ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 48/2019

Analizând recursul în condițiile dispozițiilor art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei SC B. SA la plata următoarelor sume: 7.700 RON despăgubiri materiale și 912,6 RON/lună prestație periodică și 4.500.000 RON daune morale, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 1703 din 9 iunie 2017 a Tribunalului Ilfov, secția civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2016, a fost admisă în parte acțiunea, fiind obligată pârâta să plătească suma de 404,65 RON cu titlu de daune materiale, precum și suma de 400.000 RON cu titlu de daune morale, fiind respinse în rest pretențiile, ca neîntemeiate.

Prin Decizia nr. 546 A din data de 16 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 1703 din data de 9 iunie 2017, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția civilă.

A fost schimbată în parte sentința atacată, în sensul obligării pârâtei SC B. SA la plata către reclamant a sumei de 2.034,36 RON, reprezentând daune materiale. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței apelate și a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta SC B. SA.

Împotriva Deciziei civile nr. 546 A din data de 16 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pârâta SC B. SA a declarat, în termen legal, recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, pârâta a arătat că daunele morale au fost stabilite într-un cuantum exagerat, "neexistând o justificare concretă pentru acordarea lor", atâta timp cât vinovăția asiguratului nu a putut fi stabilită în mod cert în baza probatoriilor administrate.

Apreciază că suma acordată de către instanța de apel cu titlu de daune morale, fără raportare la jurisprudența în materie, nu este una pertinentă și proporțională și care să nu ducă la o îmbogățire fără justă cauză a reclamantului, solicitându-se în temeiul art. 496 alin. (1) și (2) și art. 497 C. proc. civ. admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, iar în cazul admiterii recursului și desființării titlului executoriu reprezentat de decizia recurată să se dispună întoarcerea executării silite prin restabilirea situației anterioare.

În susținerea motivelor de recurs, se învederează că instanța de apel a respins în mod neîntemeiat proba cu expertiza tehnică auto asupra împrejurărilor în care s-a produs accidentul, în condițiile în care reclamantul a arătat în cuprinsul cererii de chemare în judecată faptul că vinovăția asiguratului ar fi fost "stabilită" în mod clar, în persoana șoferului - intervenientul forțat C., or în speță, dosarul penal nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Urziceni a fost soluționat printr-o ordonanță de clasare, situație în care nu se cunoaște cu certitudine care a fost desfășurarea reală a evenimentului rutier, și, dacă pasagerii vătămați în accident printre care și reclamantul aveau sau nu cuplate centurile de siguranță.

În acest sens se învederează că singura "probă" a vinovăției asiguratului este mențiunea organului de poliție în sensul că "din dinamica producerii evenimentului rutier apreciem că accidentul rutier s-a produs din culpa exclusivă a conducătorului auto C.", or, reclamantul a avut calitatea de pasager și avea obligația să circule cu centura de siguranță cuplată (art. 97 din O.U.G. nr. 195/2002 republicată).

În același sens, recurenta arată că față de evidentele dubii în privința culpei exclusive a asiguratului sunt incidente dispozițiile art. 28 din Norma CSA nr. 23/2014, potrivit căruia: "(1) în situația în care persoana păgubită a contribuit din culpă la producerea accidentului sau la mărirea prejudiciului, cel chemat să răspundă va fi ținut răspunzător numai pentru partea din prejudiciu care îi este imputabilă - culpa comună. În astfel de situații întinderea răspunderii fiecărei persoane va fi cea constatată prin orice mijloc de probă. (2) În situația în care nu se poate stabili întinderea răspunderii fiecărei persoane, aceasta se va stabili în cote egale, în raport cu numărul părților implicate în accident, fiecare parte având dreptul la despăgubire în proporția în care nu s-a făcut răspunzătoare de producerea accidentului."

Prin urmare, recurenta susține că, în cauză nu au fost elucidate pe deplin condițiile și împrejurările producerii accidentului auto pentru a se vedea dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1357 alin. (2) C. civ.

Recurenta mai susține că atât instanța de apel ca și cea de fond au pronunțat practic hotărâri nemotivate, încălcându-se astfel prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În privința capătului de cerere privitor la daunele morale se invocă dispozițiile art. 49 lit. f) din Ordinul CSA nr. 14/2011 modificat potrivit cărora "daunele morale se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența din România", susținându-se că actele noi depuse în apel nu au fost coroborate cu un nou raport de expertiză medico-legală care să aprecieze obiectiv intensitatea leziunilor, efectele acestora, și repercusiunile asupra vieții reclamantului.

Sintetizând motivele de recurs, recurenta invocă incidența dispozițiilor art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., considerând că suma acordată de către instanța de apel cu titlu de daune morale, fără raportare la jurisprudența în materie, nu este una proporțională și care să nu ducă la o îmbogățire fără justă cauză a reclamantului, arătându-se că într-o decizie de speță Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că: "C.E.D.O. a stabilit, în cauza Tolstoy Miloslovsky c. Regatului Unit, că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii aduse acestora".

S-a mai învederat că în practica sa C.E.D.O. a arătat adesea faptul că important este principiul echității în materia daunelor morale, astfel încât pe de o parte fiecare persoană să primească o satisfacție echitabilă, iar pe de altă parte despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și, nici venituri nejustificate pentru victime. În aceeași idee, se învederează că în domeniul asigurărilor Ordonanța nr. 54/2016 în art. 21 arată în mod mult mai concret care este evaluarea despăgubirilor și la ce se raportează aceasta, și anume:

"(5) Stabilirea despăgubirii pe cale amiabilă se realizează pe baza următoarelor criterii generale de evaluare: a) despăgubirile cuvenite persoanelor prejudiciate ca urmare a vătămării integrității corporale ori a sănătății persoanelor se evaluează pe baza punctajului obținut prin însumarea punctelor, comunicat de către Institutul Național de Medicină Legală și prevăzut în reglementările A.S.F.; b) evaluarea despăgubirilor are în vedere un nivel mediu prezumat al suferinței îndurate de persoanele prejudiciate; c) valoarea unui punct traumatic este egală cu dublul salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată de la data producerii accidentului".

Or, susține recurenta, în litigiul pendinte despăgubirile pentru daunele morale nu răspund acestor cerințe și nici criteriului rezonabilității, proporționalității și echității lor.

Pentru considerentele expuse, recurenta solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, cu consecința desființării titlului executoriu și întoarcerea executării silite prin restabilirea situației anterioare.

Învestită cu soluționarea recursului la data de 6 iulie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la comunicarea cererii de recurs, în conformitate cu dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Intimatul-reclamant a depus la dosar întâmpinare, comunicată, invocând excepția netimbrării, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și judecarea cauzei în lipsă.

La data de 21 august 2018, recurenta-pârâtă a transmis, prin e-mail, răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-reclamant, arătând că recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru, în conformitate cu prevederile art. 29 lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, apreciind că față de practica judiciară în materie suma de 400.000 RON acordată de instanța de fond și menținută de instanța de apel este prea mare față de sumele acordate în cazuri similare de către instanțele de judecată.

La data de 10 septembrie 2018 a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, dispunându-se comunicarea acestuia părților din cauză.

Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., completul de filtru prin încheierea din 18 octombrie 2018 a dispus admisibilitatea în principiu a recursului, stabilind termen de judecată la data de 17 ianuarie 2019, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din perspectiva susținerilor recurentei că hotărârea instanței de apel este nemotivată, că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., Înalta Curte reține că este nefondat pentru considerentele ce succed:

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi. Scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță.

Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența. Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum și la susținerile recurentei legate de nemotivarea hotărârii, Înalta Curte constată că instanța de apel a argumentat în fapt și drept atât soluția de admitere a apelului declarat de reclamant cât și soluția de respingere a apelului declarat de pârâta SC B. SA.

În ce privește soluția de respingere a apelului formulat de pârâta SC B. SA., instanța apel a reținut că prima critică se referă la cuantumul despăgubirilor morale acordate reclamantului, pe care pârâta l-a apreciat ca exagerat și echivalent cu o îmbogățire fără justă cauză.

Această critică a fost apreciată ca neîntemeiată de instanța de apel din perspectiva următoarelor aspecte de fapt și de drept dezvoltate în considerentele hotărârii.

Astfel, instanța de apel a reținut că prin prejudiciu moral se înțelege o vătămare a drepturilor nepatrimoniale (dreptul la imagine, la viață, de a nu suferi tratamente discriminatorii, lipsirea de sprijin moral, afectiv prin moartea provocata unei persoane apropiate, traumele fizice/psihice cauzate în urma unui accident, etc.) suferită de o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârșite de altă persoană, prejudiciu care trebuie să fie real, efectiv (în sensul de actual, cert), personal (în sensul de a afecta drepturile subiective din patrimoniul celui care se pretinde vătămat), iar nu unul prezumat, potențial, că în cazul unui accident soldat cu vătămarea unui pasager, prin acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul nepatrimonial suferit, este vizată strict alinarea suferinței pricinuite prin traumatismele cauzate, și nu conferirea unui grad de satisfacție persoanei prejudiciate prin sancționarea pe latură civilă a persoanei responsabile pentru producerea prejudiciului.

În ceea ce privește modul de stabilire al cuantumului despăgubirilor morale, instanța de apel a constatat că art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014 în vigoare la data producerii accidentului, statuează că se are în vedere legislația și jurisprudența din România. Cât privește legislația în vigoare la data accidentului (Noul C. civ. sau alte acte normative), aceasta nu prevedea criteriile ce ar trebui avute în vedere pentru cuantificarea despăgubirilor în caz de vătămare corporală, acestea fiind dezvoltate prin hotărâri judecătorești.

În acest sens, instanța de apel a avut în vedere că jurisprudența a luat în considerare numărul de îngrijiri medicale, vârsta celui vătămat, intensitatea suferinței cuantificată prin consecințele suferite (de ex. depresie, traume, alte afecțiuni dobândite ca urmare a evenimentului, etc.), modul în care i-a fost afectată viața, dacă s-au produs vătămări permanente.

Din perspectiva acestor criterii ce au fost raportate la situația din litigiul pendinte, în condițiile în care reclamantul a avut nevoie de un număr de 75 - 80 zile de îngrijiri medicale, suferind intervenții chirurgicale, instanța de apel a apreciat că suma acordată nu este exagerată în raport de faptul că vătămarea produsă reclamantului (politraumatism coloana toraco-lombară și cervicală, fractură L3-L4, leziune neurologică incompletă, cu intervenție chirurgicală în 5 aprilie 2016 pentru reconstrucție vertebre L3 și L4 cu ciment, fixare L2-L5 cu șuruburi și tijă metalică) a cauzat atât suferințe fizice cât și psihice.

De asemenea, în motivarea soluției pronunțate instanța de apel a reținut că din referatul medicului de specialitate neurologică D. din 1 februarie 2018, rezultă că reclamantul nu se poate deplasa decât pe distanțe scurte, având nevoie de ajutor pentru a se îngriji și gospodari, că prin certificatul nr. x/01.02.2018 emis de Comisia de Evaluare a persoanelor adulte cu handicap se atestă faptul că reclamantul a fost încadrat în grad de handicap accentuat permanent, ceea ce înseamnă că acesta a rămas cu infirmitate în urma accidentului.

Din perspectiva celor expuse, ce rezultă fără posibilitate de echivoc din considerentele hotărârii recurate, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentei, că instanța de apel a motivat atât în fapt cât și în drept hotărârea pronunțată cu atât mai mult cu cât a fost argumentată și înlăturarea aserțiunii pârâtei legate de faptul că în lipsa unei noi expertize medico-legale, actele medicale emise pe parcursul soluționării cauzei nu pot fi avute în vedere, sens în care instanța de apel a reținut că nici legea generală (C. civ.), nici norma specială (Legea nr. 136/1995 sau Norma SAF nr. 23/2014) nu restricționează dreptul victimei de a dovedi evoluția stării de sănătate ulterior accidentului și, că prin aceste acte noi (referat medical din 1 februarie 2018, certificat pentru persoanele cu handicap), reclamantul tinde să probeze agravarea stării sale de sănătate, care reprezintă un criteriu în determinarea cuantumului daunelor.

În motivarea soluției pronunțate, instanța de apel a subliniat că jurisprudența română acordă despăgubiri morale pentru existența unei vătămări nepatrimoniale similare cu cea suferită de reclamant. Din această perspectivă s-a constatat că deși unul din criteriile pentru determinarea valorii despăgubirilor este reprezentat de practica instanțelor, acesta nu poate fi folosit în cauză, întrucât pârâta nu a depus jurisprudență în spețe similare din care să rezulte că despăgubirile acordate au fost mult mai mici decât cele din cauză.

De asemenea, Înalta Curte constată că în motivarea soluției pronunțate, instanța de apel a arătat că în ce privește invocarea Directivei 2009/103/CE (parag. 20) în sensul ca daunele morale urmează să fie stabilite într-un cuantum comparabil cu cel acordat altor cetățeni ai statelor membre, nu s-a făcut vreo dovadă de către pârâtă a sumelor oferite victimelor în statele UE, în situații similare, că nici criteriile și modul de cuantificare al prejudiciului stabilit de art. 22 din Legea nr. 132/2017 sau de art. 21 din O.U.G. nr. 54/2016 nu pot fi avute în vedere, deoarece aceste acte normative nu sunt incidente în cauză, fiind adoptate ulterior datei accidentului, neputând fi aplicate retroactiv.

Prin urmare, instanța de apel a reținut că, în ceea ce privește criteriile de determinare a cuantumului despăgubirilor, acestea sunt stabilite de Noul C. civ. și de Legea nr. 136/1995 la care se adaugă Norma ASF nr. 23/2014, acte normative în vigoare atât la data încheierii poliței din 25.03.2016, cât și la momentul accidentului (28.03.2016).

De asemenea în ceea ce privește critica recurentei legată de nemotivarea hotărârii, Înalta Curte mai constată că hotărârea pronunțată de instanța de apel este motivată și din perspectiva motivului de apel formulat de pârâtă ce vizează procentul de vinovăție reținut în sarcina asiguratului, în condițiile în care s-a constatat că în materia asigurărilor RCA, societatea de asigurare este obligată să despăgubească victimele unor accidente, în temeiul legii și a contractului de asigurare încheiat cu asiguratul, răspunderea acestuia fiind una delictuală pentru fapta proprie.

În acest sens, instanța de apel a arătat în considerentele hotărârii că, art. 1371 alin. (1) Noul C. civ. prevede că, în cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o, însă în speță, nu există vreun indiciu și nici vreo probă care să ateste că reclamantul ar fi avut o contribuție la producerea accidentului. În argumentarea acestei situații și respectiv a soluției pronunțate, instanța de apel a arătat că din actele de urmărire penală (proces-verbal de cercetare la fața locului din 28 martie 2016 întocmit de Serviciul Rutier Ialomița, referatul din 16.08.2016 al IPJ Ialomița, rezultă că asiguratul C. conducea autovehiculul (obiect al asigurării RCA) și, pe fondul neadaptării vitezei, a pierdut controlul asupra mașinii, pătrunzând pe contrasens intrând în impact cu balustrada podului de pe râul Sărata, jud. Ialomița, cazând de pe pod, reținând că în cauză nu a fost probat aspectul că reclamantul nu purta centura de siguranță.

De asemenea, în motivarea hotărârii instanța de apel a mai reținut că toate actele de cercetare penală au stabilit această dinamică a accidentului, că înscrisurile arătate constituie mijloace probatorii în cauză.

Înalta Curte mai constată că nu poate fi primită nici susținerea recurentei că instanța de apel a respins în mod neîntemeiat proba cu expertiza tehnică auto în condițiile în care instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs în condițiile reglementate de dispozițiile C. proc. civ. nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate. Cu alte cuvinte, criticile recurentei pe stabilirea situației de fapt nu se convertesc în niciun motiv de nelegalitate, deoarece stabilirea situației de fapt este atributul instanței de apel din perspectiva caracterului devolutiv al apelului, iar în cauză instanța de apel și-a motivat hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situației de fapt reținute. De asemenea, Înalta Curte constată că susținerea recurentei legată de nemotivarea hotărârii este nefondată și din perspectiva soluției de admitere a apelului reclamantului în condițiile în care instanța de apel și-a argumentat soluția de acordare a daunelor materiale prin prisma dispozițiilor art. 249 C. proc. civ., precum și a dispozițiilor art. 50 pct. 1 lit. d) din Norma ASF nr. 23/2014 în vigoare la data producerii accidentului.

Din această perspectivă s-a arătat de către instanța de apel că pentru acordarea cheltuielilor prilejuite de accident (cheltuieli cu transportul persoanei, cu tratamentul, cu spitalizarea, pentru recuperare, proteze, pentru alimentație suplimentară, conform prescripțiilor medicale, alte cheltuieli necesare) este necesară întrunirea a două condiții, respectiv ca aceste cheltuieli să fie probate cu documente justificative și să nu fie suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în vigoare, constatându-se că în speță reclamantul a probat doar în parte cu documente justificative suportarea anumitor cheltuieli materiale.

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată în raport de considerentele hotărârii, că instanța de apel a arătat atât argumentele pro cât și argumentele contra ce au determinat pronunțarea soluției, fiind arătate de altfel și argumentele pentru care nu au fost acordate cheltuielile de transport în cuantum de 99,94 RON precum și cheltuielile din bonurile de transport nr. 280/26.08.2016 (157,17 RON) și nr. 996/26.08.2016 (30 RON) solicitate de reclamant.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reține că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea greșită a legii în privința daunelor morale, ce în opinia recurentei au fost acordate într-un cuantum exagerat, cu referire și la faptul că "daunele morale se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența din România", Înalta Curte reține că și acest motiv de recurs este nefondat. Astfel, cu referire la aceste susțineri, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014 în vigoare la data producerii accidentului, prevăd că daunele morale se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența din România, însă noțiunea de jurisprudență nu se poate rezuma la decizii izolate de speță, ci era necesar ca recurenta să probeze că, în practica judiciară vizând situații comparabile, au fost evidențiate în mod constant criterii pe baza cărora au fost stabilite într-un anumit cuantum daunele morale.

Distinct de împrejurarea că nu au fost indicate spre exemplificare, asemenea hotărâri judecătorești, în privința criticilor referitoare la cuantificarea efectivă a despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale, care ar fi trebuit să fie în consonanță cu practica judiciară din România, Înalta Curte reține că acestea nu pot forma obiectul controlului judiciar în recurs întrucât reprezintă aspecte care implică evaluarea probatoriului și a situației de fapt, constituind motive de netemeinicie a hotărârii atacate care exced cazurilor de nelegalitate prevăzute strict și limitativ în art. 488 C. proc. civ., în limita cărora să poată fi exercitat controlul judiciar.

Din perspectiva celor expuse, cum nici unul din motivele de recurs nu se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâta SC B. SA împotriva Deciziei civile nr. 546 A din data de 16 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâta SC B. SA împotriva Deciziei civile nr. 546 A din data de 16 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 ianuarie 2019.

Procesat de GGC - CL