ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1142/2020

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 18.03.2016, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții pârâtă C. S.A. și D., au solicitat obligarea pârâtei pârâtă C. S.A. la plata sumei de 166.545 RON, reprezentând despăgubiri materiale, 837 RON/lună pierdere de venit și 4.358 RON/lună reprezentând prestație periodică, până la încetarea stării de nevoie. Au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei în echivalent euro, de 3.500.000 euro, reprezentând despăgubiri morale, respectiv 3.000.000 euro pentru A. și 500.000 euro pentru B., precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 2741 din 12 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția civilă, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanții A. și B. în sensul obligării pârâtei C. S.A. să plătească reclamantei A. suma de 16.325,01 RON, reprezentând daune materiale; a fost obligată pârâta să plătească reclamantei A. suma de 837 de RON, lunar, reprezentând prestație periodică pentru pierderea câștigului din muncă, începând cu data de 01.01.2016 și până la încetarea stării de nevoie. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei A. suma de 1.500.000 euro, echivalent în RON la data plății efective, reprezentând daune morale. S-a respins în rest cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată. S-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul B., ca neîntemeiată. S-a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă nr. 752/A din 23 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, au fost admise apelurile declarate de apelanții-reclamanți A., B., de apelanta-pârâtă C. S.A. și de apelantul-intervenient D., împotriva Sentinței civile nr. 2741 din 12 octombrie 2017, pronunțate de Tribunalul Ilfov, secția civilă, în Dosarul nr. x/2016.

A fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că:

A fost înlăturată obligația apelantei-pârâte C. S.A. de plată a despăgubirii în cuantum de 16.325,01 RON, reprezentând daune materiale și de plată a sumei de 837 RON, reprezentând prestație periodică pentru pierderea câștigului din muncă.

A fost obligată pârâta C. S.A. la plata sumei de 4.358 RON, cu titlu de prestație periodică lunară până la încetarea stării de nevoie.

Au fost păstrate în rest dispozițiile sentinței apelate.

Împotriva acestei decizii, atât reclamanții, cât și pârâta au declarat recurs.

În susținerea recursului declarat de recurenții-reclamanți A. și B. și întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții invocă încălcarea prevederilor art. 37 și 38 din Norma A.S.F. nr. 23/2014.

Recurenții-reclamanți arată că societatea de asigurare nu a respectat termenul prevăzut de lege, motiv pentru care aceasta trebuia obligată la plata întregii despăgubiri.

Apreciază recurenții-reclamanți că, dacă existau dubii cu privire la prejudiciul suferit și întinderea acestuia sau lipsa dreptului de a fi despăgubit, nefiind victima directă a accidentului soldat cu vătămarea corporală a reclamantei, societatea de asigurare trebuia și era obligată să facă toate demersurile în termenul legal și să comunice răspunsul, chiar dacă era vorba de un refuz.

În acest sens, recurenții-reclamanți afirmă că data la care s-a împlinit termenul de 3 luni este 24 august 2017 și că societatea de asigurare a comunicat răspunsul ulterior acestei date, având în vedere că data ieșirii documentului este 22 august 2017.

Potrivit recurenților-reclamanți, teza finală a art. 37 alin. (2) este clară, în sensul că asigurătorul este obligat să plătească despăgubirile ce au fost solicitate și că, din moment ce asigurătorul nu a răspuns în termen de 3 luni de zile, acesta este de acord cu sumele solicitate.

Susțin recurenții-reclamanți că nimeni și nimic nu a împiedicat pârâta să respecte obligațiile legale și să formuleze un răspuns cu privire la aceste solicitări și că, în cazul în care asigurătorul răspundea în termenul legal, răspunsul acestuia vizează exclusiv cererea formulată de reclamantă și nu și cea formulată de reclamantul B.

Contrar reținute de către instanța de apel, recurenții-reclamanți arată că nu orice persoană se poate adresa cu o cerere în despăgubiri, ci orice persoană prejudiciată ca urmare a unui accident rutier.

Având în vedere cele susținute, coroborat cu Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 86 din 2017, recurenții-reclamanți apreciază că instanța de control judiciar a făcut o greșită aplicare a prevederilor legale menționate.

Recurenta-pârâtă C. S.A. a declarat recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți au formulat întâmpinare, față de recursul declarat de recurenta-pârâtă, prin care au solicitat respingerea recursului și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare, față de recursul declarat de recurenții-reclamanți, solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat.

Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost întocmit și comunicat părților, cu mențiunea să depună puncte de vedere.

Recurentul-reclamant a depus punct de vedere.

Analizând recursul declarat de recurenții-reclamanți sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 din același cod, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale textului legal mai sus arătat, cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligații nefiind îndeplinite de către recurenții-reclamanți.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ. "Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", art. 489 alin. (2) din același Cod prevăzând că sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Așa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul vechii legi de procedură sancțiunea nulității exista și era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel.

Înalta Curte constată că recurenții-reclamanți au indicat ca temei de drept al cererii dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă, în expunerea motivelor de recurs au reluat, integral, criticile exprimate în cererea de apel, vizând încălcarea prevederilor art. 37 și 38 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, fără să dezvolte motive de nelegalitate ce privesc hotărârea atacată.

Susținerile recurenților-reclamanți, prezentate de aceștia drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile acelorași părți făcute în fața instanței de apel, dar care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenții-reclamanți tind să obțină o nouă verificare a susținerilor lor, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, de exemplu atunci când nu se arată și dezvoltarea motivelor de nelegalitate. O astfel de situație intervine și în cauza de față din moment ce, așa cum s-a arătat, susținerile recurenților-reclamanți nu vizează decizia atacată, ci doar temeinicia afirmată a cererii de apel, deși recursul nu are caracter devolutiv.

Accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva Deciziei civile nr. 752/A din 23 aprilie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. Totodată, va disjunge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva aceleiași decizii, fixând termen la 24 iunie 2020, în complet de filtru.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva Deciziei civile nr. 752/A din 23 aprilie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Disjunge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 752/A din 23 aprilie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, cu termen la 24 iunie 2020, în complet de filtru.

Fără nicio cale de atac în ceea ce privește recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 iunie 2020.

GGC - NN