ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 418/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată la 16 martie 2016 (data poștei), sub nr. x/2016, pe rolul Tribunalului Ilfov, secția civilă, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. și intervenienta C., obligarea pârâtei la plata sumei de 226.530,02 RON despăgubiri, din care 6.530,02 RON daune materiale și 220.000 RON daune morale, plus penalități de 0,2 % pe zi de întârziere, calculate de la 28 august 2014 și până la data plății integrale a despăgubirilor. În drept, cererea a fost întemeiată pe art. 1357, art. 1381 C. civ., art. 49 - 51 din Legea nr. 136/1995, art. 24 alin. (2) lit. b) și art. 35 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin Sentința civilă nr. 1.648 din 6 iunie 2017 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția civilă, s-a admis, în parte, cererea formulata de reclamant și s-a dispus obligarea pârâtei să-i plătească acestuia suma de 6530,02 RON, cu titlu de daune materiale, și suma de 150.000 RON, cu titlu de daune morale.

Hotărârea pronunțată în apel: Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul A. și pârâta S.C. B. S.A. Prin Decizia nr. 2.042 din 23 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta pârâtă; s-a admis apelul formulat de apelantul reclamant; s-a schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul că a fost obligată pârâta S.C. B. S.A. la plata către acesta a unor penalități de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, calculate la suma de 150.315,15 RON (315,15 RON daune materiale avizate + 150.000 RON daune morale, din 350.000 RON daune morale avizate), începând cu 28 august 2014 și până la plata efectivă a acestei sume de bani); s-au menținut celelalte dispoziții din sentința atacată; s-a respins cererea apelantei pârâte, privind plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel, ca neîntemeiată; s-a luat act că apelantul reclamant nu a solicitat cheltuieli de judecată în apel.

Cererea de recurs: Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs pârâta S.C. B. S.A., solicitând casarea hotărârii și, în urma rejudecării cauzei, reducerea cuantumului daunelor morale și respingerea capătului de cerere privind penalitățile, cu obligarea intimatului reclamant la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de exercitarea căii de atac, pentru următoarele motive: 1. În ceea ce privește daunele morale, decizia a fost pronunțată cu încălcarea art. 49 din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, conform căruia, la stabilirea despăgubirilor, trebuie avute în vedere legislația și jurisprudența din România. Suma acordată (150.000 de RON) este prea mare, instanța de apel neținând seama de criteriile echității și proporționalității cu urmările accidentului, având în vedere că daunele morale au rolul de a compensa pierderea produsă, fără să poată constitui o sursă de îmbogățire. Reclamantul nu a suferit o invaliditate permanentă, nu a pierdut vreo funcție sau un organ, iar viața nu i-a fost pusă în pericol, motiv pentru care consideră că se justifică reducerea cuantumului daunelor morale. Despăgubirile morale acordate trebuie să fie rezonabile, cuantificarea acestora să fie justă și echitabilă, să corespundă prejudiciului real și efectiv, în așa fel încât să nu se transforme într-o sursă de îmbogățire a celui îndreptățit să pretindă și să primească daune morale. Instanța de apel nu a avut în vedere efectul compensatoriu pe care asemenea sume trebuie să îl aibă și nici faptul că acestea nu pot să constituie amenzi excesive pentru autorii daunelor ori venituri nejustificate pentru victimă. Sumele acordate nu trebuie să depășească granițele unor daune morale rezonabile și funcția pe care aceste daune morale o au - aceea de compensare pentru persoanele care au fost supuse unor suferințe fizice și psihice. În speță, daunele acordate depășesc chiar și despăgubirea acordată persoanelor care s-au constituit părți civile într-o cauză al cărei obiect este constituit și din infracțiunea de omor deosebit de grav, infracțiune săvârșită cu intenție, despre care nu se poate spune ca a prejudiciat mai puțin subiectele pasive ale infracțiunii. În acest sens, se face referire la hotărârea pronunțată în Dosarul nr. x/2012, definitivă, având ca obiect și omorul deosebit de grav (caz de notorietate - Salonul "D.", București), în care s-au acordat despăgubiri morale în cuantum de 20.000 de RON persoanelor vătămate corporal, respectiv câte 150.000 de RON urmașilor victimei. Cu alte cuvinte, atât timp cât, pentru o vătămare produsă cu intenție, pentru care autorul infracțiunii a fost condamnat la pedeapsa detențiunii pe viață, daunele morale acordate persoanelor vătămate corporal au fost în cuantum de 20.000 de RON, suma solicitată, în prezentul dosar, este prea mare. Este adevărat că, așa cum a reținut instanța de apel, daunele morale trebuie să fie în măsură să amelioreze, efectiv, condițiile proprii de viață. Jurisprudența a arătat, însă, că aceste despăgubiri trebuie să fie rezonabile, cuantificarea acestora să fie justă și echitabilă, să corespundă prejudiciului real și efectiv, în așa fel încât să nu se transforme într-o sursă de îmbogățire a celui îndreptățit să pretindă și să primească daune morale. Acestea sunt motivele pentru care este necesară corelarea cuantumului daunelor morale cu nivelul venitului mediu și cu cel al dezvoltării economice din România. Cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare. În acest caz, cuantumul daunelor morale se stabilește prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care le-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Însă, toate aceste criterii sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimelor. De asemenea, instanța de judecată trebuia să aibă în vedere, la acordarea daunelor morale, și unele criterii obiective, de exemplu raportarea pretențiilor la condițiile socio-economice individuale, precum și la nivelul general (venitul mediu la nivel național etc.), astfel încât stabilirea unui cuantum al despăgubirilor sa aibă o susținere obiectivă, care să constituie baza pe care se formează intima convingere a judecătorului. 2. În ceea ce privește penalitățile de întârziere, decizia a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 36 alin. (5) din Norme, conform cărora: "Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească". În speță, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 36 alin. (5) teza I, întrucât răspunderea părților implicate și întinderea acesteia au fost stabilite numai prin hotărâre judecătorească, motiv pentru care este nelegală obligarea recurentei la plata penalităților începând cu 28 august 2014, cu aproape trei ani înainte de pronunțarea instanței de judecată asupra cuantumului despăgubirii cuvenite. La data respectivă, despăgubirea nu avea un caracter cert, întrucât nu era individualizată și cuantificată, fiind stabilită ulterior, la 8 iunie 2017, prin sentința Tribunalului Ilfov. Prejudiciul este evaluat sub forma unei sume de bani abia prin hotărâre judecătorească, doctrina arătând că nu există o obligație bănească în sarcina debitorului încă de la data cauzării prejudiciului. Este necesar să se facă distincția între ceea ce este paguba suferită și valoarea acesteia. Prejudiciul constituie premisa răspunderii care generează un drept inform la reparație. Prin pronunțarea hotărârii, dreptul abstract la reparație se transformă într-o creanță certă, lichidă și exigibilă, expresie juridică a prețuirii în bani a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită. În speță, nici daunele materiale și nici cele morale nu au caracter cert la 28 august 2014, întrucât nu sunt individualizate și cuantificate prin documente, daunele fiind acordate prin hotărâre judecătorească. Așadar, numai de la data primirii hotărârii definitive, daunele morale sunt cuantificate și reprezintă creanța certă. Dispozițiile legale se referă la obligația asigurătorului de a plăti despăgubirea în 10 zile de la primirea hotărârii judecătorești definitive, privind suma pe care trebuie să o plătească. Cum reclamantul nu poate ști dacă pârâtul nu își va îndeplini această obligație în termenul legal, iar buna-credință se prezumă, solicită respingerea capătului de cerere privind penalitățile, ca neîntemeiat. În drept, recurenta pârâtă și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., art. 36 alin. (5) și art. 49 pct. 2 lit. f) din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

Apărările formulate în recurs: Intimatul reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, primul motiv fiind inadmisibil, întrucât nu se regăsește în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar cel de-al doilea motiv fiind nefondat, întrucât penalitățile de întârziere nu au fost solicitate în baza art. 36 alin. (5) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, ci ca sancțiune pentru nerespectarea de către recurentă a obligației de a răspunde cererii de despăgubire care i-a fost adresată, raportat la dispozițiile art. 36 alin. (1) și (2) cu referire la art. 37 din același ordin. Recurenta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor părții adverse, reluând susținerile din recurs.

Procedura de filtru: Raportul inițial întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar intimatul reclamant a depus punct de vedere la raport. Prin încheierea din camera de consiliu de la 6 decembrie 2018, Înalta Curte a dispus suspendarea judecății recursului, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., până la soluționarea sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, care face obiectul dosarului nr. x/2018 al acestei instanțe - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Cauza a fost repusă pe rol din oficiu, ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 2 din 14 ianuarie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-au respins, ca inadmisibile, sesizările conexate ce au format obiectul dosarului pentru pronunțarea hotărârii preliminare. S-a dispus întocmirea unui supliment la raportul asupra admisibilității, în principiu, a recursului, comunicat părților, cu privire la care nu s-au depus puncte de vedere. Prin încheierea din 17 octombrie 2019, s-a admis, în principiu, recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. și s-a fixat termen de judecată la 13 februarie 2020, cu citarea părților. 6. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: 1. În ceea ce privește criticile referitoare la cuantumul exagerat al daunelor morale, cea mai mare parte dintre susținerile recurentei reprezintă chestiuni de ordin general, pur teoretic, cu privire la imposibilitatea evaluării bănești a prejudiciului moral, la condițiile social-economice și financiare ale realității românești actuale, dar și individuale, concluzionând că suma acordată de către Curte este "foarte mare" și reprezintă o îmbogățite fără justă cauză în beneficiul reclamantului. Aceste critici, care reprezintă doar simple afirmații de ordin subiectiv ale recurentei și care vizează chestiuni de temeinicie a deciziei recurate, și nu de nelegalitate, nu pot fi cenzurate de prezenta instanță, față de actuala structură a recursului, care nu permite reevaluarea situației de fapt stabilite de instanțele de fond, aprecierea cuantumului daunelor morale fiind atributul exclusiv al acestor instanțe. Astfel, între cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. nu se regăsesc motive prin care să se poată supune dezbaterii chestiuni de temeinicie a hotărârii atacate. Referitor la încălcarea dispozițiilor art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, conform cărora, în caz de vătămare corporală, daunele morale se stabilesc potrivit legislației și jurisprudenței naționale, critica este pur formală. Recurenta nu indică ce dispoziție legală concretă a fost nerespectată prin decizia instanței de apel, în considerarea cuantumului daunelor morale cuvenite reclamantului. Pe de altă parte, nu i se poate reproșa Curții de Apel că nu a respectat jurisprudența națională în materie, de vreme ce recurenta nu a înțeles să indice hotărâri judecătorești concrete care, prin similaritatea cauzelor în care au fost pronunțate cu speța de față, să reprezinte puncte de reper pentru instanță, în aprecierea cuantumului daunelor morale acordate intimatului reclamant. S.C. B. s-a rezumat, sub acest aspect, să invoce, în întâmpinarea depusă în dosarul primei instanțe, Ghidul pentru soluționarea daunelor morale emis de Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, iar, în cererea de apel, a formulat o referire generică la depășirea mediei jurisprudenței prin suma acordată reclamantului de către Tribunal, Curtea arătând, motivat, care sunt considerentele pentru care nu se poate ține seama, în soluționarea cauzei, de acest ghid. Pe lângă absența unei critici concrete în legătură cu încălcarea jurisprudenței în materie, pârâta nici măcar nu a depus, în dosarele anterioare, hotărâri judecătorești care să poată fi examinate de instanțele de fond și care, eventual, să fi condus la o apreciere diferită asupra cuantumului daunelor morale acordate, în funcție de soluții pronunțate în litigii cu circumstanțe asemănătoare celui de față. Hotărârea pronunțată în Dosarul nr. x/2012 (cazul de "notorietate" D.) a fost invocată, pentru prima dată, în recurs și nu poate fi avută în vedere de prezenta instanță, în soluționarea căii de atac, întrucât ar presupune verificări de fapt prin compararea circumstanțelor comune sau nu între cele două procese, cu consecința reaprecierii cuantumului daunelor morale acordate în acest dosar, ceea ce, pentru argumentele deja arătate, sunt incompatibile cu structura actuală a căii extraordinare de atac a recursului. 2. Și criticile referitoare la penalitățile de întârziere sunt neîntemeiate. Sub acest aspect, instanța de apel a reținut, în esență, că, din coroborarea dispozițiilor art. 37 cu art. 36 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, rezultă că penalizarea de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, se aplică în mai multe cazuri, inclusiv în cel în care asigurătorul nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36. În speță, pârâta nu a respectat obligația din art. 36 alin. (1) din Norme, în sensul că nu a răspuns, în termenul de 3 luni de la avizarea daunei, cererii de despăgubiri formulate de reclamant, printr-o ofertă de despăgubire, și nici nu a notificat motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire. În fapt, instanța de apel a reținut că cererea de despăgubire formulată de apelantul reclamant a fost înregistrată de intimata pârâtă la 27 mai 2014, în cuprinsul cererii fiind realizată o descriere a evenimentului rutier/a vătămărilor corporale suferite de către victima accidentului și solicitându-se deschiderea dosarului de daună, precum și acordarea unor daune morale în cuantum de 350.000 RON și a unor daune materiale în sumă de 315,15 RON. Raportat la obligația stabilită prin art. 36 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, intimata pârâtă trebuia să comunice apelantului reclamant, până la 27 august 2014 (cel mult 3 luni), un răspuns cu oferta de despăgubire/o notificare cu refuzul parțial sau total de despăgubire. Intimata pârâtă nu a depus, la dosar, vreo dovadă din care să rezulte că a îndeplinit această obligație în termenul menționat mai sus. În aceste condiții, devin incidente dispozițiile art. 37 din Norme, referitoare la acordarea penalităților de 0,2% pe zi de întârziere, începând cu data expirării termenului de 3 luni de la avizare, respectiv 28 august 2014. Curtea a mai apreciat că, raportat la dispozițiile art. 36 alin. (1) și art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, penalitățile trebuie calculate la daunele avizate și care sunt cuvenite. Au fost înlăturate susținerile intimatei pârâte, referitoare la incidența art. 36 alin. (5) din Norme și la faptul că penalitățile nu ar putea fi acordate, întrucât daunele (morale și materiale) nu au caracter cert până nu sunt stabilite printr-o hotărâre judecătorească. Legiuitorul nu a făcut nicio distincție cu privire la obligațiile prevăzute la art. 36 din actul normativ, care nu au fost îndeplinite în termen/au fost îndeplinite defectuos. În aceste condiții, potrivit regulii de interpretare logică exprimate prin adagiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, penalitatea de 0,2% pe zi de întârziere se aplică pentru orice obligație care nu a fost îndeplinită în termen/a fost îndeplinită defectuos dintre cele stabilite la art. 36 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011. În speță, apelantul reclamant a invocat nerespectarea obligației prevăzute de art. 36 alin. (1) din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, respectiv a termenului de cel mult trei luni de la data avizării în care intimata pârâtă trebuia să comunice un răspuns cu oferta de despăgubire/o notificare cu refuzul parțial sau total de despăgubire. Ca atare, nu este relevantă susținerea intimatei pârâte referitoare la art. 36 alin. (5) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011. Mai mult, chiar din aceste dispoziții (art. 36 alin. (5) rezultă, cu evidență, că despăgubirile (morale sau materiale) pot fi plătite de asigurătorul RCA și în lipsa unei hotărâri judecătorești, atunci când au fost depuse toate documentele necesare stabilirii răspunderii și cuantificării daunei. Or, intimata pârâtă nu a comunicat, în termenul de 5 zile de la avizarea daunei, că ar dori să efectueze investigațiile prevăzute de art. 36 alin. (3) și (4) din Norme și nici nu a indicat că ar lipsi vreun document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării despăgubirii. În concluzie, în mod greșit, prima instanță nu a obligat-o pe intimata pârâtă la plata către reclamant a unor penalități de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, calculate la suma de 150.315,15 RON (315,15 RON daune materiale avizate + 150.000 RON daune morale din 350.000 RON daune morale avizate), începând cu 28 august 2014 și până la plata efectivă a acestei sume de bani. Raționamentul Curții de Apel este corect. Reclamantul a solicitat penalități de întârziere pentru neîndeplinirea de către pârâtă a obligației menționate, în sarcina sa, prin dispozițiile art. 36 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, în sensul că nu a răspuns cererii părții solicitante, formulând o ofertă de despăgubire justificată, și nici nu a notificat părții prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire. Prin urmare, penalitățile de întârziere cerute sunt legate de neîndeplinirea obligațiilor stabilite, în sarcina asigurătorului, prin dispozițiile art. 36 alin. (1), în sensul exercitării unei manifestări de voință, favorabile, cel puțin în parte, sau nefavorabile pretențiilor de despăgubiri formulate prin cererea de avizare a evenimentului asigurat. Aceste penalități nu se referă la ipoteza distinctă, prevăzută în art. 36 alin. (5) teza a II-a din Ordin, care vizează nerespectarea termenului de 10 zile de la primirea hotărârii definitive de stabilire a despăgubirilor, înăuntrul căruia asigurătorul este obligat să achite sumele de bani acordate cu acest titlu de instanță. În alți termeni, penalitățile de întârziere sancționează, în acest caz, atitudinea pasivă a pârâtei într-o fază prealabilă stabilirii despăgubirilor, astfel încât, în mod corect, instanța de apel a considerat că este nerelevantă apărarea pârâtei sub aspectul incidenței tezei a II-a din art. 36 alin. (5) din Norme. De asemenea, referirea la art. 36 alin. (5) teza I reprezintă un argument suplimentar celui de mai sus, prin care Curtea a exemplificat o altă situație în care despăgubirile pot fi achitate și în absența unei hotărâri judecătorești rămase definitive asupra despăgubirilor, și anume atunci când au fost depuse toate documentele necesare stabilirii răspunderii persoanei asigurate și a cuantificării daunei, reținând că pârâta nu a comunicat, potrivit art. 36 alin. (4), în termen de 5 zile lucrătoare de la avizare, intenția de a efectua investigații în dosar și nici necesitatea completării înscrisurilor existente. Cu alte cuvinte, deși dosarul era complet din perspectiva conturării răspunderii autorului accidentului și a întinderii prejudiciului, de vreme ce asigurătorul nu a semnalat nicio problemă în acest sens, acesta nu și-a îndeplinit obligația de a răspunde, în orice modalitate dintre cele prevăzute în art. 36 alin. (1) lit. a) sau b, cererii de avizare de daună. Nu în ultimul rând, dispozițiile art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 reglementează, fără distincție, obligația de plată a penalităților pentru toate ipotezele din art. 36, nu numai pentru cea prevăzută în același articol, alin. (5) teza a II-a. Așadar, cum cazurile din art. 36 sunt diferite, în raport și de cererea de penalități formulată de reclamant, aferentă neîndeplinirii obligațiilor de la art. 36 alin. (1), în mod corect și legal, instanța de apel a stabilit obligația de plată a acestor penalități în raport de ipoteza invocată de intimat, cea de la alin. (1), pe care a considerat-o justificată față de inexistența unui răspuns din partea asigurătorului pretențiilor de despăgubire, calculând penalitățile de la momentul expirării termenului de 3 luni de la avizare, moment de la care neîndeplinirea obligației pârâtei de a exprima o poziție față de cererea de despăgubiri a devenit certă. Împrejurarea că, într-un asemenea caz, penalitățile sunt datorate de la un moment anterior stabilirii despăgubirilor de către instanță, în ipoteza în care, ca în speța de față, se apelează la intervenția organului judiciar în acest scop, reprezintă voința legiuitorului, corect interpretată de Curte, caracterul sancționator al penalităților fiind legat, cum s-a arătat deja, de neîndeplinirea unor obligații dintr-o fază prealabilă sesizării instanței. În concluzie, criticile recurentei privind inexistența obligației de a plăti penalități, cu consecința respingerii acestei cereri, sunt neîntemeiate. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod. Soluția de respingere a căii de atac, ce urmează a de pronunța, o include și pe cea de respingere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, formulate în recurs, pârâta fiind parte căzută în pretenții, sens în care nu este îndreptățită la acordarea sumelor de bani avansate cu acest titlu, față de dispozițiile art. 494 cu referire la art. 453 alin. (1) C. proc. civ. PENTRU ACESTE MOTIVE,