la acel moment, care era numita D..

Împrejurarea că intimata-pârâtă URBAN ȘI ASOCIAȚII S.R.L. a acționat în baza unui contract de mandat nul absolut dovedește, în opinia recurentei, că acesta a acționat în nume propriu (contrar celor susținute de instanța de apel), nu în temeiul unui mandat valabil, actele sale nefiind astfel ale societății C. S.R.L.

Cu alte cuvinte, a considerat că intimata-pârâtă URBAN ȘI ASOCIAȚII S.R.L. nu deținea un mandat valabil pentru promovarea acțiunii judiciare în numele societății C. S.R.L, în vederea recuperării unei pretinse creanțe a acesteia.

A precizat că, în baza acestui mandat nul absolut, intimata-pârâtă URBAN ȘI ASOCIAȚII S.R.L. a promovat împotriva recurentei-reclamante acțiunea de deschidere a procedurii insolvenței, determinând intrarea acesteia în insolvență, deși nu erau îndeplinite condițiile impuse de Legea nr. 85/2006, acțiunea fiind întemeiată pe un înscris falsificat.

Sub un al doilea aspect, tot din perspectiva încălcării și aplicării greșite a normelor de drept material, a susținut, contrar celor arătate de instanța de apel, că în cauză este incidentă sancțiunea nulității absolute, ce poate fi invocată de oricine are interes, precizând că recurenta a dovedit interesul său direct, de a obține repararea prejudiciului creat ca urmare a acțiunilor judiciare întreprinse în baza contractului de mandat nul.

A mai susținut că recurenta nu are calitatea de terț față de contractul de mandat, deoarece obiectul acestui contract, semnat, în mod nelegal, de intimatul-pârât B., a constat tocmai în formularea unei acțiuni pentru recuperarea pretinsului debit de la recurenta-reclamantă.

Sub cel de al treilea aspect, recurenta-reclamantă a arătat că decizia atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material din domeniul contabilității, respectiv a dispozițiilor Legii nr. 82/1991 și Normelor de aplicare a acestei legi.

A precizat că, potrivit dispozițiilor Capitolului 3 din Legea nr. 82/1991 a contabilității și prevederilor din Normele de aplicare ale acestui act normativ, legiuitorul a impus obligativitatea pentru societățile comerciale de a întocmi, edita și păstra registrele de contabilitate.

În acest sens, recurenta-reclamantă a precizat că actele contabile depuse la dosarul cauzei, respectiv situația contului de profit și pierderi, precum și toate bilanțurile contabile din perioada anilor 2006-2012, dovedesc (contrar celor reținute de instanța de apel) modul în care s-a desfășurat activitatea societății recurente și prejudiciul suferit.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că decizia atacată cuprinde motive contradictorii.

A precizat că, în motivarea instanței de apel se reține în mod contradictoriu, pe de o parte, că lipsa mandatului la semnarea contractului de mandat nu ar constitui o cauză de nulitate absolută, iar pe de altă parte, că în mod corect a reținut instanța de fond că intimatul-pârâtul B. ar fi fost administrator al societății C. S.R.L. începând cu data de 17 aprilie 2008, așa cum rezultă din extrasul din Registrul Comerțului, dar și că extrasul invocat de recurenta-reclamantă s-ar referi la o dată anterioară celei de 17 aprilie 2008.

În legătură cu aceste considerente, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a respins apelul reclamantei fără să analizeze motivul de apel privind lipsa calității intimatului-pârât B. de administrator al societății C. S.R.L. la data de 19 martie 2009, când s-a semnat contractul de mandat nr. x

A considerat că instanța de apel a respins această susținere fără o motivare pertinentă, cu ignorarea înscrisurilor depuse la dosar și menționate de recurenta-reclamantă prin cererea de apel, prin răspunsul la întâmpinare și prin concluziile scrise depuse în dosarul de apel.

În acest sens, recurenta-reclamantă a indicat certificatul constatator nr. x din 13 noiembrie 2017 eliberat de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Galați, din care rezultă că intimatul B. a fost administrator al societății C. S.R.L. doar pe o perioadă de 2 luni, respectiv din 17 aprilie 2008 până în 17 iunie 2008, după care administrator al acestei societăți a fost D., fostul administrator transmițând, totodată, acesteia părțile sale sociale.

Recurenta-reclamantă a mai menționat că instanța de apel nu a reținut corect situația de fapt din prezenta cauză, considerentele deciziei recurate făcând imposibilă examinarea soluției pronunțate de aceasta.

Concret, recurenta a susținut că instanța de apel nu a lămurit corect situația de fapt a cauzei, în ceea ce privește lipsa calității de reprezentant a intimatului-pârât B. la data de 19 martie 2009, când s-a semnat contractul de mandat nr. x

Prin urmare, a considerat că nelămurirea situației de fapt prin motivarea deciziei recurate face imposibilă pentru instanța de recurs examinarea legalității soluției pronunțate de instanța de apel, fiind, astfel, incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a precizat că instanța de apel nu a lămurit nici situația de fapt referitoare la prejudicierea societății reclamante și nu a făcut referire la înscrisurile depuse la dosar, din care rezultă că, în perioada cât societatea s-a aflat în insolvență, veniturile acesteia au scăzut foarte mult, crescând pierderile, iar societatea a fost în imposibilitate de a-și mai continua activitatea comercială, pierzând în acest interval de timp mai mulți clienți și mai multe oferte ferme.

Prin întâmpinarea formulată la data de 31 mai 2018, intimata-pârâtă S.C. URBAN ȘI ASOCIAȚII S.R.L. a invocat excepția nulității recursului promovat de recurenta-reclamantă, considerând că dezvoltarea criticilor formulate de aceasta nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin încheierea de ședință din 25 octombrie 2018, Completul de filtru nr. 10 din cadrul secției I Civilă a Înaltei Curți a suspendat judecarea cauzei, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., până la soluționarea sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept care a făcut obiectul dosarului nr. x/2018 al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin rezoluția din 28 martie 2019, având în vedere decizia Curții Constituționale nr. 874 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 2 din 3 ianuarie 2019 și soluționarea dosarului nr. x/2018 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin decizia nr. 2 din 14 ianuarie 2019 pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, completul de filtru a repus, din oficiu, cauza pe rol, pentru continuarea procedurii de filtru și a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prevăzut de art. 493 C. proc. civ.

Constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., luând act de conținutul acestuia, Completul de filtru nr. 10 din cadrul secției I Civilă a Înaltei Curți a dispus, prin rezoluția din 22 aprilie 2019, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, așa cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin rezoluția din data de 6 iunie 2019, Completul de filtru nr. 10 din cadrul secției I Civilă a Înaltei Curți a stabilit termen la data de 19 iunie 2019, în Camera de consiliu, fără citarea părților, în vederea examinării admisibilității în principiu a recursului declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 211A din 05 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Prin încheierea nr. 1314 din data de 19 iunie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis excepția necompetenței funcționale a secției în soluționarea recursului formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 211 A din data de 05 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

A înaintat dosarul, spre competență soluționare, secției a II-a Civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secției a II-a Civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 7 august 2019, sub numărul de dosar x/2016

Prin încheierea pronunțată în cauză la data de 8 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă URBAN ȘI ASOCIAȚII S.R.L, a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 211 din 05 februarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, fixând termen pentru judecarea recursului la data de 6 martie 2020, cu citarea părților.

Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

În temeiul motivului de recurs prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat, în esență, că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea si aplicarea greșită a normelor de drept material ce reglementează instituția nulității absolute.

Prin argumentele prezentate în susținerea acestei critici, se arată, în esență, că lipsa consimțământului societății C. S.R.L. la încheierea contractului de mandat nr. x din 19 martie 2009 cu intimata URBAN ȘI ASOCIAȚII S.R.L., datorată revocării din calitatea de administrator, la data de 17 iunie 2008, a semnatarului contractului, intimatul-pârât B., atrage nulitatea absolută a actului respectiv, în mod greșit reținând instanța de apel că sancțiunea aplicabilă ar fi aceea a nulității relative.

În legătură cu contractul de mandat încheiat între intimații-pârâți în vederea promovării unei acțiuni în justiție împotriva recurentei, instanța de apel a reținut că:

"lipsa mandatului celui care semnează, ce afectează în final condiția de validitate a unui consimțământ valabil exprimat, nu constituie o cauză de nulitate absolută a actului juridic încheiat în aceste condiții, ci de nulitate relativă."

A mai reținut că recurenta-reclamantă:

"este terț față de contractul de mandat încheiat între C. S.R.L., prin pârâtul B., în calitate de mandant, și Urban și Asociații S.R.L., în calitate de mandatar, astfel că nu poate invoca lipsa puterilor de reprezentare a societății C. SRL".

Înalta Curte reține că, potrivit art. 72 din Legea 31/1990:

"Obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și de cele special prevăzute în această lege."

Lipsa consimțământului societății la încheierea unui contract de mandat acordat în vederea efectuării unui act de dispoziție - cum este cel al introducerii unei acțiuni în justiție în numele societății - conduce la nulitatea relativă, întrucât nevoia de securitate a raporturilor juridice impune recunoașterea de efecte juridice actelor încheiate de o persoană care, chiar dacă nu mai este învestită în funcție, a fost percepută de cocontractant ca reprezentant al societății.

Aceasta deoarece în Legea nr. 31/1990 a fost consacrată teoria mandatului aparent și în domeniul dreptului societar, caz în care, "deși lipsește voința mandantului de a fi reprezentat (mandatarul a depășit împuternicirea sau mandatul a încetat ori aceasta nici nu a existat în realitate), terții contractează cu credința scuzabilă și legitimă că mandatatarul aparent are puteri de reprezentare.

Norma din Legea nr. 31/1990 care consacră legislativ această teorie a jurisprudenție și doctrinei este art. 55, conform căruia:"(1) În raporturile cu terții, societatea este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă aceste acte depășesc obiectul de activitate al societății, în afară de cazul în care ea dovedește că terții cunoșteau sau, în împrejurările date, trebuiau să cunoască depășirea acestuia ori când actele astfel încheiate depășesc limitele puterilor prevăzute de lege pentru organele respective. Publicarea actului constitutiv nu poate constitui, singură, dovada cunoașterii.".

În același sens, conform alin. (2) al art. 55:

"clauzele actului constitutiv ori hotărârile organelor statutare ale societăților prevăzute în alineatul precedent, care limitează puterile conferite de lege acestor organe, sunt inopozabile terților, chiar dacă au fost publicate".

Raporturile de mandat care guvernează relația dintre administrator și societate diferă de regulile mandatului de drept comun, tocmai în considerarea dublei naturi juridice a acestui mandat, contractuală și legală, Legea nr. 31/1990 impunând o reglementare mai amănunțită a acestui tip de mandat, în scopul securizării raporturilor juridice și al protecției terților.

Prin urmare, lipsa calității de reprezentant al societății la încheierea contractului de mandat nu poate constitui motiv de nulitate absolută, ci doar de nulitate relativă.

Fiind aplicabile regulile nulității relative, aceasta poate fi invocată, în condițiile specifice ale cauzei, doar de către părțile contractului de mandat, considerându-se că acestea sunt persoanele a căror interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic

Pe de altă parte, în cauză, instanța de apel a reținut, în ceea ce privește situația de fapt, că intimatul-pârât B. era administrator al societății începând cu data de 17 aprilie 2008, că acesta avea calitatea de reprezentant al societății la data de 19 martie 2009, când a semnat contractul de mandat în numele acesteia, consecința fiind aceea că:

"pârâta Urban și Asociații S.R.L. a acționat în temeiul mandatului, astfel că actele întreprinse de aceasta trebuie considerate ca fiind ale pârâtei C. S.R.L. înseși.".

Aceste considerații privesc aspecte de temeinicie și nu pot fi cenzurate în recurs, consecința fiind că în raport cu criticile examinate mai sus, nu se confirmă împrejurarea că intimata-pârâtă URBAN ȘI ASOCIAȚII S.R.L. ar fi acționat în baza unui contract de mandat nul absolut sau că ar fi acționat în nume propriu.

Chiar dacă obiectul contractului de mandat a constat în împuternicirea intimatei-pârâte URBAN ȘI ASOCIAȚII S.R.L. de a introduce, în numele și pe seama societății C. S.R.L., o acțiune în justiție pentru recuperarea unei pretinse creanțe de la recurenta-reclamantă, se constată că în speță, în raport cu principiul relativității efectelor contractului, în mod corect a stabilit instanța de apel că recurenta este terț față de acest contract de mandat, astfel că nu poate invoca lipsa puterilor de reprezentare a societății C. S.R.L..

În consecința, Înalta Curte constată nefondate criticile recurentei-reclamante.

Cu privire la susținerile referitoare la pronunțarea deciziei atacate cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material din domeniul contabilității, respectiv a dispozițiilor Legii nr. 82/1991 și Normelor de aplicare a acestei legi, se reține că recurenta este nemulțumită de faptul că, în analiza realizată cu privire la prejudiciul suferit, instanța de apel nu a avut în vedere anumite probe depuse la dosar, cum ar fi situația contului de profit și pierderi și bilanțurile contabile din perioada anilor 2006-2012.

Tot astfel, prin dezvoltarea argumentelor circumscrise de recurentă dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în cadrul cărora se arată că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, se critică, în realitate, greșita reținere de către instanțele de fond a situației de fapt, cu referire la deținerea calității de administrator al societății C. S.R.L. de către intimatul-pârâtul B. la data semnării contractului de mandat, considerând recurenta că nu s-a dat eficiență documentelor depuse la dosarul cauzei, în mod special certificatului constatator nr. x din 13 noiembrie 2017 eliberat de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Galați, din care ar rezulta contrariul celor reținute de instanță.

Înalta Curte apreciază că astfel de critici au fost încadrate doar formal cazurilor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în realitate vizând modul de apreciere al instanței de apel asupra probelor administrate în cauză și stabilirea situației de fapt ce caracterizează speța.

Se constată că susținerile recurentei se referă la elemente de temeinicie al deciziei recurate și tind la o reaprecierea a elementelor de fapt reținute de instanțele de fond, ca atare, acestea nu pot fi analizate în recurs, această cale de atac fiind dedicată exclusiv verificării aspectelor de nelegalitate ale acestei decizii.

În raport cu aceste considerații, Înașta Curte apreciază criticile anterior menționate ca fiind inadmisibile.

Pentru considerentele mai sus arătate, Înalta Curte constată că în speță, în raport cu criticile analizate, nu se confirmă existența unor motive de nelegalitate ale deciziei atacate, astfel că, în temeiul dispozițiilor art. 496 din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 211 A din 5 februarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2020.