ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2175/2020

Ședința publică din data de 4 noiembrie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la 18 martie 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C. S.A. și D., au solicitat obligarea pârâtei C. S.A. la plata sumei de 166.545 RON, reprezentând despăgubiri materiale, 837 RON/lună pierdere de venit și 4.358 RON/lună reprezentând prestație periodică, până la încetarea stării de nevoie. Au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei în echivalent euro, de 3.500.000 euro, reprezentând despăgubiri morale, respectiv 3.000.000 euro pentru A. și 500.000 euro pentru B., cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2741 din 12 octombrie 2017, Tribunalul Ilfov, secția Civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanții A. și B. în sensul obligării pârâtei C. S.A. să plătească reclamantei A. suma de 16.325,01 RON, reprezentând daune materiale, suma de 837 de RON, lunar, reprezentând prestație periodică pentru pierderea câștigului din muncă, începând cu 1 ianuarie 2016 și până la încetarea stării de nevoie și a sumei de 1.500.000 euro, echivalent în RON la data plății efective, reprezentând daune morale. A respins în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. A respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții A. și B., pârâta C. S.A. și intervenientul forțat D.. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă sub nr. x/2018.

Prin decizia civilă nr. 752/A din 23 aprilie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelurile declarate de apelanții-reclamanți A., B., de apelanta-pârâtă C. S.A. și de apelantul-intervenient D.; a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a înlăturat obligația apelantei-pârâte C. S.A. de plată a despăgubirii în cuantum de 16.325,01 RON, reprezentând daune materiale și de plată a sumei de 837 RON, reprezentând prestație periodică pentru pierderea câștigului din muncă și a obligat apelanta-pârâta la plata sumei de 4.358 RON, cu titlu de prestație periodică lunară până la încetarea stării de nevoie; a păstrat în rest dispozițiile sentinței apelate.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanții A. și B. și pârâta C. S.A.

Recurenții-reclamanți și-au întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând, în esență, că au fost încălcate prevederile art. 37 și 38 din Norma ASF nr. 23/2014 și că societatea de asigurare nu a respectat termenul prevăzut de lege, motiv pentru care aceasta trebuia obligată la plata întregii despăgubiri.

Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Autoarea căii de atac susține că prin hotărârea recurată, instanța de apel a schimbat cadrul procesual stabilit de reclamanți în fața primei instanțe întrucât l-a transformat pe pârâtul D. în intervenient forțat, fără a pune acest aspect în discuția părților. Se arată că astfel au fost încălcate principiile contradictorialității (art. 14 C. proc. civ.), disponibilității (art. 9 alin. (2) C. proc. civ.), al dreptului la apărare (art. 13 C. proc. civ. și art. 24 Constituție), al egalității armelor (art. 6 par. 1 și 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului) și al dreptului la un proces echitabil (art. 6 C. proc. civ. și art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului) și dispozițiile art. 78 alin. (3) și (4) C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs se dezvoltă și critici referitoare la nemotivarea deciziei recurate, arătându-se că instanța de apel fie nu a stabilit corect situația de fapt, fie a reținut motive contradictorii. În opinia recurentei-pârâte, curtea de apel nu a motivat soluția pronunțată în privința stabilirii cuantumului daunelor morale deoarece nu a ținut cont de aspectele de fapt, nu a apreciat corect probatoriul și nu a avut în vedere jurisprudența în materie. Se consideră a fi străine de cauză argumentele în temeiul cărora instanța de apel a acordat reclamantei o prestație periodică și a dispus plata cheltuielilor de spitalizare.

În susținerea motivului de nelegalitate referitor la încălcarea sau aplicarea greșită a normei de drept material se menționează că judecătorul a interpretat eronat textele de lege și nu a dat prioritate normei speciale în raport cu cea generală. Se arată că nu au fost respectate dispozițiile art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul nr. 14/2011 și ale art. 50 alin. (1) din Norma nr. 23/2014, nefiind respectate criteriile jurisprudențiale în ceea ce privește cuantumul daunelor morale. Recurenta-pârâtă apreciază că despăgubirea acordată a fost cuantificată exclusiv în temeiul aprecierilor subiective ale curții de apel, fără a ține seama de faptul că această despăgubire nu trebuie să constituie o sursă de îmbogățire fără justă cauză pentru reclamanți. Mai artă că despăgubirea acordată este nerezonabil de mare.

O altă critică invocată de recurenta-pârâtă, legată atât de aplicarea normelor de drept material, cât și de aplicarea normelor de drept procesual, care ar atrage atât incidența art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., este aceea că, deși acțiunea reclamanților este întemeiată pe răspundere civilă delictuală, iar o astfel de răspundere nu poate privi decât pe conducătorul auto (chemat în judecată drept pârât), temeiul juridic pe care putea fi chemat în cauză asigurătorul este răspunderea civilă contractuală, recurenta-pârâtă neavând calitate procesuală pasivă în cererea de răspundere civilă delictuală în baza căreia este și motivată sentința primei instanțe.

În opinia recurentei-pârâte, această excepție, fiind o excepție de fond, absolută și peremptorie, poate fi invocată în orice stadiu al pricinii, chiar direct în recurs, potrivit art. 248 C. proc. civ., iar în temeiul art. 22 alin. (4) din același cod, instanța trebuia să pună în discuția contradictorie a părților această excepție. Deși constituia motiv de apel de ordine publică, instanța de apel a trecut însă peste această chestiune și a motivat soluția în temeiul răspunderii civile contractuale, ceea ce echivalează cu schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată direct în apel, din chiar inițiativa instanței, cu încălcarea art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-pârâtă.

Recurenta-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurenții-reclamanți ca nefondat.

Pe baza cererilor de recurs, a întâmpinărilor depuse și a răspunsului la întâmpinare, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reținut că recursul formulat de recurenții-reclamanți este nul, iar recursul formulat de recurenta-pârâtă este admisibil în principiu.

Prin încheierea de ședință din 13 mai 2020 s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor declarate, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Recurenții-reclamanți au depus punct de vedere cu privire la raport prin care au arătat că recursul lor este admisibil, iar recursul formulat de recurenta-pârâtă este nefondat.

Prin decizia nr. 1142 din 24 iunie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a anulat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 752/A din 23 aprilie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a Va civilă, și a disjuns recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva aceleiași decizii, acordând termen la 24 iunie 2020, în complet de filtru.

Prin încheierea de ședință din 24 iunie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2020, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 752/A din 23 aprilie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, și s-a fixat termen pentru judecarea recursului la 4 noiembrie 2020.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Conform prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Din perspectiva acestui motiv de recurs, autoarea căii de atac a susținut, în esență, că prin decizia recurată, instanța a schimbat direct în apel cadrul procesual stabilit de reclamanți în fața primei instanțe deoarece l-a transformat pe pârâtul D. în intervenient fără a pune acest aspect în discuția părților și că astfel au fost încălcate, între altele, principiul disponibilității, al contradictorialității și al dreptului la apărare.

Aceste critici nu pot fi primite. Prevederile legale invocate mai sus se coroborează cu dispozițiile art. 174 și urm. C. proc. civ., care reglementează nulitatea actelor de procedură. Din perspectiva cerințelor impuse de aceste dispoziții, nulitatea ca sancțiune procedurală se impune a fi analizată în corelație cu actele de procedură pe care instanța le-a îndeplinit pe parcursul procesului.

Art. 175 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "Actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinței legale s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia."

Modalitatea în care instanța de apel a înțeles să soluționeze apelurile prin raportare la prevederile art. 78 alin. (1) teza I C. proc. civ. coroborat cu art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România nu îi creează recurentei-pârâte vătămarea prevăzută de legiuitor pentru a se putea reține incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Curtea de apel a reținut în mod corect că terțul intervenient forțat nu este asimilat unui pârât deoarece acesta nu a fost obligat la plata de despăgubiri în favoarea reclamanților, iar dispozițiile art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 prevăd în mod expres că drepturile persoanelor păgubite prin accidente de circulație se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienți forțați. Mai mult decât atât, intervenientul forțat nu a formulat recurs pentru a argumenta dacă pronunțarea deciziei în contradictoriu cu acesta în calitatea reținută de instanța de apel, și nu în cea de pârât, îl prejudiciază în vreun fel.

Conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei.

Criticile subsumate acestui motiv de nelegalitate sunt nefondate deoarece susținerile recurentei-pârâte referitoare la inexistența motivării sau la motivarea contradictorie sunt formale și exprimă nemulțumirea acestora față de modul în care curtea de apel a analizat cererile părților și a stabilit situația de fapt prin raportate la jurisprudența depusă de părți și la consecințele accidentului asupra vieții și sănătății victimei și asupra familiei acesteia. Alegațiile prin care se arată că instanța de apel nu a ținut seama de jurisprudența în materie nu pot fi cenzurate prin raportare la dispozițiile cazului de casare invocat, neînscriindu-se în niciuna din tezele acestui text de lege.

Pe de altă parte, Înalta Curte reține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre care reflectă o analiză proprie suficientă a motivelor deduse judecății, cu respectarea prevederilor legale incidente și pe baza unui raționament ce determină în mod logic soluția din dispozitiv, respectând astfel cerințele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Din perspectiva acestui motiv de recurs, se invocă încălcarea și interpretarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul nr. 14/2011 și ale art. 50 alin. (1) din Norma CSA nr. 23/2014. Recurenta-pârâtă apreciază că valoarea despăgubirilor morale este prea mare și că ar constitui o sursă de îmbogățire fără justă cauză pentru recurenții-reclamanți.

Criticile sunt nefondate. Conform acestor dispoziții legale, în caz de vătămare corporală a victimei accidentului rutier, daunele morale cuvenite celor îndreptățiți se stabilesc în conformitate cu legislația și jurisprudența din România, iar prejudiciul trebuie reparat integral. Instanța de apel a stabilit, cu argumente pertinente, că sumele acordate de instanța de fond cu titlu de daune morale respectă criteriul jurisprudențial, instanța de apel având plenitudinea de apreciere asupra incidenței hotărârilor judecătorești în analiza acestui tip de despăgubire. Criticile recurentei-pârâte legate de cuantumul despăgubirii raportat la situația de fapt din speță aduc în discuție aspecte de netemeinicie (starea victimei, modul său de relaționare cu membrii familiei) care nu pot fi cenzurate în calea de atac a recursului.

Instanța de recurs va înlătura și argumentele invocate de autoarea căii de atac referitoare la greșita aplicare a legii în stabilirea prejudiciului material apreciind că instanța de apel a procedat corect atunci când a stabilit că victima accidentului are dreptul și la acoperirea prejudiciului patrimonial pe care îl suferă în mod neîndoielnic și că ceea ce interesează este nivelul rezonabil al cheltuielilor care ar fi suportate pentru recuperarea victimei. Aspectele legate de cuantumul și de modul de dovedire al acestor cheltuieli exced analizei instanței de recurs.

Nici criticile prin care se arată că instanța de apel a schimbat cauza cererii de chemare în judecată nu justifică reformarea deciziei atacate. Instanța supremă constată că recurenta-pârâtă nu dezvoltă argumente pertinente în susținerea acestor critici în sensul că nu demonstrează, prin raportare la un text de lege, de ce este greșit modul de soluționare al litigiului în temeiul răspunderii civile delictuale, iar excepția lipsei calității procesuale active invocată cu titlu de excepție de fond absolută este nemotivată.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 752/A din 23 aprilie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 752/A din 23 aprilie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 noiembrie 2020.