ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1615/2020

Ședința publică din data de 17 septembrie 2020

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov din data de 10.08.2017, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata despăgubirilor civile constând în daune morale în cuantum de 100.000 euro și plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii 136/1995 din Norma CSA 23/2014.

Prin sentința civilă nr. 2054/03.07.2018 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă în dosarul nr. x/2017 s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. și intervenienta C. în sensul că pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 45.000 euro, în echivalent RON la cursul de referință BNR de la data plății, cu titlu de daune morale, precum și la plata sumei de 3.647,25 RON, reprezentând taxă de timbru; totodată, a obligat pârâta la plata către martora D. a sumei în cuantum de 522,86 RON, reprezentând cheltuieli de deplasare.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanta A., cât și pârâta B. S.A.

Prin decizia civilă nr. 2529A/2018 din 13 decembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanții A. și B. S.A.

Împotriva deciziei civile nr. 2529A/2018 din 13 decembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă atât reclamanta A., cât și pârâta B. S.A. au declarat fiecare recurs.

1) Recursul recurentei-reclamante A.:

Recurenta-reclamantă a indicat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și a susținut că instanța de apel a pronunțat decizia, aplicând/interpretând greșit normele de drept material incidente în cauza pendinte, respectiv Norma nr. 23/2014, Legea nr. 136/1995 (în vigoare la data producerii accidentului rutier), precum și a dispozițiilor art. 1385 și art. 1391 C. civ.

Astfel, s-a susținut că este adevărat că nu există criterii legale pentru determinarea întinderii despăgubirilor morale, însă, dispozițiile art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma nr. 23/2014 a Autorității de Supraveghere Financiară stabilesc că, daunele morale se acorda "în conformitate cu legislația și jurisprudența din România".

Instanța de apel a nesocotit aceste dispoziții, procedând la o analiză superficială a jurisprudenței. în general, precum si a celei depuse la dosarul cauzei.

Mai mult decât atât, instanța de apel nu a avut în vedere criterii instituite de practica judiciară, cum ar fi: intensitatea și durata suferințelor fizice și psihice încercate, impactul psihologic al evenimentului rutier asupra reclamantei, importanța valorilor lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, împrejurarea că a trebuit să stea internată în spital, apoi perioada infernală de recuperare, suferința determinată de imposibilitatea de a desfășura activitățile curente, necesitatea deplasărilor la spital, măsura în care a fost afectată situația familială, profesională și socială.

De asemenea, instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 1391 C. civ. care instituie acordarea de despăgubiri morale ca urmare a restrângerii posibilităților de viață familială și socială, în urma vătămării integrității corporale.

Întinderea daunelor morale se stabilește prin apreciere, urmare a aplicării de către instanță a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cel prejudiciat, în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate etc.

Daunele morale trebuie acordate într-un cuantum suficient si necesar pentru a se ușura sau compensa, în măsura posibilă, suferințele, nicidecum nu trebuie limitate la împrejurarea că "vătămarea corporală nu i-a pus în pericol viața si nu a rămas cu nicio infirmitate fizică temporară sau permanentă".

Recurenta-reclamantă a mai arătat că, deși instanța de apel a reținut că efectele producerii evenimentului rutier au fost deosebit de grave, totuși acestea nu au fost avute în vedere la cuantificarea sumei acordată cu titlu de daune morale.

Mai mult decât atât, au fost nesocotite dispozițiile art. 1385 C. civ. ce instituie principiul reparării integrale a prejudiciului.

Astfel, doctrina a statuat că, pentru a da eficiență acestui principiu, trebuie să se aibă în vedere protejarea intereselor victimelor, prin repararea integrală a prejudiciului, inclusiv a celui de natură morală.

Cu alte cuvinte, o reparație stabilită în temeiul răspunderii delictuale nu poate fi decât integrală, pentru a da satisfacție deplină celui care a suferit un prejudiciu.

Cu toate acestea, instanța de apel nu a dat eficiență acestui principiu, nefiind acordată o sumă de bani care să conducă la repararea integrală a prejudiciului cauzat prin evenimentul rutier din data de 9 martie 2016.

Pentru aceste motive, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În dovedire, recurenta-reclamantă a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și orice alte probe se vor dovedi utile și concludente justei soluționări a cauzei.

2) Recursul recurentei-pârâte B. S.A.:

Recurenta-pârâtă și-a întemeiat recursul pe motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., având în vedere decizia instanței de apel referitoare la cuantumul daunelor morale acordate reclamantei A..

Astfel, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a nesocotit jurisprudența în materie (jurisprudență care, chiar daca nu a fost atașata cererii de apel este obligatoriu de a fi cunoscuta și aplicată de instanțe).

Recurenta a solicitat că, în caz de casare, despăgubirile pentru prejudiciul personal nepatrimonial ce vor fi acordate să fie stabilite prin raportare la sumele avute în vedere de instanțele naționale în situații similare și în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie

Totodată, s-a solicitat a se avea în vedere și faptul că daunele acordate reclamantei exced limitelor prevăzute de Ghidul pentru acordarea daunelor morale ce oferă criterii obiective de cuantificare raportat la jurisprudența instanțelor.

În acest sens, recurenta a susținut că instanța de apel nu a examinat criteriul jurisprudențial și nu a analizat în suficienta măsura jurisprudența națională precum și cea indicată de către pârâtă - prin hotărârile depuse în fața instanței de apel - astfel cum impun dispozițiile art. 50 alin. (1) pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 23/2014, ceea ce echivalează în fapt cu o cercetare incompletă a fondului cauzei.

Recurenta a mai susținut că instanțele de judecată au arătat că "alături de celelalte criterii de evaluare a despăgubirilor - jurisprudența este un reper in stabilirea cuantumului daunelor morale, menită scopului de a nu se ajunge la discrepanțe majore între cuantumul sumelor acordate persoanelor îndreptățite" (extras din decizia nr 422/2018 a I.C.C.J., secția I civilă).

Se apreciază că instanța de apel nu numai că nu reține dar, în mod eronat, nu face referire la jurisprudența atașată apelului, deși jurisprudența este unicul criteriu oferit de lege iar instanțele au obligația de a face o corecta aplicare a acestuia.

Despăgubirea băneasca pentru repararea prejudiciului personal nepatrimonial - așa cum au arătat instanțele de judecată - este, prin însăși destinația sa, menită de a ușura situația persoanei lezate, de a i se acorda o satisfacție - o categorie juridică cu caracter special, ea trebuind sa fie însă, în egală măsură, rezultatul analizei atente a unor elemente obiective care să înlăture posibilitatea ca aceasta să constituie un mijloc imoral de îmbogățire a victimei. Aceasta cu atât mai mult cu cât-fapta ilicita este săvârșită sub forma culpei-și nu a intenției-directe sau indirecte.

Recurenta-pârâtă a apreciat că daunele acordate reclamantei nu păstrează acel raport de rezonabilitate și proporționalitate cu dauna suferită-fiind aproape de limita maximă a despăgubirii acordate in România pentru astfel de cazuri.

Dauna morală, arată de asemenea instanțele, nu trebuie sa fie excesivă ca întindere riscând a se îndepărta de la funcția compensatorie recunoscută de lege.

Curtea Europeana, în practica sa, a arătat adesea faptul că important este principiul echității în materia daunelor morale, astfel încât, pe de o parte fiecare persoana să primească o satisfacție echitabila, iar, pe de alta parte despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime.

Recurenta-pârâtă a apreciat că instanța de apel nu a motivat și nu a argumentat în suficientă măsură respingerea apelului său raportat la textele de lege invocate, prevăzute de art. 50 alin. (2) pct. 2 lit. d) din Norma CSA nr. 23/2014, astfel că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, raportat la elementele de fapt deduse judecății, la apărările părților din proces ca și la probele administrate în cauză.

Pentru aceste motive, recurenta-pârâtă, în baza art. 496 alin. (1) si 2 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului și schimbarea în parte a hotărârii atacate; a solicitat, ca instanța de recurs să dispună, în cazul în care va admite recursul formulat și va desființa titlul executoriu reprezentat de decizia nr. 2529/A/2018 a Curții de Apel București, în baza art. 722 C. proc. civ. întoarcerea executării silite prin restabilirea situației anterioare acesteia; totodată, în baza art. 497 alin. (1) C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului și trimiterea cauzei spre o noua judecată instanței de apel, urmând ca în baza art. 501 alin. (1) să indice instanței de rejudecare diminuarea daunelor morale pe care le va acorda reclamantei A., cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinarea depusă la dosar recurenta-reclamantă a invocat excepția nulității recursului pârâtei, întrucât criticile aduse deciziei recurate nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., iar pe fond a solicitat, în esență, respingerea recursului pârâtei ca nefondat.

Recurenta-pârâtă prin întâmpinarea depusă la dosar a invocat excepția nulității recursului reclamantei, întrucât criticile aduse deciziei recurate nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Prin răspunsul la întâmpinare recurenta-pârâtă a solicitat, în esență, înlăturarea apărărilor reclamantei și admiterea recursului pârâtei, astfel cum a fost formulat; instanța fiind rugată, totodată, să observe că pot fi încadrate criticile în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 13 februarie 2020 potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea părților a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 20 februarie 2020.

Nu au fost depuse puncte de vedere privind raportul asupra admisibilității în principiu a recursului.

Analizând cu prioritate excepțiile nulității recursurilor, în raport de dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., precum și ale art. 248 C. proc. civ., raportat la art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nule pentru următoarele considerente:

Precizare: Având în vedere că motivele prezentate în cererile de recurs vizează aceeași problematică, respectiv modul de interpretare și analiză a probelor administrate cu trimiteri la situația de fapt a cauzei și prin raportare la excepțiile invocate, Înalta Curte apreciază că se impune o analiză globală a cererilor de recurs printr-un raționament comun.

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

Așa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul vechii legi de procedură sancțiunea nulității exista și era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Așadar, din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă se aduc critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și se arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate.

De altfel, simpla relatare a principalelor etape ale procesului, a situației de fapt care a stat la baza generării litigiului dintre părți, a unei analize presupus superficiale a jurisprudenței, a traumelor fizice și psihice suferite, nu pot fi suficiente pentru a constitui o motivare a recursurilor, deoarece această cale de atac nu vizează situația de fapt și nu are caracter devolutiv, astfel că recurenții trebuie să își exprime nemulțumirea în tiparele fixate de lege.

Astfel, se constată că deși recurenta - reclamantă A. a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar recurenta-pârâtă B. S.A. a indicat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., nu au formulat critici ce ar putea face o posibilă încadrare a acestora într-unul din motivele de recurs invocate.

De aceea, atunci când se constată de către instanță imposibilitatea încadrării motivelor dezvoltate de parte într-unul din motivele prevăzute expres de art. 488 C. proc. civ., se aplică sancțiunea nulității recursului, întrucât nu orice nemulțumire a părții poate duce la modificarea ori casarea hotărârii recurate.

În speță, recurentele, în dezvoltarea motivelor de recurs, nu formulează veritabile critici de nelegalitate, care să poată fi examinate din perspectiva vreunui caz de casare prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar și care să poată constitui obiect de analiză în recurs.

Astfel, în susținerile prezentei căi de atac, recurentele și-au structurat recursurile invocând critici de netemeinicie cu privire la modul de evaluare a practicii judiciare, reproșând instanței de apel faptul că nu a examinat criteriul jurisprudențial în suficientă măsură astfel cum impun dispozițiile art. 50 alin. (1) pct. 2 lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 23/2014, ori nu s-a analizat corect situația de fapt cu privire la traumele fizice și psihice suferite de reclamantă, care ar fi stat la baza diminuării daunelor morale acordate în primă instanță, sau în sensul greșitei evaluări a probatoriului administrat, cu referire la criteriile pentru stabilirea cuantumului acordat.

Or, se reține că sub aspectul daunelor morale, jurisprudența din cauze asemănătoare nu reprezintă izvor de drept, nu are caracter obligatoriu, ci doar caracter orientativ pentru instanțele chemate să se pronunțe în spețe asemănătoare, analiza cauzei fiind făcută din perspectiva normelor legale, a probelor administrate și a particularităților situației deduse judecății, nu prin raportare la practica altor instanțe.

Totodată, este de menționat că instanța de apel este suverană în a evalua forța probantă a probatoriului administrat, iar modul în care aceasta a înțeles să dea eficiență acestuia nu poate fi supus controlului judiciar, întrucât antamează aspecte de netemeinicie.

Astfel fiind, în cuprinsul cererilor de recurs, nu se regăsesc veritabile critici la adresa deciziei pronunțate în apel și nu se arată în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, prin raportare la soluția pronunțată de curtea de apel ori la argumentele arătate de instanță în fundamentarea hotărârii de respingere, ca nefondate, a apelurilor și fără să combată în vreun fel raționamentul instanței de apel și să formuleze astfel de critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentele se limitează numai la a-și arăta nemulțumirea față de modul în care instanța de apel a înțeles să interpreteze probatoriul administrat și a modului de stabilire a situației de fapt a cauzei.

Or, nu se poate considera că aceste afirmații ale recurentelor din cuprinsul cererilor de recurs reprezintă o motivare a căii de atac exercitate, în sensul exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ.. Acestea trebuie interpretate în sensul formulării, prin motivele de recurs, a unei argumentații juridice a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu dispozițiile legale menționate, instanța de recurs neputându-se substitui părții, în sensul de a completa deductiv argumentația căii de atac.

În realitate, prin criticile invocate în susținerea recursurilor se tinde fie la o nouă evaluare a situației de fapt, fie la interpretarea probatoriului, care să conducă la majorarea sau diminuarea cuantumului daunelor morale acordate, aspecte de netemeinicie ce nu mai pot fi puse în discuție în această etapă procesuală.

Prin urmare, în raport de generalitatea criticilor formulate de recurente privind modalitatea de stabilire a cuantumului daunelor morale menținute de instanța de apel, Înalta Curte urmează să aplice sancțiunea nulității recursului, prevăzută de dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural, respectiv atunci când nu se arată și nu se dezvoltă motivele de nelegalitate.

Totodată, deși motivele de recurs au fost încadrate formal în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticile nu pot fi nici încadrate din oficiu în condițiile art. 489 alin. (2) și (3) C. proc. civ. în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488, nefiind identificate nici alte motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu.

Față de considerentele expuse, întrucât accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, dând eficiență prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3), coroborate cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (5) din același Cod, va admite excepțiile nulității recursurilor invocate de recurenta-reclamantă A. și de recurenta-pârâta B. S.A. și va anula ambele recursuri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepțiile nulității recursurilor invocate de recurenta-reclamantă A. și de recurenta-pârâta B. S.A.

Anulează recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2529A/2018 din 13 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 septembrie 2020.